Lepadarea de sine si chipul Lui Dumnezeu in om.

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

"Lepădarea de sine" şi "restaurarea chipului lui Dumnezeu în noi" nu sunt două procese diferite, ci începutul şi sfârşitul unui acelaşi proces spiritual, căruia îi putem spune "transformare în Cristos" sau, mai simplu, "convertire".

Chipul lui Dumnezeu este sădit în noi de la început. De aceea spunem că trebuie "restaurat" şi nu "plăsmuit".

Naşa mea de botez era pictoriţă-restauratoare la Muzeul Naţional când, în anul 1968, fluviul Arno care este pentru Florenţa ceea ce e Dâmboviţa pentru Bucureşti s-a revărsat. Era un râu destul de poluat, cărând cu el tot felul de compuşi chimici de sinteză şi de dejecţii. Galeriile Uffizzi din Florenţa, capabile să se ia oricând de piept cu cele mai cunoscute muzee ale lumii aveau pinacoteca la subsol când s-a produs calamitatea. Comori inestimabile ale artei lumii au devenit de nerecunoscut. Restauratori din toată lumea au fost chemaţi de UNESCO să ajute acolo, fiindcă era cu mult depăşită capacitatea restauratorilor italieni, excelenţi meseriaşi, dar insuficieţi ca număr. Aşa a ajuns şi naşa mea acolo şi a lucrat (în trei ture, zi şi noapte) timp de 6 luni. Mi-a spus că un teribil sentiment de mâhnire o cuprindea văzând câte o pânză de Fra Angelico sau de Veronese cuprinsă de mucegai, de pete aderente de bitum, de coroziune. Pictura era de nerecunoscut. Foarte mult au ajutat-o tehnicile Roentgen, cu care se putea vedea în interiorul năclăielii care fusese odată un tablou. Mai erau de ajutor fotografiile şi reproducerile, în măsura în care erau de găsit. Şi aşa, cu multă răbdare, îndepărtând strat după strat depunerile străine operei artistului, echipele de restauratori au reuşit ceea ce părea imposibil: să redea din nou frumuseţea picturilor de care muzeul era atât de mândru. În acea perioadă, naşa mea s-a simţit ca o unealtă a lui Dumnezeu. Acum, pânza aceea a lui Fra Angelico avea doi autori: pe Fra Angelico şi pe naşa mea. Dar "autoratul" naşei mele nu era altul decât să redea cât mai fidel ceea ce adevăratul autor a vrut să exprime.

Ce este omul, decât tot o plăsmuire a unui Artist ? Dar iată că se întâmplă mereu să fim expuşi la situaţii periculoase, umblând prin tot felul de subsoluri. Nenorocirile stau la pândă şi adesea, ceea ce pare cel mai frumos fluviu, poate produce mult rău chipului în care suntem zugrăviţi, care este autoportretul lui Dumnezeu. Pe acest chip se depune un strat gros de dejecte. Mucegăim în beznă. Pe sufletul nostru se depune bitum provenit din toate genunile pământului, bitum care opune rezistenţă la desprindere. Suferim de coroziune, suntem inundaţi de tot felul de acizi ciudaţi. Chipul zugrăvit în noi devine de nerecunoscut. Din frumoşi, devenim năclăiţi de mizerie respingătoare. Cu timpul, adstratul mocirlos face atât de bine corp comun cu pânza, încât ajunge să ni se pară "al nostru". "Sine".

Or, asta este "lepădarea de sine". Adică munca de restaurare. "Sinele" acela nu suntem noi înşine, aceasta e prima spaimă care ne poate întârzia convertirea. "Nu cumva, curăţindu-mă de ceea ce mi se pare "al meu", am să mă schimb de nu am să mă mai recunosc, am să fiu sfâşiat, plin de zgârieturi şi, în final, o pânză ruptă ?". E adevărat, asta se poate întâmpla când restauratorul este un meseriaş nepriceput, care umblă cu mistria acolo unde ar trebui să umbe cu bisturiul. Dar, în acest caz vorbim de un Restaurator care este perfect, din moment ce este chiar Fiul Artistului. Să fim fără nicio grijă, deplin conştienţi pe mâinile Cui ne lăsăm. El nu va scoate din noi decât mizeria, redând strălucirea intenţionată de artist care a fost adumbrită. Ceea ce va rămâne este chipul lui Dumnezeu, adică noi înşine cu tot ce a intenţionat Creatorul nostru să fie al nostru ca ipostază. După ce ne vom curăţi, cel care era expansiv şi extrovertit va fi tot expansiv şi extrovertit, dar va avea un altfel de zel. Cel care era introvertit şi necomunicativ va semăna cu cel dinainte, dar spre altfel de gânduri se va orienta cugetul lui. Limfaticul devine contemplativ, sanguinul devine mistic şi aşa mai departe. Vor părea la fel ca mai înainte ochiului neiniţiat, nu le va creşte nicio aură între urechi. Dar nu vor mai fi la fel în ochii Creatorului, care se va regăsi în ei.

Să venim deci, din toate colţurile lumii, să restaurăm ceea ce fluviul Arno a vrut să distrugă. Va fi o muncă migăloasă, va trebui lucrat ziua şi noaptea. Dar nicio muncă nu merită făcută mai mult ca aceasta.

Lăudat fie Isus, Restauratorul nostru !

De exceptie, Mihnea!
Mersi Scot ca ne-ai atras atentia asupra acestei postari! Textul merita pus undeva in rama. Ar fi pacat sa se risipeasca in haurile acestui forum care inghite ca o gura de tartor enorm de multe comori laolalta cu tot atatea stupizenii. Imi dai voie sa-l preiau si sa mi-l salvez?

Ideea ta sugerata atat de plastic mi-a amintit de un text scris tot de un condei inmuiat in calimara cu metafore al Anei Blandiana. M-a ajutat Google sa dau de el:

Autoportret cu palimpsest

„Oare anticii - scriitori, filosofi, istorici, matematicieni - ar fi continuat să scrie ştiind dinainte soarta care le pândeşte papirusurile şi pergamentele. Ar fi continuat, oare, dacă ar fi bănuit câte biblioteci vor fi incendiate? câte cetăţi îşi vor amesteca praful în care se vor fărâma cu cel al opurilor care le-au făcut gloria? câte capodopere vor pieri sub copitele cailor migratori? Ar mai fi scris anticii dacă li s-ar fi explicat de pe atunci înţelesul viitorului cuvânt palimpsest?

Îmi amintesc sentimentul de oroare pe care l-am avut în clipa în care am înţeles-o prima oară, viziunea de coşmar a miilor de călugări aplecaţi asupra pergamentelor acoperite cu operele antichităţii şi răzându-le pentru a aşterne pe ele adevăruri noi, uneori de sens contrar. Cât de multe opere vor fi supravieţuit, totuşi, până atunci - în pofida tuturor incendiilor, migraţiilor, cutremurelor, jafurilor, măcelurilor - dacă recuperarea pergamentelor putea reprezenta o economie, dacă locul gol lăsat de împingerea lor în neant a fost în stare să creeze un cuvânt şi să poarte un nume!”

La fel ca in textul tau minunat, si autoarea ne sugereaza ca sufletul ne e ca un pergament –palimpsest, un manuscris, in care Autorul Divin a scris cu mana Lui „manualul de utilizare” a sufletului doar ca fiecare, adaugand pacate, l-am acoperit strat peste strat, crusta peste crusta de namol, mizerii si mocirle.
S-au osificat, s-au pietrificat incat crusta a ajuns sa ne fie o a doua natura, nemaistiind ce e scris dedesubt.

Ca sa aflam asta, trebuie sa ne aplecam asupra „sufletului-palimpsest” cu delicatetea pensetei de chirurg pe creier, sa inmuiem crustele de mucegai osificat, in apa lacrimilor si sa avem rabdarea de chinez batran a artistilor de miniaturi.
Avem sa-L lasam pe Autorul insusi sa ne restaureze manuscrisele, sa dea El la o parte crusta de pacate, strat dupa strat pana va iesi la iveala ceea ce scrisese El de la inceput.

Multumesc, a fost o incantare sa-ti citesc postarea (aconfesionala).
Hristos , Artistul Restaurator sa ne restaureze pe toti!