Iubeste aproapele ca pe tine insuti

[MariS_]

În prealabil postat de dobrin7m

Iubirea de semeni este un cuvant tainic. Iubirea adevarata de semeni e scrisa in inimile noastre prin credinta de chiar degetul lui Dumnezeu.
Atunci vom putea sa plangem si sa suferim cand vedem pe orice semen al nostru, fie el bogat sau sarac, fie el de ce natie o fi, fie el potrivnic sau prieten, deci, cand il vedem suferind. Si vom face asta fara sa stam sa analizam de ce este sarac, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga sarac; de ce este bolnav, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga bolnav; de ce si-a pierdut casa judecandu-i greselile care l-au dus sa isi piarda casa, de ce...., de ce....., de ce......, . Si de ar fi doar atat.

Acesta este semnul iubirii de semeni adevarata. Cand vom iubi neconditionat orice semen si vom putea sa plangem si sa suferim impreuna cu plansul si suferinta semenilor fara intrebari si judecari atunci iubim cu adevarat. Fara acest semn suntem fatarnici.

Iubirea de aproapele este calea mantuirii noastre. Unii alearga dupa nevointe, altii dupa .. cunostinte. Putini sunt cei ce se daruiesc aproapelui. Mantuirea inseamna sacrificiu, inseamna jertfa, inseamna purtarea crucii. Exista si crestini reci, care nu au iubire nici pentru ei, dar nici pentru altii, ei se nevoiesc pana la autoflagelare, numai ca Hristos nu asa a procedat, nu S-a autoflagelat, ci S-a jertfit pentru altii, pentru toti. Sacrificiul, jertfa, iubirea prin altul si pentru altul este modul imparatesc de a trai, mod care copiaza, de fapt, modul dumnezeiesc al Sf. Treimi. Pana nu invatam sacrificiul, jertfa si daruirea nu ne putem mantui. E adevarat, insa, ca acestea le primim ca dar prin harul Duhului si le primim in masura curatirii inimii noastre. Dar trebuie neaparat sa le punem in lucrare, sa le practicam zi de zi, nu doar Dumineca sau in zi de mare sarbatoare. Fara iubire suntem fatarnici, bine ati spus, sora draga. Hristos ne asteapta in fiecare din semenul nostru ca sa-L iubim.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[iRoDiOn]

Iubirea! ce cuvînt minunat. ce taină mîntuitoare. ce tainic este acest lucru.
Din iubire l-a creat Dumnezeu pe om, din iubire s-a răstignit Hristos pe cruce, din iubire se ţine acestă lume, din iubire se nasc copiii, cu iubirea muţi munţii din loc.
Deci vedem cît de importantă este iubirea.

Dar iubirea faţă de semenii şi de toată făptura?
Cum ne manifestăm noi acestă iubire?
Că Mîntuitorul a dat legea iubirii, legea NT, legea care cuprinde toate legile mîntuitoare.
"Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul." cînd citeşti acest verset biblic, parcă o ceva tainic te cuprinde.
Să încercăm să îi ajutăm cu cît putem, să nu le facem rău semenilor, să plîngem cu ei, să rîdem cu ei. Acesta este iubirea de care ne vb. Domnul nostru Iisus Hristos şi Sf. Părinţi.

Şi să nu uităm nicio dată ce ne spune Sf. Apostol Pavel:
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte."
"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
Aceste cuvinte să rodească în sufletul nostru şi să le păstrăm ca pe o comoară de mare preţ!

În prealabil postat de MariS_

Iubirea de aproapele este calea mantuirii noastre. Unii alearga dupa nevointe, altii dupa .. cunostinte. Putini sunt cei ce se daruiesc aproapelui. Mantuirea inseamna sacrificiu, inseamna jertfa, inseamna purtarea crucii. Exista si crestini reci, care nu au iubire nici pentru ei, dar nici pentru altii, ei se nevoiesc pana la autoflagelare, numai ca Hristos nu asa a procedat, nu S-a autoflagelat, ci S-a jertfit pentru altii, pentru toti. Sacrificiul, jertfa, iubirea prin altul si pentru altul este modul imparatesc de a trai, mod care copiaza, de fapt, modul dumnezeiesc al Sf. Treimi. Pana nu invatam sacrificiul, jertfa si daruirea nu ne putem mantui. E adevarat, insa, ca acestea le primim ca dar prin harul Duhului si le primim in masura curatirii inimii noastre. Dar trebuie neaparat sa le punem in lucrare, sa le practicam zi de zi, nu doar Dumineca sau in zi de mare sarbatoare. Fara iubire suntem fatarnici, bine ati spus, sora draga. Hristos ne asteapta in fiecare din semenul nostru ca sa-L iubim.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Readuc în dicuţie acest topic, căci cineva îmi vorbea zilele astea despre jertfa de sine ca "obiectiv" creştin... Eu nu mă gândisem la asta, căci sunt, probabil, destul de închisă în egoismul meu... Vă rog, dacă puteţi, să veniţi cu exemple concrete despre ce înseamnă jertfa de sine. Am mai scris şi pe alt topic, referitor la milostenie: sunt aceste fapte/ stări roade ale credinţei, sau mijloace de a ne întări în credinţă? Sau şi una şi alta?
Eu tind să cred că sunt roade/ efecte, căci am încercat o perioadă să mă jertfesc pentru cineva (asta era în capul meu), însă efectele au fost dezastruoase, căci lipsea credinţa "sănătoasă" şi, de asemenea, dragostea de mine.
Prin urmare, vorbind despre jertfa de sine şi despre sacrificii, ce se înţelege prin acestea:
sacrificiile unei mame pentru creşterea copiilor, îngrijirea unor bolnavi, renunţarea la o dorinţă proprie în favoarea îndeplinirii dorinţei altuia? Renunţarea la dorinţele noastre lumeşti, pentru a-L căuta pe Dumnezeu? În starea de jertfă ne bucurăm sau suferim?

[cezar_ioan]

"... ne bucurăm sau suferim?"

Într-o seară am cunoscut o profesoară de filosofie. O femeie aproape de pensie, deşi trăia de câţiva ani din pensie: era nebună, schizo paranoidă, după spusele ei şi după cum ochisem şi eu.
Cerşea pe la căminele studenţeşti, dormea pe bănci în Leu etc. Când aborda o problemă de filosofie era o încântare, o bucurie, o desfătare pentru căutătorii adevărului... Omul acela chiar se pricepea la filosofie!

Era noapte şi începuse să plouă. Se lăsa, tot mai simţit, frigul. Era frig, era umezeală. Seara frumoasă se preshimbase într-o noapte care se anunţa câinoasă. Femeia, care venise lângă masa noastră (eram cu un prieten care locuia în Leu, la o bere şi o dezbatere savantă a unei lucrări de doctorat...), începuse să se chircească tot mai mult, îi era foame şi frig, tot mai frig.

Eu am început să mă ruşinez. Îmi ziceam în minte: uite, doi oameni tineri, dezbat aici savnt o lucrarea de doctorat, beau bere şi râd de cele ale aventurii spiritului (doctoratul mergea bine, pluteam din greu în speculaţii înalte foarte...), fiecare va merge la iubita lui, mâine vom avea parte de noi delicii ale vieţii tânărului intelectual român....
Iar femeia aceasta ce va face?
Unde va dormi? Ce va mânca? Cui se va plânge că o doare aia sau ailaltă?

Femeia se înnegrise de supărare şi de frig, nu mai scotea un cuvânt, discuţia noastră tărăgăna, era evident că ne gândeam şi eu şi prietenul meu la altceva, încă nemărturisit.

Apoi am plecat, riscam să pierd metroul şi era frig, ploua, era noapte, bani nu mai aveam de un taxi...

Colegul meu i-a dat banii pe care îi mai avea. Urma să primească şi el, poate, ceva bani din partea părinţilor sau să rabde, cu stoicism, până avea să primească pensia lui de nevăzător.
Eu i-am dat, Dumnezeu să mă ierte că m-am lăsat ispitit să povestesc această situaţie (pentru lămurirea Annytei), haina mea, un hanorac mai groscior numai bun pentru seri umede şi friguroase. M-am mulţumit cu tricoul şi maieul. Eram tânăr...
Femeia ne-a mulţumit şi a plecat în fundul grădinii, la mesele mari de lemn, sub stejarii şi arţarii de lângă stadionul de fotbal din Complexul Leu, să-şi facă somnul ei, printre sacoşe...

Când am ajuns la metrou am constatat că nu mai aveam bilet. Nici bani. Am rugat pe doamna de la filtru să mă lase să trec, explicîndu-i că stau în Titan şi că nu mai am bani. Nu m-a lăsat, a venit şi poliţaiul şi m-a grăbit să părăsesc zona...

Aveam să merg pe jos, câteva ore, până acasă... Era foarte frig când am trecut pe lângă parcul Izvor, de-a lungul Dâmboviţei... Îmi clănţăneau realmente dinţii, îmi săreau din gură...
Am mers, am mers, ca un automat, de nu îmi mai simţeam picioarele. Mergeau fără mine, nu mai simţeam nici un efort, parcă eram purtat pe străzi. Doar frigul nu-l puteam alunga, vântul şi umezeala chinuitoare a ploii care mă pătrundea peste tot...

Greu era, una din cele mai grele situaţii, mă temeam că fac un şoc hipotermic, frisonul parcă nu mai înceta. Am sesizat însă, foarte discret, că în mine licărea o lumină mică, o foarte uşoară licărire de mulţumire.... Aveam o stare de parcă un cântecel firav se juca înlăuntrul meu... O stare neasemuit de blândă, de liniştită şi luminoasă petrecea undeva în mine iar eu îi simţeam prezenţa, mişcarea, legănarea, fiinţa... Nu ştiam ce este însă o primeam şi îmi era bine. M-a însoţit tot drumul. Frig îmi era, obosit eram, nervos eram, mâhnit eram şi totodată linişte şi bucurie foarte discrete, ca un parfum abia ghicit.

Da, este suferinţă atunci când renunţi la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproşuri şi autoreproşuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în fiinţa proprie, la oase, la miezul cald al fiinţei tale, aşa cum o percepi, aşa cum eşti obişnuit să te percepi.

Dar este şi o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie şi o pace, o adâncă mulţumire care te încălzeşte. Îţi e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale şi totodată eşti părtaş la o bucurie atât de frumoasă.

Tainică e viaţa omului... Tainică, de neînţeles cu mintea, deseori...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare şi bine, o licărire acolo...

Vă mulţumesc pentru mărturisire. Sper să nu vă dăuneze în nici un fel!

(P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare şi bine, o licărire acolo... )

Da, este suferinţă atunci când renunţi la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproşuri şi autoreproşuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în fiinţa proprie, la oase, la miezul cald al fiinţei tale, aşa cum o percepi, aşa cum eşti obişnuit să te percepi.

Dar este şi o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie şi o pace, o adâncă mulţumire care te încălzeşte. Îţi e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale şi totodată eşti părtaş la o bucurie atât de frumoasă.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Annyta

Prin urmare, vorbind despre jertfa de sine şi despre sacrificii, ce se înţelege prin acestea:
sacrificiile unei mame pentru creşterea copiilor, îngrijirea unor bolnavi, renunţarea la o dorinţă proprie în favoarea îndeplinirii dorinţei altuia? Renunţarea la dorinţele noastre lumeşti, pentru a-L căuta pe Dumnezeu? În starea de jertfă ne bucurăm sau suferim?

In forma ei cea mai inalta, jertfa de sine inseamna a-ti da viata pentru celalalt. Ca acest preot care a murit salvand trei copii in India:

http://www.biserici.org/index.php?menu=ACEV&id=45053

ori ca acesta, care a facut acelasi lucru la noi:

http://stiri.resursecrestine.ro/4422...e-pentru-viata

In starea de jertfa ne bucuram. Mai intai, ne bucuram pe pamant, fiindca scris este: "mai mare bucurie este a da decat a lua". Pe urma, ne bucuram in Cer. Eu cred ca cei doi preoti de mai sus, si multi altii ca ei, care si-au jertfit viata la propriu pentru oile ratacite la propriu, acum se bucura si sed la masa cu Domnul nostru si cu cei ai Lui.

[cezar_ioan]

Din ce mă trec şi eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtăşeşte iţele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârşit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire şi îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate uşile închise în fiinţa noastră.
Sunt clipe în viaţă când îţi spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, aşa e, dragostea îndelung rabdă... Şi te bucuri că ai înţeles, prin însăşi experienţa ta pe care ai avut fericirea să o primeşti în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, aşa e, acum sunt încredinţat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul şi nesăbuitul şi egoistul şi nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ş.a.m.d.

Şi uite-aşa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredinţezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viaţa duhovnicească se învaţă; prin descoperire de Sus, aş adăuga eu). Şi lauzi pe Pavel şi lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiţi, să te iei iar cu ale tale şi să guşti catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei şi al prostiei. Şi iar se-ndură Dumnezeu de tine şi îţi prilejuieşte lămurire... Şi iar uiţi, iar te afunzi în mare, în mocirla răutăţii grosiere a inimii proprii şi a lumii... Şi tot aşa, perpelire şi strunjire sub foc, că fierul răutăţii noastre este mare şi greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreţie, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtăşindu-se fie şi o clipită, atunci cunoşti că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiţi, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoşate, în iţele felurite ale deznădejdii şi găseşti spontan justificări pentru toate ticăloşiile tare care par atât de izbutit poleite. Şi iarăşi, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".

În prealabil postat de cezar_ioan

Din ce mă trec şi eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtăşeşte iţele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârşit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire şi îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate uşile închise în fiinţa noastră.
Sunt clipe în viaţă când îţi spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, aşa e, dragostea îndelung rabdă... Şi te bucuri că ai înţeles, prin însăşi experienţa ta pe care ai avut fericirea să o primeşti în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, aşa e, acum sunt încredinţat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul şi nesăbuitul şi egoistul şi nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ş.a.m.d.

Şi uite-aşa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredinţezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viaţa duhovnicească se învaţă; prin descoperire de Sus, aş adăuga eu). Şi lauzi pe Pavel şi lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiţi, să te iei iar cu ale tale şi să guşti catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei şi al prostiei. Şi iar se-ndură Dumnezeu de tine şi îţi prilejuieşte lămurire... Şi iar uiţi, iar te afunzi în mare, în mocirla răutăţii grosiere a inimii proprii şi a lumii... Şi tot aşa, perpelire şi strunjire sub foc, că fierul răutăţii noastre este mare şi greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreţie, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtăşindu-se fie şi o clipită, atunci cunoşti că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiţi, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoşate, în iţele felurite ale deznădejdii şi găseşti spontan justificări pentru toate ticăloşiile tare care par atât de izbutit poleite. Şi iarăşi, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".

Frumos!

Nu mi-am pierdut credinţa şi/ sau nădejdea în Iubire. Observ însă că există oscilaţii din astea, aşa cum descrieţi şi dvs. Nu sunt capabilă să păstrez Iubirea... Uneori mă închid faţă de cerinţe venite de la aproapele, căci nu mă simt în stare să le răspund. Dar nu mă simt vinovată din cauza asta... sau poate că da... vinovată că în mine trăieşte eu-l meu limitat.

[cezar_ioan]

Acest eu limitat tânjeşte după Dumnezeu Cel Nelimitat...:)