De ce nevointa?

[windorin]

În prealabil postat de adam000

Adeseori intalnesc pe forum termenul de "nevointa". Cum ca crestinul ar trebui sa se nevoiasca. Unii forumisti folosesc aproape in exclusivitate acest termen. Insa termenul de nevointa are conotatii destul de negative - in DEX, la sinonime, gasim:

NEVOÍNȚĂ s. v. belea, bucluc, caznă, cerință, chin, dandana, dificultate, efort, exigență, forțare, greutate, impas, impediment, imperativ, inconvenient, încurcătură, lipsă, mizerie, muncă, năpastă, neajuns, necaz, necesitate, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, obligație, obstacol, opreliște, osteneală, pacoste, piedică, pocinog, pretenție, rău, sărăcie, sforțare, silință, stavilă, strădanie, străduință, supărare, trebuință, trudă, zbatere.

DEX'ul enumera toate intelesurile sub care poate fi folosit cuvantul "nevointa".
Printre intelesurile acestui cuvant se afla si unele deosebit de clare asupra sensului vizat de noi prin folosirea lui.

Viata duhovniceasca este greoaie pentru omul aflat inca inlantuit de patimi si pofte lumesti.
De aceea, pentru multi dintre noi, lupta pentru mantuire inseamna "osteneala, munca, efort, sfortare, truda, stradanie".

Personal, imi place sa inteleg cuvantul "nevointa" ca venind de la "nevoie", cu sens de "trebuinta".
Consider ca "nevointele" sunt acele lucruri de care avem "nevoie" inspre mantuire.

Eu cred ca nevointa implica supunerea vointei noastre voii lui Dumnezeu. Astfel, cel ce face voia lui Dumnezeu, face de obicei un efort impotriva vointei sale cazute.

Daca sunt din fire zgarcit, trebuie sa fac un efort ca sa fac milostenie. Daca sunt lenes, fac un sacrificiu, daca vreau sa mai am timp si de rugaciune. Daca sunt mandru, of! Cand ma smereste Dumnezeu, s-o iau ca pe o nevointa necesara pentru mantuire.

Am auzit calugari spunand: ,,Apoi fa si matale oleaca de nevointa!'' Adica post, metanii, rugaciune, ceva care ne-ar pune in situatia sa luptam cu a noastra comoditate!

În prealabil postat de antoniap

Eu cred ca nevointa implica supunerea vointei noastre voii lui Dumnezeu. Astfel, cel ce face voia lui Dumnezeu, face de obicei un efort impotriva vointei sale cazute.

Daca sunt din fire zgarcit, trebuie sa fac un efort ca sa fac milostenie. Daca sunt lenes, fac un sacrificiu, daca vreau sa mai am timp si de rugaciune. Daca sunt mandru, of! Cand ma smereste Dumnezeu, s-o iau ca pe o nevointa necesara pentru mantuire.

Am auzit calugari spunand: ,,Apoi fa si matale oleaca de nevointa!'' Adica post, metanii, rugaciune, ceva care ne-ar pune in situatia sa luptam cu a noastra comoditate!

Tot in felul acesta cred si eu ca e nevointa crestina.
Iar in rugaciune spunem "Faca-se voia Ta...". Si ne amintim cuvintele Mantuitorului in Gradina Ghetsimani, la rugaciune...
Situatia cea mai fericita cred ca este atunci cand voia omului ingana voia lui Dumnezeu. In acest sens imi amintesc (si redau succint, intelesul, asa cum il retin) povestirea cu acel crestin care bate la usa Domnului si i se raspunde doar dupa multe refuzuri si nevointe succesive. Anume, atunci cand Hristos intreaba "Cine esti?" iar crestinul transformat de nevointele succesive, prin harul Domnului, raspunde: "Tu esti, Doamne!". Iar usa se deschide...
AMIN+

[George.m]

Crestini fiind, trebuie sa voim sa ne nevoim.
Cel ce iubeste nu isi face voia proprie, ci pe a celui iubit. Simte ca nu-si mai apartine siesi, ci celuilalt. Ii devine rob celui pe care il iubeste. Si, traind aceasta robie, e cu adevarat liber.
Daca nu cautam nevointa, adica calcarea voii proprii, a vointei noastre egoiste, a dorintei noastre de afirmare egoista, nu-L vom afla pe Dumnezeu, nu vom ajunge sa-L iubim.
Suntem chemati sa punem la picioarele lui Hristos voia noastra.
Si asta nu-i deloc usor. E nevoie de sange. Trebuie sa curga sangele egoismului nostru.

În prealabil postat de George.m

Crestini fiind, trebuie sa voim sa ne nevoim.
Cel ce iubeste nu isi face voia proprie, ci pe a celui iubit. Simte ca nu-si mai apartine siesi, ci celuilalt. Ii devine rob celui pe care il iubeste. Si, traind aceasta robie, e cu adevarat liber.
Daca nu cautam nevointa, adica calcarea voii proprii, a vointei noastre egoiste, a dorintei noastre de afirmare egoista, nu-L vom afla pe Dumnezeu, nu vom ajunge sa-L iubim.
Suntem chemati sa punem la picioarele lui Hristos voia noastra.
Si asta nu-i deloc usor. E nevoie de sange. Trebuie sa curga sangele egoismului nostru.

Si exersam aceasta, zilnic, cu omul de langa noi. Acasa, la serviciu, la scoala, pe strada... Oriunde, mereu. Iubim un om, macar, si cu acela exersam. Apoi exersam mai departe, lucram, ne straduim, extindem... pana cand, prin harul Domnului invatam sa iubim tot mai multi oameni si, ajuta Doamne!, nadajduim sa iubim, cu vremea, cu nevointele, cu sprijinul fratilor din Biserica si cu Mila Domnului: toata faptura... Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ioan cezar

Si exersam aceasta, zilnic, cu omul de langa noi. Acasa, la serviciu, la scoala, pe strada... Oriunde, mereu. Iubim un om, macar, si cu acela exersam. Apoi exersam mai departe, lucram, ne straduim, extindem... pana cand, prin harul Domnului invatam sa iubim tot mai multi oameni si, ajuta Doamne!, nadajduim sa iubim, cu vremea, cu nevointele, cu sprijinul fratilor din Biserica si cu Mila Domnului: toata faptura... Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

Frumoasa postare!

În prealabil postat de florin.oltean75

Frumoasa postare!

Multumesc, Florin, pentru apreciere:) Daca iti pare frumoasa postarea, eu cred ca frumusetea din sufletul tau a facut-o sa fie asa... Ochiul tau bun a vazut frumosul acolo unde, poate, altul vede altceva sau poate nu vede nimic.
Acum revin la titlul topicului si imi pare ca orice facem, avind desigur o vointa sau o voire in spatele actiunii, e pe doua mari cai: fara Domnul si impreuna cu Domnul. Vointa este, cred eu, un instrument care, lasat liber sau de capul lui, face ravagii. Haosul in care traim adeseori nu e oare produsul vointei fara Dumnezeu? De aici vad cum decurge sensul termenului "nevointa", adica, pentru mine, refuzul acelei vointe care e rupta de Dumnezeu. In acest sens, al refuzului oricarui demers daca acest demers este rupt sau potrivnic Voii Domnului, cred ca merita sa folosesc termenul de nevointa. Iar refuzul de a urma o vointa rupta de Dumnezeu cere efort, daruire in loc de agoniseala etc. Cum as putea sa depasesc vointa mea daca uneori trage stramb in afara unirii cu Dumnezeu, daca nu prin efort de abtinere de la aceasta, prin strunire de sine, prin alergare (efort, chiar mare uneori, de adevarat atlet, nu-i asa?) la Domnul, prin ridicare grabnica dupa cadere in pacat.
Nevointa asadar este categoric si un efort personal de re-alipire a mintii, a inimii, a trupului la Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca stihia vointei puse in noi de Creator sa se impartaseasca in tot timpul si locul de Domnul, laudat fie Hristos in veci!
Or, aceasta realipire a vointei la Cuvant este, din cate pricep acum, tocmai urmarea poruncii Iubirii (a o urma, a merge pe urmele Domnului). Silirea de sine catre Dragostea lui Hristos o inteleg ca fiind nevointa crestina.
Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti! AMIN+