eutanasierea cainilor

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

De aceea, nu mă simt absolut de loc vinovat să îi omor, ci consider acest lucru o datorie civică şi faţă de cei dragi ai mei şi mine însumi. Câinii sunt inamicii mei, spaţiul public din jurul casei este frontul. În ciuda unor succese punctuale (câteva plasări de chiftele cu doze letale de digitală)

Îmi pare rău că aveţi o relaţie atât de duşmănoască cu nişte biete animale. Probabil n-aţi avut ocazia, în copilărie, sau mai târziu, să fiţi în preajma lor, să mângâiaţi un câine, să-i daţi de mâncare, să vă jucaţi cu el. Apropiindu-vă de ei, i-aţi fi cunoscut mai bine şi aţi fi putut observa că sunt cu totul lipsiţi de răutate, ca orice animal de altfel. Iar copiii care cunosc animalele doar de la zoo consider că li se refuză ceva esenţial.

Când atacă, pe străzi (deşi în peste 30 de ani de când sunt în Bucureşti n-am fost muşcat decât o dată, şi atunci nu de un maidanez) nu fac decât să îşi protejeze teritoriul sau puii. Cred că toată lumea e de acord că locul lor nu e în stradă - şi iubitori, şi neiubitori. Dar nu merită ura noastră.

Ţăranul a crescut printre animale şi a învăţat şi să le stăpânească, şi să le îndrăgească; cu măsură. Numai oraşul, cu depărtarea lui de natură, a făcut ca lucrurile să degenereze, fie într-o iubire exagerată faţă de animale, fie într-o ură nejustificată.

Părintele Galeriu spunea că omul a fost făcut ca un părinte peste toate făpturile, şi aşa trebuie să se poarte; să le stăpânească, dar cu milă.