Despre iubire - extras din Profetul - Kahlil Gibran

În prealabil postat de AndreiM

Khalil Gibran a fost un poet si filozof musulman. Si mie imi placea pana cand am dat de niste poezii in care critica pe Maica Domnului.

Care sunt acele poezii, despre care spui?, le poti posta aici si numi si cartea , volumul din care fac parte..?

[Mihailc]

„Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.
Fiindcă, aşa cum în amurg vă înturnaţi la vetrele voastre, tot astfel revine călătorul în voi, cel care-i mereu îndepărtat şi singur.
Casa este corpul vostru mai mare,
Ea creşte în miezul zilei şi doarme în tăcerea nopţii şi nu-i lipsită de vise. Oare casa voastră nu visează, iar în vis nu părăseşte ea cetatea pentru un crâng sau pentru o colină?
O, dacă aş putea să adun în căuşul palmei mele casele voastre şi, ca semănătorul, să le împrăştii în păduri şi prin livezi!
Faceţi ca văile să fie străzile voastre, iar înverzitele cărări, ulicioarele, spre a vă căuta unul pe altul printre viile rodind, aromele pământului adunându-le în veşmintele voastre.
Dar nu a sosit, încă, timpul acestora!
În teama lor, străbunii v-au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp cât zidurile cetăţii vor separa vetrele de ogoarele voastre.
Ci, spuneţi-mi, oameni din Orphales, ce păstraţi în aceste case? Şi ce ascundeţi îndărătul uşilor închise?
Aveţi pacea, tihnitul impuls care să vă dezvăluie însăşi puterea voastră?
Aveţi amintiri, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului?
Aveţi frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către muntele sfânt?
Spuneţi-mi, aveţi în casele voastre toate acestea?
Sau nu aveţi decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care vă intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu-vă oaspete iar apoi stăpân definitiv?

Da, lăcomia vă subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mai nobile dorinţe ale voastre.
Fiindcă, deşi mâinile-i sunt de mătase, inima sa e de fier.
Ea vă leagănă până vă adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a-şi râde apoi de demnitatea cărnii.
Ea îşi bate joc de simţurile voastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile.
Într-adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.
Dar voi, copii ai spaţiului, voi, cei cu somnul neliniştit, voi nu veţi fi nici prinşii, nici îmblânziţii,
Casa voastră nu va fi ancoră, ci catarg,
Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care proteguie ochiul.
Voi nu vă veţi strânge aripile înainte să puteţi trece prin porţi, nici nu veţi pleca fruntea spre a nu vă lovi de grinzile caselor, nici nu vă veţi opri respiraţia de teamă să nu se crape, prăbuşindu-se.
Nu, nu veţi locui în morminte făurite de către morţi pentru cei vii.
Chiar înălţate cu măreţie şi splendoare, casele voastre nu vor şti să vă cuprindă tainele, nici să vă adăpostească dorinţele,
Fiindcă, gândiţi-vă, ceea ce este de necuprins în voi, locuieşte în castelul cerului, a cărui uşă e ceaţa dimineţii, ale cărui fereşti sunt cântecele şi tăcerile nopţii.”

[Mihailc]

„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.
Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?
Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.
Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.
Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.

Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie?
Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să-şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?
Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei,
Pentru că, înt-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.
Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi,
Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

[Mihailc]

Odată, la o răscruce de drumuri, un poet sărac s-a întâlnit cu un prost bogat şi au început să vorbească. Şi tot ce şi-au spus nu a scos la iveală decât nemulţumirea lor.
Apoi a trecut pe acolo Îngerul drumului, care şi-a pus mâna pe umerii celor doi bărbaţi.
Şi s-a întâmplat o minune: cei doi bărbaţi au făcut schimb de avere. Apoi au plecat. Dar ciudat, poetul s-a uitat şi nu a găsit nimic în mână decât nisip uscat care se scurgea; iar prostul a închis ochii şi nu a simţit decât un nor mişcător prin inimă.

[Fani71]

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

[Mihailc]

În prealabil postat de Fani71

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

Da, a fost creștin de rit maronit. Mă bucur că-ți place. Cuvântarea despre căsătorie o găsești în postarea nr. 19.

[adaria]

Kalil Gibran

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”