Motive de convertire

,,dar pentru cei de afară totul se face în pilde, Ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi."

Pentru ca discutia pare a ramane un pic in suspans, pana se mai aduna probe :)
cu riscul de a irita pe careva prin lipsa mea de cunostinte teologice (iar memoria nu imi permite sa inlocuiesc cartile din biblioteca de acasa, aflata undeva in Baragan)
indraznesc o opinie personala. Desigur, fara nici o pretentie, ci doar asa de umplutura, pentru a da ragaz sa se iveasca vreo talcuire fericita.

"Cei de afara" e clar cine sunt. In orice caz, nu sunt ucenicii, nu sunt cei pe care Hristos ii alege pentru constituirea Bisericii, pentru propovaduire etc. Acestia, "din afara", din ratiuni stiute doar de Mantuitorul, au o proprietate remarcabila.

Iar aceasta insusire se pare ca o avem si multi dintre noi.
Iar ceea ce urmeaza este [b]doar o descriere a insusirii lor, nu o relatie cauzala, cum se obisnuieste in talcuiri[b] (sa fiu iertat, afirm ceea ce cred acum, opinie personala)

Care este aceasta insusire?
Cred ca, in exprimare sintetica, e vorba despre lipsa Duhului Sfant si impietrirea inimii (spre deosebire de ucenici, care primesc invatatura direct, prin harul Domnului)

Si cum este un om lipsit de Duhul, adica acela care nu a castigat inca pe Duhul?
Este un om care vede totul "in ghicitura", in metafore, in analogii si alte exercitii mintale, in inchipuire etc. Nu e dus de Duhul in miezul Tainelor, nu este un cunoscator al iconomiei lui Dumnezeu ci un om care isi face "idei despre...". Nu e in Dumnezeu, nu are duhul lui Hristos ci pur si simplu filosofeaza, fie si crestineste.

De aceea, [b]descrierea[ (caracterizarea)/B] lor este: neputind avea accesul direct (din varii motive, numite de Hristos) ei ce fac? descifrari de pilde (iau ca pilda ceea ce nu e pilda, de fapt...), se ocupa de simboluri (deh, mintea, intelectul...), complica, fac si desfac, rationeaza (poate chiar rationalizeaza) etc. Nu au perceptie directa, curata, nu pot vedea pe Dumnezeu inaintea lor ci vad un profet, un om, un poet, un visator (parca asa si zice Pilat), iar iudeii vad un salvator razboinic al poporului chinuit de dominatia romana etc. Doar pe Dumnezeu nu il vad, desi e acolo in fata ochilor lor si a urechilor lor. "Sacrul camuflat in profan" la ei ramane doar exercitiu de admiratie intelectuala a profanului. Cuvantul pentru ei e un discurs de cuvinte. Inima lor e impietrita. (In schimb, pe 3 dintre ucenici Domnul ii duce "in munte" si acolo li Se destainuie... Schimbarea la Fata...)

"Ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi" - iata descrierea lor (se simte aici si ironia), a modului lor de "functionare". Nu este o consecinta, un fel de pedeapsa, misterioasa, de neinteles pentru noi, ci e exact starea lor de a fi. Asa sunt ei. Asa se poarta ei. Se uita, vad, privesc si percep (activitate complexa, la care concura tot sufletul) pe Domnul dar nu Il vad ca Dumnezeu. Cu inima si mintea gasesc doar un om pe care il cred profet etc.
Si nu vor sa se intoarca..............
Nu vor sa fie iertati....................
Da, da, pur si simplu nu vor, deoarece nu vad si nu cred... Sunt cantonati cu totul in micul lor univers. Sunt "mentati". (Se vede aici cam cat bate lanterna mintii umane...)
Pentru ca sunt rupti in doua: mintea e desprinsa de inima care, la randul ei, e impietrita.
Sunt aproape de starea celor din vechime, de pe vremea uriasilor - "numai trupuri". Aici insa trupul e lipsa duhului in minte, datorita necuratiei inimii, a impietririi ei, a daruirii ei in intregime duhului lumii acesteia, lui Mamona.

Deci, aflam ca ei se uita dar nu vor sa vada, aud dar refuza sa inteleaga, si se tem (da) sa se intoarca si sa fie iertati (pentru ca nu cred in iertare si in Cel care i-ar putea mantui). Iata starea lor. (Seamana, in psihologia de azi, cu "fenomenul Stockholm", cand prizonierul pactizeaza cu agresorul care il tine captiv, ostatic, datorita convingerii lui de catre agresor ca acesta ii este prieten, dandu-i o gura de apa, un colt de paine si alte jalnice avantaje, in schimb se aliaza cu agresorul impotriva salvatorului, a politistului sau, in terapie, a terapeutului...)

Este aici si un mic discurs despre impatimire si refuzul despatimirii, al infranarii, al curatiei.
Asa gasesc acest pasaj, acum. Fara pretentii, desi imi place modul acesta de interpretare, pe care il consider convergent cu multe alte pasaje-cheie din Evanghelii.

Iertati filosofarea mea, va rog... Regret ca nu am o talcuire din Sfintii Parinti la indemana.