Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Citatele de mai jos sunt date din cartea:

Mircea Păcurariu, Preot Prof. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. Editura IBMBOR. Bucureşti, 1992. Pag. 63-92

IV. SĂ VEDEM ACUM ROADELE ACESTEI TEOLOGII LA NOI
A. MITROPOLITUL GHENADIE
După înlăturarea lui Dosoftei, scaunul mi-tropolitan a fost ocupat de preotul nobil Gheorghe de Brad (cel pomenit în inscripţia din Alba Iulia-Maieri din 1622 : Ťpreot chir Gheorgheť), numit în călugărie — şi ca mitropolit — Ghenadie.'Presupunem că el a fost hirotonit la Tîrgovişte de mitropolitul de atunci al Ungrovlahiei, Luca din Cipru. Este atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627. La 4 decembrie 1628 da o carte de întărire în slujbă protopopului Ianăş din Hunedoara, în care se intitula ŤPrea-sfinţitul arhiepiscop chir Ghenadie al scaunului Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi al întregii ţări a Ardealului şi celelalteť. Observăm că eparhia Vadului apare aici, oficial, încorporată în Mitropolia. propriu-zisă a Ardealului. Acest fapt s-a putut petrece cu puţin timp în urmă.
Cu toate că principele Gabriel Bethen îşi va fi pus mari nădejdi în mitropolitul Ghenadie că-1 va ajuta în încercările sale de răspîn-dire a calvinismului printre români, nu cunoaştem nici o abatere a iui de la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, a întreţinut în permanenţă legături cu domnii, ierarhii şi egumenii din Moldova. Desigur, în urma refuzului lui Ghenadie de a-I ajuta în acţiunea sa prozeli'tistă, Gabriel Bethlen a scris — se pare în mai multe rînduri — patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (f 1638), cerîndu-i consimţămîntul pentru trecerea romanilor ortodocşi din Transilvania la calvinism. Nu se cunosc scrisorile lui Bethlen, ci numai răspunsul patriarhului, din 2 septembrie 1629, din care se pot afla şi unele din argumentele invocate de Bethlen în sprijinul încercării sale. Ei considera că preoţii români — prin calvinism — s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la noua învăţătură a lui Calvin ar fi salutată cu satisfacţie de regele Suediei (Gustav II Adolf, admirator al lui Ciril Lucaris), de electorul de Brandenburg şi de principii protestanţi ai Germaniei (!) Patriarhul a combătut însă cu multă demnitate toate argumentele principelui calvin. Intre altele, îi scria : Ťnoi nu putem nici cum să dăm ajutorul nostru făţiş unei lucrări de felul acestať ; şi apoi continua : ŤDacă acea sărmană naţiune (românii, n.n.), lipsită de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa luminăţiei voastre, din neştiinţă sau din silă..., noi n-o putem împiedica, din cauza depărtării mare a locului şi a lipsei noastre de putere ; şi nici nu ni se cade nouă să ne luptăm altfel decît cu cuvîntul. Dar dacă am sprijini din partea noastră pe faţă sau în ascuns această părăsire de credinţă, am săvîrşi un păcat pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pamînteştiť. Ca unul care a călătorit în mai multe rînduri prin ţările române, patriarhul Ciril îi atrăgea atenţia lui Bethlen asupra zădărniciei planurilor sale şi prin aceste cuvinte : ŤPentru îndeplinirea fericită şi paşnică a acestei (schimbări de religie), ar trebui mai întîi să se rupă legătura de sînge şi de simţire care zvîcneşte în taină, dar cu multă putere, între românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei. Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainiceť. Deci şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.
Cu aceasta, s-au încheiat şi încercările lui Bethlen de a atrage pe români la calvinism, căci a murit la scurt timp (15 noiembrie 1629). Politica sa religioasă a fost continuată de noul principe Gheorghe Râkoczy I (1630—1648). Astfel, la 9 aprilie 1638, la rugămintea lui Ghenadie a întărit un decret dat de Betheln, în 1624, prin care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din cuprinsul acelui decret, aflăm că încă din timpul lui Bethlen s-au impus cinci condiţii mitropolitului român, pe care Ťtotdeauna nevătămate le va ţine şi le va plini şi să fie ascultător de vlădica bisericii ungureşti de legea dreaptăť. înseamnă că mitropolitul român era pus sub ascultarea superintendentului calvin încă din timpul lui Gabriel Bethlen. Trebuie să ne reţină atenţia afirmaţia superintendentuilui Geleji Katona Istvân că Ghenadie Ťpe unele (condiţii) le ţinea, pe al-tele nuť.[…]
La 3 septembrie 1640, mitropolitul Ghenadie a trecut la cele veşnice. Deşi a păstorit în împrejurări vitrege, el a rămas un bun ortodox, căci nu s-a abătut cu nimic de la învăţătura Bisericii orto-doxe, ştiind să îndrume şi pe păstoriţii lui să păstreze adevărurile de credinţă ortodoxă.

Dacă ne ajută Dumnezeu Va urma

[ALEXANDRU ANASTASIU]

B. MITROPOLITUL ILIE IOREST.
Îndată după moartea lui Ghenadie, s-au ivit mai mulţi candidaţi pentru ocuparea scaunului mitropolitan: egu-menul Meletie Macedoneanul de la Govora -(a cărui activitate tipo-grafică este cunoscută), protopopul din Haţeg şi ieromonahul Iorest din mînăstirea Putna. Meletie a fost recomandat lui Râk6czy de superintendentul Geleji Katona Istvân, căruia i 1-a recomandat Ştefan Csernatoni, un sol al lui Râkoczy, trimis adeseori în Ţara Româ-nească. Dintr-o corespondenţă purtata între Geleji şi Râkoczy în cursul lunii septembrie 1.640 aflam că superintendentul a fixat viito-rului mitropolit o listă cu 24 de condiţii pe care urma să le respecte. O simplă lectură a acestora arată că acceptarea lor ar fi dus la o completă calvinizare a Bisericii româneşti.
Dintr-o nouă scrisoare a lui Geleji cu data de 8 octombrie 1640, aflăm că a fost numit un «moldovean», exprimîndu-şi regretul că n-a fost numit cel recomandat de el. Noul mitropolit se numea din botez Ilie, iar ca monah lorest, era originar din Transilvania, fiind «din copilărie dat să crească pentru învăţătură de carte... în mînăstirea Putnei şi în aceeaşi mînăstire a fost călugărit şi înaintat după oarecare vreme în treapta preoţiei». Aşa îl recomandau, mai tîrziu, ţarului Mihail Feodorovici al Rusiei ierarhii dan Moldova. Pe o Psaltire în manuscris de la mînăstirea Putna se află şi însemnarea : «Ieromonahul lorest, vleat 7133 (1624), noiembrie 3», care ar putea să fie făcută de el însuşi, pe cînd era tînăr ieromonah în ctitoria lui Ştefan cel Mare. Un preot, Manoil din Suceava, termina, în 1637, copierea unei Cronici universale a lui Simion Magistrul şi Logotetul, în slavo-neşte, începută sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca şi con-tinuată sub a «ieromonahului lorest, egumen» (azi se păstrează în biblioteca Saltîkov-Scedrin din Petersburg). Să fie viitorul mitropolit al Transilvaniei sau e viitorul episcop de Rădăuţi din anii 1651—1656? Numirea lui ca mitropolit s-a făcut la stăruinţele lui Vasile Lupu, care era în raporturi prieteneşti cu Râkoczy. A fost hirotonit la Tîrgo-vişte de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei pe la începutul lunii noiembrie 1640.
Păstoria sa a căzut în vremuri de restrişte, cînd acţiunea pro-zelitistă condusă de Gheorghe Râkoczy I şi de Geleji Katona Istvân se înteţea tot mai mult. S-au făcut numeroase presiuni şi asupra mitropolitului lorest, ca să-i ajute la răspîndirea învăţăturii calvine. în acest scop, cu prilejul confirmării sale ca mitropolit, i s-a fixat un program în mai multe puncte, prin care îi cereau sa lucreze în această direcţie. Ca mitropolit a continuat legăturile cu Moldova, fiind cercetat de călugări de la Putna. A făcut vizite canonice în diferite parohii, ajungînd pînă în Maramureş. Arătam mai sus că în 1641 a ieşit de sub tipar, la Alba Iulia, o nouă ediţie din Evanghelia cu învăţătură editată de Coresi, în care se intitula «lorest arhimitropolit». La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei se plîngea de el că hirotoneşte preoţi dintre iobagii români de pe moşiile nobiliare, ca să-i scape de iobăgie. De aceea, membrii Dietei cereau să i se interzică astfel de hirotonii, iar cei pe care i-a hirotonit să fie înapoiaţi proprietarilor, ca iobagi. Dar mitropolitul n-a îndeplinit nici una din dorinţele calvinilor, ci a rămas statornic în credinţa ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi.
In 1642 (după unii cercetători 1640), s-a tipărit în satul Prisaca un Catehism calvinesc, în româneşte, care avea să primească acel renumit Răspuns, din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei. Catehismul a apărut «cu voia şi cu porunca» principelui Gheorghe Râkoczy, cu cheltuiala predicatorului Gheorghe Csulai, cu «scrisoarea s-a ostenit popa Gheorghe din Secul», iar cu tiparul, popa Dobre. Era împărţit după cele trei virtuţi teologice, explicînd Simbolul (apostolic), cele 10 porunci şi Tatăl nostru, sub formă de întrebări şi răspunsuri. Se pare că una din cauzele înlăturării vlădicii forest din scaun a fost tocmai opoziţia sa la tipărirea şi difuzarea Catehismului. Va fi fost întărit în convingerile sale ortodoxe şi de Sinodul de la Iaşi din septembrie—octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă.
în aceeaşi perioadă, relaţiile dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Râkoczy erau pe cale de a se înrăutăţi, căci domnul moldovean urmărea cucerirea Transilvaniei. Din aceste motive, la începutul anului 1643, Gheorghe Râkoczy, îndemnat de superintendentul Ştefan Geleji şi de predicatorul curţii, Gheorghe Csulai — care a urmat apoi lui Geleji —, a convocat «un sinod obştesc al tuturor protopopilor şi păstorilor români de ritul grecesc şi sîrbesc», în vederea judecării mitropolitului, învinuit de viaţă nedemnă de un slujitor al Bisericii. Vlădica lorest a fost înlăturat clin scaunul mitropolitan, aruncat în închisoare, iar bunurile i-au fost confiscate. A fost eliberat abia în noiembrie 1643, pe baza răspunderii ce şi-au asumat 24 de garanţi (che-zaşi), că va plăti 1.000 de taleri pentru vistieria principelui. S-a reîntors apoi în Moldova, aşezîndu-se la mînăstirea sa de metanie, la Putna. în iunie 1645 a plecat în Rusia, pentru ca să strîngă banii trebuitori în vederea răscumpărării garanţilor. Avea asupra sa o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, dată în Suceava, la 2 iunie 1645, de ierarhii moldoveni : mitropolitul Varlaam, cu sufraganii săi : Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al Huşilor, avînd şi sigiliile egumenilor de la Putna, Moldo-viţa, Slatina şi Bistriţa. Vlădicii moldoveni, după ce înfăţişau pe scurt viaţa mitropolitului lorest, relatau şi suferinţele pe care le-a îndurat din partea cîrmuitorilor calvini ai Transilvaniei, îndeosebi din partea lui Gh. Csulai, care «a adus mărturii mincinoase şi i-a făcut mare nedreptate şi i-au luat tot ce avea şi l-au legat şi l-au închis în temniţă nouă luni, şi a suferit în surghiun şi împreună cu el o mulţime de preoţi creştini, nu pentru altă vină, decît pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la calvinism». Cereau apoi ajutorul ţarului pentru mitropolitul lorest, ca să-şi poată răscumpăra cei 24 de garanţi. A primit şi un «paşaport» din partea domnului Vasile Lupu.
Ajuns la Moscova, — probabil prin Kiev, unde va fi cercetat pe mitropolitul Petru Movilă —, fostul vlădică al românilor transilvăneni a fost primit de ţarul Rusiei (la 26 august 1645), căruia i-a dăruit părticele din moaştele Sfîntului Dumitru. In schimb, ţarul i-a făcut daruri bogate în bani şi obiecte. După o şedere de cîteva luni la Moscova, vlădica lorest s-a reîntors în Moldova, răscumpărîndu-şi garanţii de la Alba lulia. Şi-a petrecut restul vieţii la mînăstirea Putna (n-a ajuns episcop de Huşi, cum au crezut unii istorici). A murit aici, la adinei b£trîneţi, căci pe un Minei slavon în manuscris, din acea mî-năstire, se găseşte însemnarea : «Să se ştie cînd a murit vlădica lorest, în anul 7186 (= 1678) luna martie 12».
Ţinînd seamă de viaţa sa curată, dar mai ales de rîvna şi pătimirea îndurată pentru apărarea Ortodoxiei, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît — la 28 februarie 1950 — ca mitropolitul Il'ie lorest să fie cinstit ca sfînt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă Română, în ziua de 24 aprilie a fiecărui an, odată cu Sfântul Sava Brancovici, unul din urmaşii lui în scaunul mitropolitan. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba lulia, la 21 octombrie 1955.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Mitropolitul Sfântul Simion Ştefan. îndată după înlăturarea lui Ilie lorest din scaun, soborul protopopilor a ales ca mitropolit pe ieromonahul Ştefan (din botez Simion) de la mînăstirea din Alba lulia. Nu avem ştiri despre el pînă la alegerea ca mitropolit. Presupunem că a învăţat carte în gimnaziul clin Alba lulia, care funcţiona de prin 1580, transformat în «colegiu academic» de principele Gabriel Bethlen, în 1622. Alegerea ca mitropolit a avut loc la sfîrşitul lui februarie sau în primele zile ale lunii martie 1643, căci dintr-o scrisoare a lui Geleji către Gh. Râkoczy, din 4 martie, aflăm că protopopii eparhiei se găseau încă în Alba lulia şi că «popa Ştefan... este acum vlădică». Din aceeaşi scrisoare aflăm că din cele 20 de protopopiate ortodoxe din Transilvania, 17 se găseau sub autoritatea superintendentului calvin. Această situaţie a nemulţumit pe.noul mitropolit, dar şi pe unii protopopi (de pe Cîmpie şi din Ţara Făgăraşului), care i-au declarat lui Geleji — în dimineaţa aceleiaşi zile — că nu doresc să iasă de sub ascultarea mitropolitului ortodox. Dîndu-şi seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe — în aceeaşi scrisoare — să îngăduie lui Sfântul Simion Ştefan să facă vizite canonice şi în protopopiatele puse sub ascultarea lui. în aceste vizite, mitropolitul urma să fie însoţit de «popa Gheorghe şi de Molodiţ» (probabil Gheorghe din Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc şi Mihail Molodeţ, viitorul episcop de Maramureş, din 1651) «fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunînd preoţii români la fiecare protopopie, să-i sfătuiască a primi condiţiunile şi articolele...». Desigur este vorba de cele 15 puncte umilitoare care i-au fost impuse prin decretul de recunoaştere dat de Gh. Râkoczy I la 10 octombrie 1643. lată principalele îndatoriri : să se predice în româneşte, clar numai după Sfînta Scriptură, înlăturîndu-se astfel Sfînta Tradiţie ; tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc ,■ în locul Sfintei Împărtăşanii să se folosească pîine şi vin nesfinţite , să se înlăture ritualul botezului şi al înmormîntării, introducîndu-se — în locul lor — rugăciunile şi cîn-tările folosite de calvini , să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii ] să nu se pună piedici preoţilor şi credincioşilor care, «din însufiarea Sfîntului Duh», doreau si treacă la calvinism ş.a. Se precizau apoi cî-teva din drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe şi a mitropolitului. Astfel, «episcopul ortodox unguresc» trebuia să fie consultat «în orice lucru greu în trebile reli-giunii», îşi dădea avizul la numirea, menţinerea sau îndepărtarea clin slujba a protopopilor şi se pronunţa — în caz de apel — asupra sen-iinţelor date de mitropolit şi protopopi.
În aceeaşi diplomă de confirmare erau menţionate şi comitatele peste care se întindea jurisdicţia mitropolitului Ştefan : Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dobîca, Cluj, Turda, Cetatea de Baltă (Tîrnava), apoi districtele Chioar, Bîrsa şi Bistriţa, scaunele secuieşti şi săseşti. în zonele care — după părerea lui Râkoczy — erau cîştigate pentru calvinism (Alămor, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara Făgăraşului), «nu va putea să aibă nici o putere, decît numai cît îi va îngădui domnul episcop ortodox unguresc» (!).
Daca mitropolitul Ştefan ar fi îndeplinit toate condiţiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viaţa Bisericii, ci şi viaţa poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ştefan, ci mai ales credincioşilor ortodocşi, care au ştiut să-şi apere cu dîrzenie legea strămoşească.
Un caz interesant prezintă parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului care, încă din 1585, au fost puse — pentru mai bine de un deceniu — sub autoritatea preotului calvin maghiar din Făgăraş. Aceeaşi situaţie s-a repetat la începutul secolului următor, în timpul principelui Gabriel Bethlen. în 1647, printr-un decret al lui Gheorghe Râkoczy I, toate bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului erau scoase de sub ascultarea mitropolitului şi puse sub conducerea protopopului Stefan din Berivoi, dependent direct de principe. Noului protopop şi preoţilor ssi li se cerea să înveţe pe credincioşi Biblia şi Catehismul calvinesc. Drepturile acestui «protopop suprem» vor fi durat pînă prin 1659, cînd principele Acaţiu Barcsai a pus Ţara Făgăraşului sub ascultarea mitropolitului Sfântul Sava Brancovici.
în 1648, sub principele Gh. Râkoczy II, s-a tipărit un nou Catehism calvinesc, în româneşte, cu litere latine şi ortografie maghiară. Era tradus din ungureşte de cunoscutul predicator calvin Fogarasi Istvân din Lugoj şi tipărit cu cheltuiala lui Acaţiu Barcsai — un român maghiarizat din Bîrcea Mare (jud. Hunedoara), banul Lugojului şi Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, mai tîrziu principe al Transilvaniei. Am arătat şi în alt loc că primul Catehism — cel din .1642 —■ a primit din partea lui Varlaam, mitropolitul Moldovei, cu-noscuta replică : Răspuns la Catehismul calvinesc. Nu se ştie din ce motive calvinii au răspuns mitropolitului moldovean, abia în 1656, printr-o broşură tipărită la Alba Iulia cu titlul : „Scutul catichizmusului, cu răspuns den Scriptura svăntă, împotriva răspunsului a doao ţări fără Scriptură svăntâ”. Se ocupa cu Sfînta Scriptură, combătînd deci tradiţia, sfintele icoane, sfintele taine şi apărînd învăţătura calvină. N-ar fi exclus ca autorul să fie superintendentul Gheorghe Csulai, care a luat locul lui Geleji (-J- 1649), iar în româneşte să-I fi tradus vreun preot româno-calvin. Se cunosc multe .cazuri de trecere cu forţa a unor biserici româneşti în stăpînirea calvinilor. De pildă, în 1652 a fost răpită biserica ortodoxă românească din Turdaş (jud. Hunedoara) şi dată celor 26 de credincioşi calvini din sat, iar ortodocşii, siliţi să-şi facă o biserică nouă, din nuiele. […]
Concluziile care se desprind din această sumară prezentare sînt evidente.
Mitropoliţii Dosoitei, Ghenadie 11, Sfântul llie Iorest şi apoi Sfântul Simion Ştefan au fost confruntaţi în permanenţă cu tentativele principilor şi superintendenţilor calvini de a produce dezbinarea bisericească a românilor prin calvinism. în această luptă de apărare a credinţei, dar şi a fiinţei naţionale, s-a remarcat mai ales mitropolitul Sfântul llie Iorest, un adevărat martir al Ortodoxiei româneşti (canonizat ca atare în 1955, prâznuit la 24 aprilie). Iar urmaşul său, Sfântul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemînă, cu dîrzenia si abilitatea sa, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsînd culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648. Ierarh cu alese preocupări cărturăreşti, insuileţit de un cald patriotism, Si-mion Ştefan se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a poporului şi de ap rare a Ortodoxiei, reprezentat la noi de marii săi contemporani: Varlaam al Moldovei, Ştefan al Ungrovlahiei, iar dincolo de hotare, de Petru Movilă al Kievului. […]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Aţi dori să postez în paralel cu înşelarea din creştinism, concret şi înşelarea din medicină? Să sar peste o etapă? Că datorită atâtor intervenţii din afară a trebuit să fac paranteze prea mari şi mă tem că se amână prea mult ajungerea la subiect, iar în timpul acesta bântuie multă rătăcire demonică în medicină.
Şi nici nu se ştie cât va mai fi timp...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

C. SFÂNTUL MITROPOLIT SAVA BRANCOVICI AL TRANSILVANIEI.
A îndeplinit slujba de preot-protopop timp de mai mulţi ani, pînă în 1656, cînd soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, 1-a ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. A trecut din nou în Ţara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sfântul Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Tirgovişte, a treia zi după înălţarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ştefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii ţării şi unii arhierei străini aflaţi în capitala Ţării Româneşti. încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Şerban Basarab şi de la mitropolitul Ştefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), prin care i se acorda o jurisdicţie foarte întinsă, aşa cum n-a avut nici unul din înaintaşii lui : Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului şi a cîtorva biserici. Nu era pus sub atîrnarea superintendentului calvin şi nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, aşa cum se întîmplase cu Simion Ştefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atît prin personalitatea sa — făcînd parte dintr-o familie de vlădici şi de luptători împotriva turcilor —, cît şi prin legăturile politice pe care Gh. Râkoczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Şerban al Ţarii Româneşti şi Gheorghe Ştefan al Moldovei.
Păstoria lui Sfântul Sava, deşi îndelungată, a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocşi, patronată de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice petrecute atunci.
în ce priveşte politica religioasă, notăm c'î după moartea lui Gheorghe Râkoczy I (1648), văduva sa, Susana Lorântffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraş) la calvinism. în acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit nişte «vizitatori» (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de felul cum îşi desfăşoară activitatea. Chel-tuielile lor de deplasare şi întreţinere Ie suportau preoţii şi credincioşii români (în 1658, de pildă, au fost cercetaţi preoţii şi grămăticii din 39 de sate). A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorântfiy a semnat un nou decret, prin care se înfiinţa o şcoală calvină românească în Făgăraş, alături de biserica şi şcoala reformată maghiară. Decretul respectiv era însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizarea şcolii, elevi, inspectori, învăţători, mijloacele de întreţinere etc.
Din lectura acestor dispoziţii, "rezultă limpede că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decît «calvinizarea» viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi — prin ei — a maselor largi de credincioşi. De pildă, se prevedea ca învăţătorul şcolii să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, fiind îndatorat să înveţe pe elevi Catehismul calvinesc şi cîntările calvine folosite de comunităţile ro-mâno-calvine din Lugoj şi Caransebeş, să traducă rugăciunile calvine în româneşte etc. Se dispunea apoi ca toţi «grămăticii» români din Ţara Făgăraşului să frecventeze cursurile acelei şcoli, urmînd ca după absolvire sa funcţioneze ca învăţători şi preoţi în Ţara Făgăraşului. Absolvenţii buni învăţau — în continuare — şi la şcoala latinească, i Elevii săraci erau întreţinuţi clin contribuţiile preoţilor (cîte 25 de/ bani şi o găină) şi ale satelor (cîte 25 de bani) din Ţara Făgăraşului.;
[…]
Dar nu peste mult timp, vlădica Sfântul Sava a ajuns la neînţelegeri cu principele şi cu ceilalţi cîrmuitori calvini ai Transilvaniei. Astfel, în 1667, principele a încredinţat pe cei patru «epitropi» ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi pentru reînfiinţarea tipografiei. Cerea de asemenea să fie ascultaţi preoţii români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
[…]
Noi asupriri. După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sfântul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi şi a celorlalţi cîrmuitori calvini, care şi-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie şi hotărîrea de a rămîne statornic în credinţa strămoşească şi în toate rînduielile ei. Se adaugă la aceasta şi teama lui Apaffi — om de încredere al turcilor — că Sfântul Sava urmărise în călătoria sa şi interese de natură politică. De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovăsznay Peter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sfântul Sava noi restricţii, în esenţă identice cu cele impuse lui Simion Ştefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului faţă de superintendentul calvin «atît în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor, precum şi în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii... în convocarea şi conducerea sinodului generai românesc» etc, De asemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, în care să publice cărţi noi, să se săvîrşească slujbele numai în româneşte. Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuşi, prin ele nu se urmărea decît calvinizarea ei treptată. Dîndu-şi seama că prin reînfi-inţarea tipografiei nu se urmărea altceva decît tipărirea de cărţi calvine, vlădica Sfântul Sava a ţinut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoţii şi toate bisericile româneşti să fie puse sub ascul-tarea noului superintendent calvin Tiszabeczi Gâspâr. Acesta urma «să aibă de grijă de toate bisericile româneşti şi să le cîrmuiască după conştiinţa sufletului său». Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate. Era limpede că principele urmărea însăşi desfiinţarea Bisericii româneşti. Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sfântul Sava a ştiut să treacă şi peste aceste noi umilinţe pe care i le pregătea Apaffi.
[…]
Din dispoziţia lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un «scaun de judecată» la Alba Iulia. Preşedinte era Alvinczi Pal din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty Jânos din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vinţu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filocalvin şi duşman al mitropolitului, «împreună cu alţi bărbaţi — mireni şi din ceata bisericească — ştiutori de legi», în total 101 persoane. Primul acuzator era superinten-dentul Tofoi Mihâly, reprezentat prin Ştefan Paloş. Apărătorii mitropolitului erau : fratele său Gheorghe şi negustorul «grec» (macedoromân) Ioan Patăr (Pater Ianoş).
în aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa de destituire a mitropolitului —- redactată în ungureşte — în care era învinuit că a dus o viaţă imorală şi că a neglijat mînăstirea din Alba Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sfântul Sava Brancovici a fost înlăturat «din dre-gătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti», urmând să i se intenteze şi un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3). Iată, dar, că mitropolitul ortodox era judecat după «canoanele» calvine ! Scriind despre osîndirea lui Sfântul Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihâly (1668—1756) relatează că Ioan Zoba a fost «mituit cu daruri» de principe, ca să-I învinuiască pe Sfântul Sava de imoralitate. Acelaşi cronicar spune că «au prădat întreagă averea» mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Ţara Românească.
Chiar în ziua în care s-a pronunţat sentinţa, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orăşenesc din Sibiu, cerînd imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu. La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alţi 14 saci cu cărti şi o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărţi româneşti, maghiare şi latine, precum şi «un ziar legat în piele», probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informaţii privitoare la arhipăstoria sa. Alte bunuri — mai ales cărţi — s-au aflat la reşedinţa sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sfântul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturăreşti.
După judecată, vlădica Sfântul Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulţi contemporani. De pildă, Cserei Mihâly, pe care l-am pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul pînă cînd «se rupea cămaşa... şi carnea de pe trupul lui». Aceleaşi lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petreşti.
La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sfântul Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Ţara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin Brîncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflaţi la Constantinopol, în care se prevedea ca, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sfântul Sava să fie reabilitat.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Desigur, principele Apaffi nu putea rămîne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-I elibereze pe mitropolitul Sfântul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Şerban Cantacuzino. Bătrîn şi bolnav, vlădica Sfântul Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veşnice, probabil în aprilie 1683. La 1 mai 1683, -fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veştem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoţii acelei biserici să pomenească la liturghie şi pe «răposatul Sfântul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului...».
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sfântul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele. Personalitatea lui o conturează atît luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu duşmanii credinţei ortodoxe, cît şi suferinţele pe care le-a îndurat la sfîrşitul vieţii şi pe care le-a suportat cu demnitate şi cu resemnare creştinească. Relatînd suferinţele şi moartea sa mucenicească, Samuil Micu scria : «Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrîni au luat, că Sfântul Sava acesta toate întîmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi 1-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela».
Pentru toate acestea — ţinînd seama de viaţa lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie şi de lupta pentru apărarea ei —, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române — în şedinţa sa din 28 februarie 1950 — a hotărît ca mitropolitul Sfântul Sava să fie cinstit ca sfînt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodox-1 Română, împreună cu înaintaşul său în. scaun, Ilie lorest. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba lulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica noastră, în fiecare an, la 24 aprilie.

Calvinii tirani - ortodocşii cu Sfinţi Mucenici, avantaj noi.

După cum mi s-a scris pe mesageria privată, tot eu trebuie să decid... Greu, Ortodoxia nu e a individului ci a soborului... Aş prefera un sfat împreună. Văd că deja s-au făcut alt lanţ despre homeopatie şi noi tot rămaşi codaşi la introducere. Şi aceasta din cauza intervenţiilor celor care aruncă o piatră în baltă, pleacă fericiţi de contribuţia lor unduioasă şi rămâne să o scoatem cu multă osteneală noi, ortodocşii, pe ei de fapt nici măcar interesându-i consecinţele. Se alungă concizia şi deci şi efectul percutatant în conştiinţă. Mi-au zis însă unii că se foloses şi aşa. Astea au început de pe vremea lui Topcat. Dacă va vrea Dumnezeu ne va dărui totuşi ceva de folos şi mie care învăţ odată cu întrebările şi cu răspunsurile ce le primesc şi celor ce doresc cu adevărat Adevărul.
Cum însă nu se poate înţelege gravitatea înşelării în medicină dacă nu vedem gravitatea înşelării cu masca rîvnei de Dumnezeu în creştinism voi încerca să desfăşor în paralel şi una şi alta. Ca să nu obosim prea mult voi încerca câte o postare din rădăcina înşelării (creştinism) şi alta din roada ei (medicină). Rămân deschis pentru orice sugestii (constructive şi nu distructive sau distractive) publice sau private.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Să nu creadă cineva că avem ceva doar cu ereticii. Avem cu minciuna şi patimile. Că ei le numesc adevăr şi virtuţi treaba lor. Nouă ne pare rău de ei, sărmanii dar ne doare în adâncul inimii când acestea lucrează la cei ce au adevărul, au sfinţenia dar nu o lucrează în credinţă iubitoare smerită.
Duhurile înşelătoare acţionează şi la ortodocşi dacă nu duc o viaţă de pocăinţă, o viaţă de smerenie (nu să vrea să primească de la Dumnezeu daruri ci să li se ierte păcatele) singura viaţă care mântuieşte:

Mat 4:17 De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Acesta este începutul. Nu se poate Împărăţie adevărată, netrecătoare fără pocăinţă adevărată, netrecătoare. La fel nici medicină

(B) ÎNŞELARE MAI SPECTACULOASĂ ÎN ORTODOXIE, SPOVEDANIA UNUI ÎNŞELAT
Spovedania unui înşelat

Scrisoarea aceasta a fost scrisă de un grec aflat în străinătate către Părintele Thepdosie de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, autorul cărţii "Spritismul, urâciunea pustiirii", deoarece prin intermediul acesteia, s-a regăsit pe sine şi s-a slobozit din ghearele diavolului.


Părinte Theodosie,
Citind cartea sfinţiei voastre „Spiritismul, urâciunea pustiirii", am
simţit o mare nevoie să vă scriu ca să vă mulţumesc, dar şi ca să mărturisesc, eu ne¬vrednicul, pe scurt, despre marea înşelare în care am căzut. Vă rog să mă iertaţi că vă reţin şi vă obosesc, scriindu-vă marile mele păcate.
Cu vreo zece ani în urmă, Părinte Tlieodosie, am cunoscut în Thessalonic un bărbat în vârstă, pe nume Vasilios, care se îndeletnicea cu hidromanţia1[' Vrăjitorie care se bazează pe observarea caracteristi¬cilor apei (culoarea, transparenţa, formele, umbrele, reflexiile şi unduirile).]. Căra cu el o geantă în care-şi avea „uneltele". Doream şi eu mult să învăţ acest mod de comunicare cu duhurile, însă, cu toate rugăminţile mele, nu m-a învăţat nimic. Mintea fiindu-mi mereu ,1a aceasta, într-o noapte, în somn, a venit ci¬neva şi s-a aşezat lângă patul meu. Mi-a spus că este „Sfântul Gheorghie" şi că de atunci înainte mă va povăţui şi ocroti. Vă puteţi da seama ce bucurie m-a cuprins!
A doua zi dimineaţa am chemat-o pe sora mea, de 33 de ani, cu şapte ani mai mică decât mine, de curând măritată. Bătrânul Vasilios o pusese de multe ori pe sora mea să privească într-o cană de lut plină de apă. I-am spus că am pregătite cana, cuţitaşul cu mânerul negru şi că poate privi în apa din cană. Dar ea a râs şi mi-a spus că, dacă nu va fi de faţă bătrânul ca să-i citească, ea nu va putea vedea nimic, pentru că încercase sin¬gură să privească în apă, dar fără să reuşească ceva. Dar spunându-i ce mi se întâmplase în somn, s-a aşezat şi s-a concentrat asupra cănii. După două-trei minute a început să vadă o biserică necunoscută nouă, de la ca¬pătul Acropolei, numită a Cuviosului David. In partea de sus a ei se afla o piatră din care curge agheasmă, numită a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Acolo trebuia să mer¬gem să ne rugăm, să ne spălăm cu agheasmă, să luăm şi cu noi — şi în continuare vom avea comuniune cu duhurile. Şi, într-adevăr, am acţionat potrivit îndrumărilor duhului.
De atunci au început să curgă răspunsu-rile-îndrumări la diferitele noastre întrebări. Şi, încet-încet, odată cu trecerea timpului, am înaintat în această „ştiinţă" a satanei, ca apoi să venim în contact cu preşedintele de atunci al Societăţii Cercetărilor Spiritiste, Nikolaos Firihon - Barbeta. Acela ne-a rezolvat dife-rite nedumeriri referitoare la comuniunea pe care o aveam şi, concret, m-a învăţat cum să primesc „stăpânirea celor patru arhangheli" (Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil). Nu-mi aduc aminte exact câte zile am postit. In fiecare zi citeam câţiva psalmi ai Prorocului David, apoi, cu sora mea, făceam comuniunea. Ea îi vedea pe cei patru „arhangheli" cum mă însemnează în chipul Crucii şi-mi dau stă¬pânirea să supun duhurile viclene, să vindec nebuni, vrăjiţi şi bolnavi. De asemenea, pre¬şedintele ne-a dat „permisiunea de lucru". De acum înainte eram deja profesionişti şi lumea venea pe zi ce trecea, din ce în ce mai multă!
Ar trebui multe foi de hârtie să vă de-scriu amănunţit cele întâmplate, însă vă voi scrie foarte puţine lucruri despre comuniu-nea pe care am avut-o cu duhurile. Nu am vrut să înaintez în „magia albă", aşa cum este de obicei ea numită de către spiritişti. Astfel permanentul nostru îndrumător, presupusul „arhanghel Gavriil", într-una din învăţătu¬rile sale ne-a spus că Evanghelos (adică eu) este născut numai pentru bine. „Tu, roabă Kiriald" (sora mea), „în cealaltă cămăruţă poţi da oamenilor diferite buruieni-ape" etc.
Faptul că în anumite cazuri (bolnavi, împăcarea soţilor despărţiţi etc.) nu aveam nici un rezultat îmi pricinuia nedumerire, de vreme ce îndrumătorul ne făgăduise că în toate vom avea izbândă; răspunsul lui, că „lipseşte credinţa de la oameni", precum şi faptul că unele prorocii nu se împlineau şi că ne spunea uneori cuvinte încurcate, potrivit cu puterea mea de pricepere - toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de „sfânta noas¬tră comuniune". De aceea i-am recomandat surorii mele să ne rugăm mai mult şi să ne împlinim, pe cât se poate mai corect, înda¬toririle noastre creştineşti.
Am început să pun multe întrebări şi să insist asupra întrebării: de ce luăm bani de la cei ce suferă, de vreme ce Domnul a spus: „în dar aţi primit, în dar să daţi"?, ca şi multe altele. Dar fiindcă diavolul este minci¬nos şi mult-meşteşugăreţ, găsea întotdeauna justificări potrivite. Din păcate însă, pe sora mea nu o prea mâhnea acest lucru, ci, dim¬potrivă, era mulţumită că putea câştiga bani şi că viaţa ei devenea mai lesnicioasă cu fi¬ecare zi ce trecea. Astfel, fără ca eu să ştiu nimic, s-a înţeles cu bărbatul ei să mă alunge şi să lucreze numai ei doi. în felul acesta, ar fi câştigat şi mai mulţi bani de la oameni, care le-ar fi rămas doar lor. Dar trebuiau să înveţe să facă invocarea. De aceea, m-au în¬trebat pe mine într-o zi despre cum se face, iar eu, fără să gândesc nimic rău, i-am învă¬ţat. Fapta lor m-a mâhnit şi mai mult, şi mi s-au înmulţit îndoielile despre autenticitatea „sfintei comuniuni".
A trecut destul de multă vreme în care am căutat să aflu omul potrivit, care să „vadă" în locul surorii mele. Am găsit până la urmă o femeie pe nume Hristini; ea era căsătorită, însă despărţită de bărbat, şi avea o fetiţă. Fiind săracă, a acceptat să lucreze îm¬preună cu mine. A început instruirea, care consta într-un program zilnic de rugăciuni, paraclise, spălare cu agheasmă la diferite bi¬serici unde izvora Agheasmă etc. Şi, astfel, numita Hristini a început să „vadă" limpede şi, de multe ori, cu ochii deschişi!
îndrumătorul nostru era acelaşi „arhan¬ghel Mihail".
Acum însă aveam mai multă experien¬ţă şi, pe lângă aceasta, mă rugam şi studiam mai mult decât altă dată Sfânta Scriptură. Dar şi aici satana devenise mai tare şi mai meşteşugăreţ decât înainte. Predici uimi-toare şi vindecări spectaculoase mă făceau să cred că de această dată deţin cu adevărat „sfânta comuniune". Dar, ca un mincinos ce este, diavolul a intrat în contradicţie, din pricina multor mele întrebări. De aceea a început să mă linguşească. Unde se opreşte mintea omului! A început să mă îndrume prin acea femeie şi să mă urce la înălţime cu egoismul, spunându-ne că eu şi cu el purtăm aceeaşi îmbrăcăminte (uniforma romană de culoarea aurului a soldatului roman), numai că noi avem Crucea în faţă. Nu s-a mulţu¬mit cu aceasta, ci a luat şi chipul „Maicii Domnului" şi ne-a vorbit; ne-a arătat ţăr-murile Asiei Mici, Constantinopolul, Sfânta Sofia, spunându-ne că foarte curând acestea vor deveni iarăşi greceşti.
Se apropia praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 25 martie, şi mincinosul „arhanghel Mihail" mi-a făgăduit că după sfârşirea slujbei de la biserică îmi va aduce un dar, de vreme ce-mi sărbătoresc ziua numelui2. Aşteptam cu multă nerăbdare să văd ce dar îmi va adu¬ce „arhanghelul". După ce ne-am despărţit la Biserica Sfintei Varvara, noi ne-am făcut îndatoririle noastre (am tămâiat, am stropit cu agheasmă locul comuniunii, am făcut in-vocarea ca întotdeauna). Apoi Hristini 1-a văzut cu ochii deschişi pe mincinosul „ar-hanghel" cum i-a dat o „floare de crin", iar ea mi-a „dat-o" mie, spunându-mi să fiu atent să nu o stric. Desigur, mai înainte acesta ne-a heretisit şi binecuvântat, afirmând că crinul este adus din Muntele Sinai. Apoi mi-a dat o povaţă: să iau aminte în viaţa mea la fapte, pentru că orice cădere şi păcat va fi ca şi cum
aş călca în picioare acest „crin". Desigur, nu am văzut niciodată crinul; numai Hristini îl vedea întotdeauna, lângă icoane. Şi, când 1-a dus la ea, casa a fost plină de mireasma lui vreme de trei zile!
După aceasta, diavolul mi-a pregătit o surpriză. într-o zi, Hristini 1-a văzut pe „Iisus Hristos" cum ne binecuvintează, mă îmbră¬ţişează şi mă sărută spunându-mi: „Fratele meu, am venit lângă tine ca să te sui pe cele patruzeci de trepte ale luminii şi adevărului. De acum înainte voi veni în fiecare miercuri la ora 4 după amiază, ca să te îndrum şi să te sui pe acele trepte. Iţi dau ceva de la mine. îţi dau mâinile mele, ca să-i vindeci pe cei bol¬navi." Şi într-adevăr, mâinile mele au început să vindece! Pe lângă aceasta, în mijlocul pal¬melor mele au apărut două pete negre. Odată l-am întrebat pe mincinosul „arhanghel" des¬pre ele, iar el mi-a spus că sunt de la piroanele cu care a fost răstignit Domnul! Apoi „Hristosul" mi-a mai spus: „Eu te voi povăţui drept, deoarece cunosc aceas¬tă lume, am trăit-o cu trup când am venit pe pământ, în timp ce «arhanghelul Mihail» nu a trăit în trup, ca să-i cunoască bine pe oameni. Eşti fratele meu mai mic, am ieşit din aceeaşi mamă, numai că eu am tată pe Dumnezeu, şi atunci când învăţam lumea, tu alergai în braţele mele" etc.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Atunci Hristini 1-a „văzut" pe mincino¬sul „arhanghel" că se închină înaintea mea. învăţăturile sale erau pline de dragoste, pace şi dăruire faţă de Dumnezeu. Apoi minci¬nosul „Hristos" ne-a suit la cele cereşti, ne-a arătat raiul, pe însuşi „Dumnezeu", ne-a învăţat cum slujesc îngerii, arhanghelii, sfin¬ţii etc. Ne-a mai arătat şi iadul, şi orice îşi poate închipui mintea noastră cea săracă! Mi-a mai înainte-vestit şi moartea tatălui meu cu 6-7 luni mai devreme, însă fără să-mi spună o dată anume.
După aceasta mi s-a întrerupt comuni-unea, pentru că, într-o zi când am pus-o pe Hristini „să vadă", a văzut întuneric şi a au-zit un glas spunându-i: „îţi luăm lumina şi o dăm iarăşi fratelui tău, pentru că crinul pe care ţi l-am dat şi ţie l-ai stricat, l-ai făcut bu¬căţi". Am întrebat-o pe Hristini ce făcuse, iar ea i-a spus mamei mele că a „mers" cu bărba¬tul surorii sale, adică a făcut preacurvie.

Vedeţi aghiasmă, tămâie, Sfânta Cruce, Sfânta Liturghie dacă nu există smerenie nu ne pot ajuta.
Iarăşi stigmatele, acea ciumă demonică ce face pe oameni antihrişti ca şi pe Francisc de Assisi cînd de fapt ele sunt semnul de identificare numai al lui Hristos:


Joh 20:27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
Joh 20:28 A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Joh 20:29 Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!


Fericiţi sunt cei ce n-au văzut dar au crezut că Singurul Mântuitor al lumii deci şi Singurul pironit pentru noi, care îşi păstrează în veşnicie găurile Sale sfinte ca semn de slavă a Sa este Domnul Hristos, nu Francisc, nu Padre Pio nu orice alt antihrist, care vrea să se pună în locul lui Hristos ca Dumnezeu sau răstignit pentru Mântuirea lumii.
Să ne dea Dumnezeu la toţi harul pocăinţei, în veci, Amin!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

D. URMAŞII SFÂNTULUI SAVA BRANCOVICI.
1. ÎNAINTE DE 24 IUNIE 1680, SOBORUL MARE AL TUTUROR PROTOPOPILOR A ALES UN NOU MITROPOLIT, ÎN PERSOANA LUI IOSIF BUDAI
din satul Pişchinţi (jud. Hunedoara:. Se pare că era călugărit în Moldova. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti, de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, asistat de doi episcopi greci.
După hirotonire, s-a reîntors la credincioşii săi din Transilvania, primind şi o scrisoare din partea lui Şerban Vodă Cantacuzino către principele Mihail Apaffi. Confirmarea iui de către principe s-a făcut abia la 28 decembrie 1680, cînd i s-au impus 19 îndatoriri (condiţii) calvine (cele 15 impuse lui Simion Ştefan în 1643, la care se adăugau şi cele 4 impuse lui Sfântul Sava Brancovici în 1669). Din scurta lui activitate ca mitropolit, se ştie numai că a făcut unele vizite canonice în părţile Bistriţei, la începutul anului 1681. A murit la începutul anului 1682. După o ipoteză mai nouă, el ar fi mitropolitul român despre care scria Petru Maior în Istoria Bisericii românilor că a fost ucis, din porunca lui Appafi, în cetatea Eciu (azi în Brîncoveneşti — jud. Mureş). Înseamnă că Iosif a fost cel de al- patrulea mitropolit al Transilvaniei înlăturat din scaun de calvini în veacul al XVII-lea.

2. MITROPOLITUL IOASAF.
În dorinţa de a opri acţiunea prozelitistă calvină, Şerban Cantacuzino a căutat să impună pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei un ierarh care să nu accepte nici o abatere de la adevărurile de credinţă ortodoxe. De aceea, a recomandat lui Apaffi pe ieromonahul grec Ioasaf — originar din Ahaia —, trecînd deci peste obiceiul alegerii mitropolitului de către soborul protopopilor ardeleni.
Fiind numit de Apaffi, s-a îndreptat spre Bucureşti, unde a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Teodosie, la 2 aprilie 1682.
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului mare, a produs nemulţumiri în rîndul preoţilor şi protopopilor transilvăneni. La nemulţumirea lor se adăuga şi cea a superintenden-tului calvin Mihail Tofoi, întrucît Ioasaf respingea orice încercări de calvinizare a Bisericii care-i fusese încredinţată spre cîrmuire. Chiar în timpul şederii lui Ioasaf la Bucureşti, în vederea hirotonirii, cîtiva protopopi români filocalvini, în frunte cu Ioan Zoba din Vinţ, s-au prezentat la Apaffi, protestînd împotriva numirii lui Ioasaf.
Odată înscăunai la Alba lulia, Ioasdf a început să facă rînduială în Biserică, înlăturînd nouă protopopi, unii acuzaţi de felurite abateri, alţii prieteni ai calvinilor. Din această cauză, mişcarea pornită împotriva lui Ioasaf s-a accentuai.
în urma stăruinţelor depuse pentru înlăturarea lui Ioasaf, s-a convocat un sobor de judecată Ia Alba lulia, în casa nobilului Szocs Pal, la 12—13 iulie 1682. Cu acest prilej au fost audiaţi 16 martori — desigur oameni ai autorităţilor de stat calvine — care au răspuns la 8 întrebări. Mitropolitului i s-au adus mai multe învinuiri : că este grec şi nu cunoaşte suficient limba română, că a ajuns mitropolit împotriva obiceiului Bisericii Ortodoxe din Transilvania, prin simonie, că nesocoteşte învăţătura calvină şi că a înlăturat mai mulţi protopopi din slujbă. Cu toate acestea, el şi-a continuat activitatea, căci majoritatea preoţilor români erau de partea lui. In primăvara anului 1683 s-a întrunit un sobor la Sighişoara, la care au participat 223 de preoţi şi cîţiva protopopi, cînd s-a pus clin nou problema mitropolitului loasaf , majoritatea preoţilor doreau să-I aibă mitropolit pe loasaf. In toiul acestor frămîntări, vlădica a trecut la cele veşnice, către sfîrşitul anului 1683.
[…]
3. MITROPOLITUL TEOFIL.
Noul intîistatător al Bisericii transilvane era ^ preotul văduv Toma, fiu de preot din Teiuş, călugărit sub numele de Teofil. După alegerea sa de către soborul mare, a trecut munţii r în Ţara Românească, fiind hirotonit la 18 septembrie 1692, în cate- j drala .mitropolitană din Bucureşti, de către vlădica Teodosie. A primit diploma de recunoaştere din partea noului guvernator al Transil-vaniei, Gheorghe Bânfi, cu obligaţia respectării celor 19 puncte impuse şi lui Varlaam. In anul 1693 făcea vizite canonice în eparhie. Prin testamentul său din 12 iulie 1697, lăsa Mitropoliei toate bunurile sale «ce am agonosit mai de înaintea vlădiciei şi în vlădicie, cu sărăcia mea». A murit la scurt timp după această dată.
S-a susţinut în vechea istoriografie bisericească — mai ales unită — că sub Teofil, în 1697, s-ar fi încheiat o unire a Bisericii Orto-doxe din Transilvania cu Biserica Romei, cu toate formele legale. Cercetările mai noi au dovedit că această pretinsă «unire» a fost ticluită de iezuiţi, cu ajutorul unor falsuri. Cert este că spre sfîrşitul vieţii, Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. Moartea lui, survenită prin iulie-septembrie 1697, 1-a scăpat de uneltirile iezuiţilor, fiindu-i dat urmaşului său Atanasie Anghel să por-nească pe drumul greşit al dezbinării Bisericii pe care o păstorea.
E. CONCLUZII:
Din cele expuse se desprinde constatarea că Bi-serica Ortodoxă românească din Transilvania a avut de luptat, în a doua jumătate a secolului al XVH-lea, cu acţiunea prozelitistă calvină, patronată de chinuitorii politici de atunci. Mitropoliţii care au păstorit în această perioadă în scaunul vlădicesc de la Alba Iulia au marele merit de a ii rezistat cu tărie la toate încercările făcute pentru «calvinizarea» şi chiar desfiinţarea Bisericii româneşti, încît unul din ei a ajuns să primească moartea mucenicească pentru sta-tornicia sa în dreapta credinţă.

Mircea Păcurariu, Preot Prof. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. Editura IBMBOR. Bucureşti, 1992. Pag. 63-92

AŞADAR RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA NOASTRĂ de ce au prigonit calvinii pe români
este:
Datorită mândriei, văzând neregulile din biserica papistă, calvinii nu s-au întors la smerenia Ortodoxiei ci au luat-o pe calea idolilor raţionali, pe calea ideilor proprii. Prin căpeteniile demonice, arhiconii, teologii iadului şi filozofii întunericului au răstălmăcit Sfânta Scriptură pe dos şi au inventat teologia mâniei, a dumnezeului mânios. De aceea, dorind să fie asemenea dumnezeului lor, plini de mânie au atacat pe cine le-a stat în cale.

Şi noi suntem vinovaţi că nu am ars de dorul lui Hristos. Aşa că El, din dragoste pentru noi românii, pentru a aprinde în noi focul cel mistuitor al dragostei nesfârşite şi pentru a fi lămuriţi în cuptorul prigoanelor şi a ne întoarce de la răcirea în credinţă la credinţa vie lucrătoare în dragoste smerită, am fost lăsaţi în mâna lor.
Strugurii dacă sunt lăsaţi pe masă se mucegăiesc. Trebuie băgaţi în teasc pentru a da vinul cel bun. Aşa şi cu ucenicii lui Hristos: pacea îi lâncezeşte şi atunci, ca să nu se strice de tot sunt băgaţi în teascul prigoanei care îi face să dea vinul cel mai bun: sângele mucenicilor.

Blândeţea cu care am răbdat istoria arată însă că noi, deşi păcătoşi, avem Ortodoxia, Adevărul adică Hristos şi Duhul Adevărului, Mângâietorul.
Şi spunând păcătoşi nu putem generaliza căci fierbe neamul nostru de sfinţi. Istoria noastră ne arată că suntem de partea adevărului, moartea asumată cu dragoste de vrăjmaşi ne este nuntă, după cum spun Sfinţii Părinţi:
Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea. Sfântul Marcu Ascetul.
Filocalia 1, pag. 257.
Acestea sunt trăsăturile neamului nostru cel mult încercat.


Matei 11:28 Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. :29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. :30 Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.
Gal.5:22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, :23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. :24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. :25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. :26. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.