Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Mitropolitul Sfântul Simion Ştefan. îndată după înlăturarea lui Ilie lorest din scaun, soborul protopopilor a ales ca mitropolit pe ieromonahul Ştefan (din botez Simion) de la mînăstirea din Alba lulia. Nu avem ştiri despre el pînă la alegerea ca mitropolit. Presupunem că a învăţat carte în gimnaziul clin Alba lulia, care funcţiona de prin 1580, transformat în «colegiu academic» de principele Gabriel Bethlen, în 1622. Alegerea ca mitropolit a avut loc la sfîrşitul lui februarie sau în primele zile ale lunii martie 1643, căci dintr-o scrisoare a lui Geleji către Gh. Râkoczy, din 4 martie, aflăm că protopopii eparhiei se găseau încă în Alba lulia şi că «popa Ştefan... este acum vlădică». Din aceeaşi scrisoare aflăm că din cele 20 de protopopiate ortodoxe din Transilvania, 17 se găseau sub autoritatea superintendentului calvin. Această situaţie a nemulţumit pe.noul mitropolit, dar şi pe unii protopopi (de pe Cîmpie şi din Ţara Făgăraşului), care i-au declarat lui Geleji — în dimineaţa aceleiaşi zile — că nu doresc să iasă de sub ascultarea mitropolitului ortodox. Dîndu-şi seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe — în aceeaşi scrisoare — să îngăduie lui Sfântul Simion Ştefan să facă vizite canonice şi în protopopiatele puse sub ascultarea lui. în aceste vizite, mitropolitul urma să fie însoţit de «popa Gheorghe şi de Molodiţ» (probabil Gheorghe din Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc şi Mihail Molodeţ, viitorul episcop de Maramureş, din 1651) «fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunînd preoţii români la fiecare protopopie, să-i sfătuiască a primi condiţiunile şi articolele...». Desigur este vorba de cele 15 puncte umilitoare care i-au fost impuse prin decretul de recunoaştere dat de Gh. Râkoczy I la 10 octombrie 1643. lată principalele îndatoriri : să se predice în româneşte, clar numai după Sfînta Scriptură, înlăturîndu-se astfel Sfînta Tradiţie ; tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc ,■ în locul Sfintei Împărtăşanii să se folosească pîine şi vin nesfinţite , să se înlăture ritualul botezului şi al înmormîntării, introducîndu-se — în locul lor — rugăciunile şi cîn-tările folosite de calvini , să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii ] să nu se pună piedici preoţilor şi credincioşilor care, «din însufiarea Sfîntului Duh», doreau si treacă la calvinism ş.a. Se precizau apoi cî-teva din drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe şi a mitropolitului. Astfel, «episcopul ortodox unguresc» trebuia să fie consultat «în orice lucru greu în trebile reli-giunii», îşi dădea avizul la numirea, menţinerea sau îndepărtarea clin slujba a protopopilor şi se pronunţa — în caz de apel — asupra sen-iinţelor date de mitropolit şi protopopi.
În aceeaşi diplomă de confirmare erau menţionate şi comitatele peste care se întindea jurisdicţia mitropolitului Ştefan : Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dobîca, Cluj, Turda, Cetatea de Baltă (Tîrnava), apoi districtele Chioar, Bîrsa şi Bistriţa, scaunele secuieşti şi săseşti. în zonele care — după părerea lui Râkoczy — erau cîştigate pentru calvinism (Alămor, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara Făgăraşului), «nu va putea să aibă nici o putere, decît numai cît îi va îngădui domnul episcop ortodox unguresc» (!).
Daca mitropolitul Ştefan ar fi îndeplinit toate condiţiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viaţa Bisericii, ci şi viaţa poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ştefan, ci mai ales credincioşilor ortodocşi, care au ştiut să-şi apere cu dîrzenie legea strămoşească.
Un caz interesant prezintă parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului care, încă din 1585, au fost puse — pentru mai bine de un deceniu — sub autoritatea preotului calvin maghiar din Făgăraş. Aceeaşi situaţie s-a repetat la începutul secolului următor, în timpul principelui Gabriel Bethlen. în 1647, printr-un decret al lui Gheorghe Râkoczy I, toate bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului erau scoase de sub ascultarea mitropolitului şi puse sub conducerea protopopului Stefan din Berivoi, dependent direct de principe. Noului protopop şi preoţilor ssi li se cerea să înveţe pe credincioşi Biblia şi Catehismul calvinesc. Drepturile acestui «protopop suprem» vor fi durat pînă prin 1659, cînd principele Acaţiu Barcsai a pus Ţara Făgăraşului sub ascultarea mitropolitului Sfântul Sava Brancovici.
în 1648, sub principele Gh. Râkoczy II, s-a tipărit un nou Catehism calvinesc, în româneşte, cu litere latine şi ortografie maghiară. Era tradus din ungureşte de cunoscutul predicator calvin Fogarasi Istvân din Lugoj şi tipărit cu cheltuiala lui Acaţiu Barcsai — un român maghiarizat din Bîrcea Mare (jud. Hunedoara), banul Lugojului şi Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, mai tîrziu principe al Transilvaniei. Am arătat şi în alt loc că primul Catehism — cel din .1642 —■ a primit din partea lui Varlaam, mitropolitul Moldovei, cu-noscuta replică : Răspuns la Catehismul calvinesc. Nu se ştie din ce motive calvinii au răspuns mitropolitului moldovean, abia în 1656, printr-o broşură tipărită la Alba Iulia cu titlul : „Scutul catichizmusului, cu răspuns den Scriptura svăntă, împotriva răspunsului a doao ţări fără Scriptură svăntâ”. Se ocupa cu Sfînta Scriptură, combătînd deci tradiţia, sfintele icoane, sfintele taine şi apărînd învăţătura calvină. N-ar fi exclus ca autorul să fie superintendentul Gheorghe Csulai, care a luat locul lui Geleji (-J- 1649), iar în româneşte să-I fi tradus vreun preot româno-calvin. Se cunosc multe .cazuri de trecere cu forţa a unor biserici româneşti în stăpînirea calvinilor. De pildă, în 1652 a fost răpită biserica ortodoxă românească din Turdaş (jud. Hunedoara) şi dată celor 26 de credincioşi calvini din sat, iar ortodocşii, siliţi să-şi facă o biserică nouă, din nuiele. […]
Concluziile care se desprind din această sumară prezentare sînt evidente.
Mitropoliţii Dosoitei, Ghenadie 11, Sfântul llie Iorest şi apoi Sfântul Simion Ştefan au fost confruntaţi în permanenţă cu tentativele principilor şi superintendenţilor calvini de a produce dezbinarea bisericească a românilor prin calvinism. în această luptă de apărare a credinţei, dar şi a fiinţei naţionale, s-a remarcat mai ales mitropolitul Sfântul llie Iorest, un adevărat martir al Ortodoxiei româneşti (canonizat ca atare în 1955, prâznuit la 24 aprilie). Iar urmaşul său, Sfântul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemînă, cu dîrzenia si abilitatea sa, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsînd culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648. Ierarh cu alese preocupări cărturăreşti, insuileţit de un cald patriotism, Si-mion Ştefan se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a poporului şi de ap rare a Ortodoxiei, reprezentat la noi de marii săi contemporani: Varlaam al Moldovei, Ştefan al Ungrovlahiei, iar dincolo de hotare, de Petru Movilă al Kievului. […]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Aţi dori să postez în paralel cu înşelarea din creştinism, concret şi înşelarea din medicină? Să sar peste o etapă? Că datorită atâtor intervenţii din afară a trebuit să fac paranteze prea mari şi mă tem că se amână prea mult ajungerea la subiect, iar în timpul acesta bântuie multă rătăcire demonică în medicină.
Şi nici nu se ştie cât va mai fi timp...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

C. SFÂNTUL MITROPOLIT SAVA BRANCOVICI AL TRANSILVANIEI.
A îndeplinit slujba de preot-protopop timp de mai mulţi ani, pînă în 1656, cînd soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, 1-a ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. A trecut din nou în Ţara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sfântul Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Tirgovişte, a treia zi după înălţarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ştefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii ţării şi unii arhierei străini aflaţi în capitala Ţării Româneşti. încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Şerban Basarab şi de la mitropolitul Ştefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), prin care i se acorda o jurisdicţie foarte întinsă, aşa cum n-a avut nici unul din înaintaşii lui : Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului şi a cîtorva biserici. Nu era pus sub atîrnarea superintendentului calvin şi nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, aşa cum se întîmplase cu Simion Ştefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atît prin personalitatea sa — făcînd parte dintr-o familie de vlădici şi de luptători împotriva turcilor —, cît şi prin legăturile politice pe care Gh. Râkoczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Şerban al Ţarii Româneşti şi Gheorghe Ştefan al Moldovei.
Păstoria lui Sfântul Sava, deşi îndelungată, a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocşi, patronată de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice petrecute atunci.
în ce priveşte politica religioasă, notăm c'î după moartea lui Gheorghe Râkoczy I (1648), văduva sa, Susana Lorântffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraş) la calvinism. în acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit nişte «vizitatori» (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de felul cum îşi desfăşoară activitatea. Chel-tuielile lor de deplasare şi întreţinere Ie suportau preoţii şi credincioşii români (în 1658, de pildă, au fost cercetaţi preoţii şi grămăticii din 39 de sate). A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorântfiy a semnat un nou decret, prin care se înfiinţa o şcoală calvină românească în Făgăraş, alături de biserica şi şcoala reformată maghiară. Decretul respectiv era însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizarea şcolii, elevi, inspectori, învăţători, mijloacele de întreţinere etc.
Din lectura acestor dispoziţii, "rezultă limpede că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decît «calvinizarea» viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi — prin ei — a maselor largi de credincioşi. De pildă, se prevedea ca învăţătorul şcolii să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, fiind îndatorat să înveţe pe elevi Catehismul calvinesc şi cîntările calvine folosite de comunităţile ro-mâno-calvine din Lugoj şi Caransebeş, să traducă rugăciunile calvine în româneşte etc. Se dispunea apoi ca toţi «grămăticii» români din Ţara Făgăraşului să frecventeze cursurile acelei şcoli, urmînd ca după absolvire sa funcţioneze ca învăţători şi preoţi în Ţara Făgăraşului. Absolvenţii buni învăţau — în continuare — şi la şcoala latinească, i Elevii săraci erau întreţinuţi clin contribuţiile preoţilor (cîte 25 de/ bani şi o găină) şi ale satelor (cîte 25 de bani) din Ţara Făgăraşului.;
[…]
Dar nu peste mult timp, vlădica Sfântul Sava a ajuns la neînţelegeri cu principele şi cu ceilalţi cîrmuitori calvini ai Transilvaniei. Astfel, în 1667, principele a încredinţat pe cei patru «epitropi» ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi pentru reînfiinţarea tipografiei. Cerea de asemenea să fie ascultaţi preoţii români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
[…]
Noi asupriri. După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sfântul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi şi a celorlalţi cîrmuitori calvini, care şi-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie şi hotărîrea de a rămîne statornic în credinţa strămoşească şi în toate rînduielile ei. Se adaugă la aceasta şi teama lui Apaffi — om de încredere al turcilor — că Sfântul Sava urmărise în călătoria sa şi interese de natură politică. De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovăsznay Peter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sfântul Sava noi restricţii, în esenţă identice cu cele impuse lui Simion Ştefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului faţă de superintendentul calvin «atît în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor, precum şi în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii... în convocarea şi conducerea sinodului generai românesc» etc, De asemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, în care să publice cărţi noi, să se săvîrşească slujbele numai în româneşte. Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuşi, prin ele nu se urmărea decît calvinizarea ei treptată. Dîndu-şi seama că prin reînfi-inţarea tipografiei nu se urmărea altceva decît tipărirea de cărţi calvine, vlădica Sfântul Sava a ţinut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoţii şi toate bisericile româneşti să fie puse sub ascul-tarea noului superintendent calvin Tiszabeczi Gâspâr. Acesta urma «să aibă de grijă de toate bisericile româneşti şi să le cîrmuiască după conştiinţa sufletului său». Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate. Era limpede că principele urmărea însăşi desfiinţarea Bisericii româneşti. Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sfântul Sava a ştiut să treacă şi peste aceste noi umilinţe pe care i le pregătea Apaffi.
[…]
Din dispoziţia lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un «scaun de judecată» la Alba Iulia. Preşedinte era Alvinczi Pal din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty Jânos din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vinţu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filocalvin şi duşman al mitropolitului, «împreună cu alţi bărbaţi — mireni şi din ceata bisericească — ştiutori de legi», în total 101 persoane. Primul acuzator era superinten-dentul Tofoi Mihâly, reprezentat prin Ştefan Paloş. Apărătorii mitropolitului erau : fratele său Gheorghe şi negustorul «grec» (macedoromân) Ioan Patăr (Pater Ianoş).
în aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa de destituire a mitropolitului —- redactată în ungureşte — în care era învinuit că a dus o viaţă imorală şi că a neglijat mînăstirea din Alba Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sfântul Sava Brancovici a fost înlăturat «din dre-gătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti», urmând să i se intenteze şi un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3). Iată, dar, că mitropolitul ortodox era judecat după «canoanele» calvine ! Scriind despre osîndirea lui Sfântul Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihâly (1668—1756) relatează că Ioan Zoba a fost «mituit cu daruri» de principe, ca să-I învinuiască pe Sfântul Sava de imoralitate. Acelaşi cronicar spune că «au prădat întreagă averea» mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Ţara Românească.
Chiar în ziua în care s-a pronunţat sentinţa, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orăşenesc din Sibiu, cerînd imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu. La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alţi 14 saci cu cărti şi o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărţi româneşti, maghiare şi latine, precum şi «un ziar legat în piele», probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informaţii privitoare la arhipăstoria sa. Alte bunuri — mai ales cărţi — s-au aflat la reşedinţa sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sfântul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturăreşti.
După judecată, vlădica Sfântul Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulţi contemporani. De pildă, Cserei Mihâly, pe care l-am pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul pînă cînd «se rupea cămaşa... şi carnea de pe trupul lui». Aceleaşi lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petreşti.
La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sfântul Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Ţara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin Brîncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflaţi la Constantinopol, în care se prevedea ca, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sfântul Sava să fie reabilitat.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Desigur, principele Apaffi nu putea rămîne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-I elibereze pe mitropolitul Sfântul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Şerban Cantacuzino. Bătrîn şi bolnav, vlădica Sfântul Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veşnice, probabil în aprilie 1683. La 1 mai 1683, -fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veştem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoţii acelei biserici să pomenească la liturghie şi pe «răposatul Sfântul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului...».
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sfântul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele. Personalitatea lui o conturează atît luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu duşmanii credinţei ortodoxe, cît şi suferinţele pe care le-a îndurat la sfîrşitul vieţii şi pe care le-a suportat cu demnitate şi cu resemnare creştinească. Relatînd suferinţele şi moartea sa mucenicească, Samuil Micu scria : «Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrîni au luat, că Sfântul Sava acesta toate întîmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi 1-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela».
Pentru toate acestea — ţinînd seama de viaţa lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie şi de lupta pentru apărarea ei —, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române — în şedinţa sa din 28 februarie 1950 — a hotărît ca mitropolitul Sfântul Sava să fie cinstit ca sfînt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodox-1 Română, împreună cu înaintaşul său în. scaun, Ilie lorest. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba lulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica noastră, în fiecare an, la 24 aprilie.

Calvinii tirani - ortodocşii cu Sfinţi Mucenici, avantaj noi.

După cum mi s-a scris pe mesageria privată, tot eu trebuie să decid... Greu, Ortodoxia nu e a individului ci a soborului... Aş prefera un sfat împreună. Văd că deja s-au făcut alt lanţ despre homeopatie şi noi tot rămaşi codaşi la introducere. Şi aceasta din cauza intervenţiilor celor care aruncă o piatră în baltă, pleacă fericiţi de contribuţia lor unduioasă şi rămâne să o scoatem cu multă osteneală noi, ortodocşii, pe ei de fapt nici măcar interesându-i consecinţele. Se alungă concizia şi deci şi efectul percutatant în conştiinţă. Mi-au zis însă unii că se foloses şi aşa. Astea au început de pe vremea lui Topcat. Dacă va vrea Dumnezeu ne va dărui totuşi ceva de folos şi mie care învăţ odată cu întrebările şi cu răspunsurile ce le primesc şi celor ce doresc cu adevărat Adevărul.
Cum însă nu se poate înţelege gravitatea înşelării în medicină dacă nu vedem gravitatea înşelării cu masca rîvnei de Dumnezeu în creştinism voi încerca să desfăşor în paralel şi una şi alta. Ca să nu obosim prea mult voi încerca câte o postare din rădăcina înşelării (creştinism) şi alta din roada ei (medicină). Rămân deschis pentru orice sugestii (constructive şi nu distructive sau distractive) publice sau private.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Să nu creadă cineva că avem ceva doar cu ereticii. Avem cu minciuna şi patimile. Că ei le numesc adevăr şi virtuţi treaba lor. Nouă ne pare rău de ei, sărmanii dar ne doare în adâncul inimii când acestea lucrează la cei ce au adevărul, au sfinţenia dar nu o lucrează în credinţă iubitoare smerită.
Duhurile înşelătoare acţionează şi la ortodocşi dacă nu duc o viaţă de pocăinţă, o viaţă de smerenie (nu să vrea să primească de la Dumnezeu daruri ci să li se ierte păcatele) singura viaţă care mântuieşte:

Mat 4:17 De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Acesta este începutul. Nu se poate Împărăţie adevărată, netrecătoare fără pocăinţă adevărată, netrecătoare. La fel nici medicină

(B) ÎNŞELARE MAI SPECTACULOASĂ ÎN ORTODOXIE, SPOVEDANIA UNUI ÎNŞELAT
Spovedania unui înşelat

Scrisoarea aceasta a fost scrisă de un grec aflat în străinătate către Părintele Thepdosie de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, autorul cărţii "Spritismul, urâciunea pustiirii", deoarece prin intermediul acesteia, s-a regăsit pe sine şi s-a slobozit din ghearele diavolului.


Părinte Theodosie,
Citind cartea sfinţiei voastre „Spiritismul, urâciunea pustiirii", am
simţit o mare nevoie să vă scriu ca să vă mulţumesc, dar şi ca să mărturisesc, eu ne¬vrednicul, pe scurt, despre marea înşelare în care am căzut. Vă rog să mă iertaţi că vă reţin şi vă obosesc, scriindu-vă marile mele păcate.
Cu vreo zece ani în urmă, Părinte Tlieodosie, am cunoscut în Thessalonic un bărbat în vârstă, pe nume Vasilios, care se îndeletnicea cu hidromanţia1[' Vrăjitorie care se bazează pe observarea caracteristi¬cilor apei (culoarea, transparenţa, formele, umbrele, reflexiile şi unduirile).]. Căra cu el o geantă în care-şi avea „uneltele". Doream şi eu mult să învăţ acest mod de comunicare cu duhurile, însă, cu toate rugăminţile mele, nu m-a învăţat nimic. Mintea fiindu-mi mereu ,1a aceasta, într-o noapte, în somn, a venit ci¬neva şi s-a aşezat lângă patul meu. Mi-a spus că este „Sfântul Gheorghie" şi că de atunci înainte mă va povăţui şi ocroti. Vă puteţi da seama ce bucurie m-a cuprins!
A doua zi dimineaţa am chemat-o pe sora mea, de 33 de ani, cu şapte ani mai mică decât mine, de curând măritată. Bătrânul Vasilios o pusese de multe ori pe sora mea să privească într-o cană de lut plină de apă. I-am spus că am pregătite cana, cuţitaşul cu mânerul negru şi că poate privi în apa din cană. Dar ea a râs şi mi-a spus că, dacă nu va fi de faţă bătrânul ca să-i citească, ea nu va putea vedea nimic, pentru că încercase sin¬gură să privească în apă, dar fără să reuşească ceva. Dar spunându-i ce mi se întâmplase în somn, s-a aşezat şi s-a concentrat asupra cănii. După două-trei minute a început să vadă o biserică necunoscută nouă, de la ca¬pătul Acropolei, numită a Cuviosului David. In partea de sus a ei se afla o piatră din care curge agheasmă, numită a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Acolo trebuia să mer¬gem să ne rugăm, să ne spălăm cu agheasmă, să luăm şi cu noi — şi în continuare vom avea comuniune cu duhurile. Şi, într-adevăr, am acţionat potrivit îndrumărilor duhului.
De atunci au început să curgă răspunsu-rile-îndrumări la diferitele noastre întrebări. Şi, încet-încet, odată cu trecerea timpului, am înaintat în această „ştiinţă" a satanei, ca apoi să venim în contact cu preşedintele de atunci al Societăţii Cercetărilor Spiritiste, Nikolaos Firihon - Barbeta. Acela ne-a rezolvat dife-rite nedumeriri referitoare la comuniunea pe care o aveam şi, concret, m-a învăţat cum să primesc „stăpânirea celor patru arhangheli" (Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil). Nu-mi aduc aminte exact câte zile am postit. In fiecare zi citeam câţiva psalmi ai Prorocului David, apoi, cu sora mea, făceam comuniunea. Ea îi vedea pe cei patru „arhangheli" cum mă însemnează în chipul Crucii şi-mi dau stă¬pânirea să supun duhurile viclene, să vindec nebuni, vrăjiţi şi bolnavi. De asemenea, pre¬şedintele ne-a dat „permisiunea de lucru". De acum înainte eram deja profesionişti şi lumea venea pe zi ce trecea, din ce în ce mai multă!
Ar trebui multe foi de hârtie să vă de-scriu amănunţit cele întâmplate, însă vă voi scrie foarte puţine lucruri despre comuniu-nea pe care am avut-o cu duhurile. Nu am vrut să înaintez în „magia albă", aşa cum este de obicei ea numită de către spiritişti. Astfel permanentul nostru îndrumător, presupusul „arhanghel Gavriil", într-una din învăţătu¬rile sale ne-a spus că Evanghelos (adică eu) este născut numai pentru bine. „Tu, roabă Kiriald" (sora mea), „în cealaltă cămăruţă poţi da oamenilor diferite buruieni-ape" etc.
Faptul că în anumite cazuri (bolnavi, împăcarea soţilor despărţiţi etc.) nu aveam nici un rezultat îmi pricinuia nedumerire, de vreme ce îndrumătorul ne făgăduise că în toate vom avea izbândă; răspunsul lui, că „lipseşte credinţa de la oameni", precum şi faptul că unele prorocii nu se împlineau şi că ne spunea uneori cuvinte încurcate, potrivit cu puterea mea de pricepere - toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de „sfânta noas¬tră comuniune". De aceea i-am recomandat surorii mele să ne rugăm mai mult şi să ne împlinim, pe cât se poate mai corect, înda¬toririle noastre creştineşti.
Am început să pun multe întrebări şi să insist asupra întrebării: de ce luăm bani de la cei ce suferă, de vreme ce Domnul a spus: „în dar aţi primit, în dar să daţi"?, ca şi multe altele. Dar fiindcă diavolul este minci¬nos şi mult-meşteşugăreţ, găsea întotdeauna justificări potrivite. Din păcate însă, pe sora mea nu o prea mâhnea acest lucru, ci, dim¬potrivă, era mulţumită că putea câştiga bani şi că viaţa ei devenea mai lesnicioasă cu fi¬ecare zi ce trecea. Astfel, fără ca eu să ştiu nimic, s-a înţeles cu bărbatul ei să mă alunge şi să lucreze numai ei doi. în felul acesta, ar fi câştigat şi mai mulţi bani de la oameni, care le-ar fi rămas doar lor. Dar trebuiau să înveţe să facă invocarea. De aceea, m-au în¬trebat pe mine într-o zi despre cum se face, iar eu, fără să gândesc nimic rău, i-am învă¬ţat. Fapta lor m-a mâhnit şi mai mult, şi mi s-au înmulţit îndoielile despre autenticitatea „sfintei comuniuni".
A trecut destul de multă vreme în care am căutat să aflu omul potrivit, care să „vadă" în locul surorii mele. Am găsit până la urmă o femeie pe nume Hristini; ea era căsătorită, însă despărţită de bărbat, şi avea o fetiţă. Fiind săracă, a acceptat să lucreze îm¬preună cu mine. A început instruirea, care consta într-un program zilnic de rugăciuni, paraclise, spălare cu agheasmă la diferite bi¬serici unde izvora Agheasmă etc. Şi, astfel, numita Hristini a început să „vadă" limpede şi, de multe ori, cu ochii deschişi!
îndrumătorul nostru era acelaşi „arhan¬ghel Mihail".
Acum însă aveam mai multă experien¬ţă şi, pe lângă aceasta, mă rugam şi studiam mai mult decât altă dată Sfânta Scriptură. Dar şi aici satana devenise mai tare şi mai meşteşugăreţ decât înainte. Predici uimi-toare şi vindecări spectaculoase mă făceau să cred că de această dată deţin cu adevărat „sfânta comuniune". Dar, ca un mincinos ce este, diavolul a intrat în contradicţie, din pricina multor mele întrebări. De aceea a început să mă linguşească. Unde se opreşte mintea omului! A început să mă îndrume prin acea femeie şi să mă urce la înălţime cu egoismul, spunându-ne că eu şi cu el purtăm aceeaşi îmbrăcăminte (uniforma romană de culoarea aurului a soldatului roman), numai că noi avem Crucea în faţă. Nu s-a mulţu¬mit cu aceasta, ci a luat şi chipul „Maicii Domnului" şi ne-a vorbit; ne-a arătat ţăr-murile Asiei Mici, Constantinopolul, Sfânta Sofia, spunându-ne că foarte curând acestea vor deveni iarăşi greceşti.
Se apropia praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 25 martie, şi mincinosul „arhanghel Mihail" mi-a făgăduit că după sfârşirea slujbei de la biserică îmi va aduce un dar, de vreme ce-mi sărbătoresc ziua numelui2. Aşteptam cu multă nerăbdare să văd ce dar îmi va adu¬ce „arhanghelul". După ce ne-am despărţit la Biserica Sfintei Varvara, noi ne-am făcut îndatoririle noastre (am tămâiat, am stropit cu agheasmă locul comuniunii, am făcut in-vocarea ca întotdeauna). Apoi Hristini 1-a văzut cu ochii deschişi pe mincinosul „ar-hanghel" cum i-a dat o „floare de crin", iar ea mi-a „dat-o" mie, spunându-mi să fiu atent să nu o stric. Desigur, mai înainte acesta ne-a heretisit şi binecuvântat, afirmând că crinul este adus din Muntele Sinai. Apoi mi-a dat o povaţă: să iau aminte în viaţa mea la fapte, pentru că orice cădere şi păcat va fi ca şi cum
aş călca în picioare acest „crin". Desigur, nu am văzut niciodată crinul; numai Hristini îl vedea întotdeauna, lângă icoane. Şi, când 1-a dus la ea, casa a fost plină de mireasma lui vreme de trei zile!
După aceasta, diavolul mi-a pregătit o surpriză. într-o zi, Hristini 1-a văzut pe „Iisus Hristos" cum ne binecuvintează, mă îmbră¬ţişează şi mă sărută spunându-mi: „Fratele meu, am venit lângă tine ca să te sui pe cele patruzeci de trepte ale luminii şi adevărului. De acum înainte voi veni în fiecare miercuri la ora 4 după amiază, ca să te îndrum şi să te sui pe acele trepte. Iţi dau ceva de la mine. îţi dau mâinile mele, ca să-i vindeci pe cei bol¬navi." Şi într-adevăr, mâinile mele au început să vindece! Pe lângă aceasta, în mijlocul pal¬melor mele au apărut două pete negre. Odată l-am întrebat pe mincinosul „arhanghel" des¬pre ele, iar el mi-a spus că sunt de la piroanele cu care a fost răstignit Domnul! Apoi „Hristosul" mi-a mai spus: „Eu te voi povăţui drept, deoarece cunosc aceas¬tă lume, am trăit-o cu trup când am venit pe pământ, în timp ce «arhanghelul Mihail» nu a trăit în trup, ca să-i cunoască bine pe oameni. Eşti fratele meu mai mic, am ieşit din aceeaşi mamă, numai că eu am tată pe Dumnezeu, şi atunci când învăţam lumea, tu alergai în braţele mele" etc.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Atunci Hristini 1-a „văzut" pe mincino¬sul „arhanghel" că se închină înaintea mea. învăţăturile sale erau pline de dragoste, pace şi dăruire faţă de Dumnezeu. Apoi minci¬nosul „Hristos" ne-a suit la cele cereşti, ne-a arătat raiul, pe însuşi „Dumnezeu", ne-a învăţat cum slujesc îngerii, arhanghelii, sfin¬ţii etc. Ne-a mai arătat şi iadul, şi orice îşi poate închipui mintea noastră cea săracă! Mi-a mai înainte-vestit şi moartea tatălui meu cu 6-7 luni mai devreme, însă fără să-mi spună o dată anume.
După aceasta mi s-a întrerupt comuni-unea, pentru că, într-o zi când am pus-o pe Hristini „să vadă", a văzut întuneric şi a au-zit un glas spunându-i: „îţi luăm lumina şi o dăm iarăşi fratelui tău, pentru că crinul pe care ţi l-am dat şi ţie l-ai stricat, l-ai făcut bu¬căţi". Am întrebat-o pe Hristini ce făcuse, iar ea i-a spus mamei mele că a „mers" cu bărba¬tul surorii sale, adică a făcut preacurvie.

Vedeţi aghiasmă, tămâie, Sfânta Cruce, Sfânta Liturghie dacă nu există smerenie nu ne pot ajuta.
Iarăşi stigmatele, acea ciumă demonică ce face pe oameni antihrişti ca şi pe Francisc de Assisi cînd de fapt ele sunt semnul de identificare numai al lui Hristos:


Joh 20:27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
Joh 20:28 A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Joh 20:29 Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!


Fericiţi sunt cei ce n-au văzut dar au crezut că Singurul Mântuitor al lumii deci şi Singurul pironit pentru noi, care îşi păstrează în veşnicie găurile Sale sfinte ca semn de slavă a Sa este Domnul Hristos, nu Francisc, nu Padre Pio nu orice alt antihrist, care vrea să se pună în locul lui Hristos ca Dumnezeu sau răstignit pentru Mântuirea lumii.
Să ne dea Dumnezeu la toţi harul pocăinţei, în veci, Amin!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

D. URMAŞII SFÂNTULUI SAVA BRANCOVICI.
1. ÎNAINTE DE 24 IUNIE 1680, SOBORUL MARE AL TUTUROR PROTOPOPILOR A ALES UN NOU MITROPOLIT, ÎN PERSOANA LUI IOSIF BUDAI
din satul Pişchinţi (jud. Hunedoara:. Se pare că era călugărit în Moldova. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti, de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, asistat de doi episcopi greci.
După hirotonire, s-a reîntors la credincioşii săi din Transilvania, primind şi o scrisoare din partea lui Şerban Vodă Cantacuzino către principele Mihail Apaffi. Confirmarea iui de către principe s-a făcut abia la 28 decembrie 1680, cînd i s-au impus 19 îndatoriri (condiţii) calvine (cele 15 impuse lui Simion Ştefan în 1643, la care se adăugau şi cele 4 impuse lui Sfântul Sava Brancovici în 1669). Din scurta lui activitate ca mitropolit, se ştie numai că a făcut unele vizite canonice în părţile Bistriţei, la începutul anului 1681. A murit la începutul anului 1682. După o ipoteză mai nouă, el ar fi mitropolitul român despre care scria Petru Maior în Istoria Bisericii românilor că a fost ucis, din porunca lui Appafi, în cetatea Eciu (azi în Brîncoveneşti — jud. Mureş). Înseamnă că Iosif a fost cel de al- patrulea mitropolit al Transilvaniei înlăturat din scaun de calvini în veacul al XVII-lea.

2. MITROPOLITUL IOASAF.
În dorinţa de a opri acţiunea prozelitistă calvină, Şerban Cantacuzino a căutat să impună pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei un ierarh care să nu accepte nici o abatere de la adevărurile de credinţă ortodoxe. De aceea, a recomandat lui Apaffi pe ieromonahul grec Ioasaf — originar din Ahaia —, trecînd deci peste obiceiul alegerii mitropolitului de către soborul protopopilor ardeleni.
Fiind numit de Apaffi, s-a îndreptat spre Bucureşti, unde a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Teodosie, la 2 aprilie 1682.
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului mare, a produs nemulţumiri în rîndul preoţilor şi protopopilor transilvăneni. La nemulţumirea lor se adăuga şi cea a superintenden-tului calvin Mihail Tofoi, întrucît Ioasaf respingea orice încercări de calvinizare a Bisericii care-i fusese încredinţată spre cîrmuire. Chiar în timpul şederii lui Ioasaf la Bucureşti, în vederea hirotonirii, cîtiva protopopi români filocalvini, în frunte cu Ioan Zoba din Vinţ, s-au prezentat la Apaffi, protestînd împotriva numirii lui Ioasaf.
Odată înscăunai la Alba lulia, Ioasdf a început să facă rînduială în Biserică, înlăturînd nouă protopopi, unii acuzaţi de felurite abateri, alţii prieteni ai calvinilor. Din această cauză, mişcarea pornită împotriva lui Ioasaf s-a accentuai.
în urma stăruinţelor depuse pentru înlăturarea lui Ioasaf, s-a convocat un sobor de judecată Ia Alba lulia, în casa nobilului Szocs Pal, la 12—13 iulie 1682. Cu acest prilej au fost audiaţi 16 martori — desigur oameni ai autorităţilor de stat calvine — care au răspuns la 8 întrebări. Mitropolitului i s-au adus mai multe învinuiri : că este grec şi nu cunoaşte suficient limba română, că a ajuns mitropolit împotriva obiceiului Bisericii Ortodoxe din Transilvania, prin simonie, că nesocoteşte învăţătura calvină şi că a înlăturat mai mulţi protopopi din slujbă. Cu toate acestea, el şi-a continuat activitatea, căci majoritatea preoţilor români erau de partea lui. In primăvara anului 1683 s-a întrunit un sobor la Sighişoara, la care au participat 223 de preoţi şi cîţiva protopopi, cînd s-a pus clin nou problema mitropolitului loasaf , majoritatea preoţilor doreau să-I aibă mitropolit pe loasaf. In toiul acestor frămîntări, vlădica a trecut la cele veşnice, către sfîrşitul anului 1683.
[…]
3. MITROPOLITUL TEOFIL.
Noul intîistatător al Bisericii transilvane era ^ preotul văduv Toma, fiu de preot din Teiuş, călugărit sub numele de Teofil. După alegerea sa de către soborul mare, a trecut munţii r în Ţara Românească, fiind hirotonit la 18 septembrie 1692, în cate- j drala .mitropolitană din Bucureşti, de către vlădica Teodosie. A primit diploma de recunoaştere din partea noului guvernator al Transil-vaniei, Gheorghe Bânfi, cu obligaţia respectării celor 19 puncte impuse şi lui Varlaam. In anul 1693 făcea vizite canonice în eparhie. Prin testamentul său din 12 iulie 1697, lăsa Mitropoliei toate bunurile sale «ce am agonosit mai de înaintea vlădiciei şi în vlădicie, cu sărăcia mea». A murit la scurt timp după această dată.
S-a susţinut în vechea istoriografie bisericească — mai ales unită — că sub Teofil, în 1697, s-ar fi încheiat o unire a Bisericii Orto-doxe din Transilvania cu Biserica Romei, cu toate formele legale. Cercetările mai noi au dovedit că această pretinsă «unire» a fost ticluită de iezuiţi, cu ajutorul unor falsuri. Cert este că spre sfîrşitul vieţii, Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. Moartea lui, survenită prin iulie-septembrie 1697, 1-a scăpat de uneltirile iezuiţilor, fiindu-i dat urmaşului său Atanasie Anghel să por-nească pe drumul greşit al dezbinării Bisericii pe care o păstorea.
E. CONCLUZII:
Din cele expuse se desprinde constatarea că Bi-serica Ortodoxă românească din Transilvania a avut de luptat, în a doua jumătate a secolului al XVH-lea, cu acţiunea prozelitistă calvină, patronată de chinuitorii politici de atunci. Mitropoliţii care au păstorit în această perioadă în scaunul vlădicesc de la Alba Iulia au marele merit de a ii rezistat cu tărie la toate încercările făcute pentru «calvinizarea» şi chiar desfiinţarea Bisericii româneşti, încît unul din ei a ajuns să primească moartea mucenicească pentru sta-tornicia sa în dreapta credinţă.

Mircea Păcurariu, Preot Prof. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. Editura IBMBOR. Bucureşti, 1992. Pag. 63-92

AŞADAR RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA NOASTRĂ de ce au prigonit calvinii pe români
este:
Datorită mândriei, văzând neregulile din biserica papistă, calvinii nu s-au întors la smerenia Ortodoxiei ci au luat-o pe calea idolilor raţionali, pe calea ideilor proprii. Prin căpeteniile demonice, arhiconii, teologii iadului şi filozofii întunericului au răstălmăcit Sfânta Scriptură pe dos şi au inventat teologia mâniei, a dumnezeului mânios. De aceea, dorind să fie asemenea dumnezeului lor, plini de mânie au atacat pe cine le-a stat în cale.

Şi noi suntem vinovaţi că nu am ars de dorul lui Hristos. Aşa că El, din dragoste pentru noi românii, pentru a aprinde în noi focul cel mistuitor al dragostei nesfârşite şi pentru a fi lămuriţi în cuptorul prigoanelor şi a ne întoarce de la răcirea în credinţă la credinţa vie lucrătoare în dragoste smerită, am fost lăsaţi în mâna lor.
Strugurii dacă sunt lăsaţi pe masă se mucegăiesc. Trebuie băgaţi în teasc pentru a da vinul cel bun. Aşa şi cu ucenicii lui Hristos: pacea îi lâncezeşte şi atunci, ca să nu se strice de tot sunt băgaţi în teascul prigoanei care îi face să dea vinul cel mai bun: sângele mucenicilor.

Blândeţea cu care am răbdat istoria arată însă că noi, deşi păcătoşi, avem Ortodoxia, Adevărul adică Hristos şi Duhul Adevărului, Mângâietorul.
Şi spunând păcătoşi nu putem generaliza căci fierbe neamul nostru de sfinţi. Istoria noastră ne arată că suntem de partea adevărului, moartea asumată cu dragoste de vrăjmaşi ne este nuntă, după cum spun Sfinţii Părinţi:
Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea. Sfântul Marcu Ascetul.
Filocalia 1, pag. 257.
Acestea sunt trăsăturile neamului nostru cel mult încercat.


Matei 11:28 Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. :29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. :30 Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.
Gal.5:22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, :23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. :24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. :25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. :26. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Aşa că am început din nou să caut un om care să „vadă". De această dată, toţi cei pe care îi găseam, după ce îi instruiam cu multă osteneală, plecau! Am păţit aşa cu o femeie de curând măritată, cu al cărei bărbat aveam legături de prietenie. De îndată ce am instruit-o şi a început încet-încet să „vadă" şi să am din nou comuniunea, a început să-mi spună că mă iubeşte şi că, în fiecare zi, dragostea ei pentru mine se măreşte, până când am fost nevoit să întrerup iarăşi comuniunea. In cele din urmă, când am ajuns s-o instruiesc pe nepoata mea (23 de ani şi măritată), mi s-a arătat satana sub numele de „Sfântul Nicolae". Învăţăturile au continuat, ca în-totdeauna, cu cuvinte de dragoste şi mântuire.
In viaţa mea am avut întotdeauna ghinioane. Nu am putut să dobândesc un serviciu statornic şi nu am făcut nici o pricopseală. De asemenea, aveam multe nelinişti în somn în timpul nopţilor, auzeam glasuri, aveam vise urâte, cerceaful era tras de pe mine. De multe ori simţeam cum mi se opreşte respiraţia şi mă apasă o greutate, de care mă uşuram şi pleca de la mine ca o albină numai după ce, cu multă greutate, izbuteam să mă însemnez cu semnul Crucii. De asemenea, aveam întotdeauna o frică înăuntrul meu şi de multe ori mă înfuriam, dar atunci când îmi reveneam, plângeam pentru halul în care ajunsesem. Acum, în ultima vreme, la sărbătorile la care participam (vreme de aproape trei ani am mers la Biserica Sfântului Terapont din Tumba de Jos, Thessalonic), 11 rugam mereu pe Domnul să-mi arate adevărul şi să scap de eventuala înşelare.
Cu adevărat, Domnul şi Mântuitorul nostru a auzit tugăminţile mele şi, într-o zi, când am mers la lucru (întreţineam ascensoare) în strada Dimitrios Gunari nr. i, l-am găsit pe portarul de la bloc şi am început o discuţie cu el. Cuvintele lui m-au magne-tizat. Am arătat celor ce erau cu mine ce trebuiau să facă, iar eu am continuat discuţia cu fratele Gheorghios. Era un om simplu, binevoitor, în jur de 53 de ani, care scotea din gura sa neîncetat cuvintele lui Hristos. La sfârşit mi-a spus: „Ia această iconiţă a Maicii Domnului şi nu amâna! începe din această clipă să devii un ostaş al lui Domnului!"
Atunci i-am spus că şi eu propovăduiesc fiecărui om cuvântul lui Hristos, vindec bolnavi şi am o comuniune sfântă, vorbesc cu Sfinţii. Dar el m-a amuţit, spunându-mi: „hşti înşelat, fratele meu. Eşti victima diavolului, ai căzut în cursa lui!" îndată a alergat şi mi-a adus cărticica „Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos — Sava duhovnicul", a Arhimandritului Heruvim (Karambelas) şi mi-a arătat la pagina 87, unde se vorbea despre „îngerul care nu era înger, ci diavol".
In după-amiaza aceleiaşi zile am chemat-o pe nepoata mea, am pregătit locul de rugăciune şi de comuniune şi am pus-o să „vadă", pe jumătate hipnotizată ca întotdeauna. Vă scriu şi cuvintele invocării: „In numele Dumnezeului celui viu, săvârşim chemare către povătuitorul nostru, Sfântul Nicolae".
Şi îndată am primit „bună seara" şi binecuvântarea lui:
- Sunt iarăşi lângă tine, robule al lui Dumnezeu Evanghelos. In ce vrei să te povăţuiesc?
- Sunteţi Sfântul Nicolae?, am întrebat.
- Da, robule al lui Dumnezeu Evanghelos, ca întotdeauna şi acum, în ultima vreme.
- Atunci, vă rog să-mi spuneţi: ce gândesc în această clipă?
- Ce întrebare este aceasta? De ce eşti tulburat?
- Vă rog să-mi răspundeţi la întrebare.
- Aşadar, ţi s-a zdruncinat credinţa. Păcat.
Eu am continuat să insist şi atunci acela mi-a spus că mă gândesc acum la Hristos, la Biserică, la faptul cum să mă apropii şi mai mult de Domnul.
- Acestea le gândesc în fiecare zi - dar în această clipă la ce mă gândesc?
- Robule al lui Dumnezeu Evanghelos, îl pui la încercare pe Sfântul Nicolae, care a primit poruncă de la Domnul să te ocrotească şi să te povăţuiască?
- Pe Sfântul Nicolae îl cinstesc, şi mă închin lui ca şi tuturor Sfinţilor lui Iisus Hristos, însă pe tine te leg cu numele Sfintei Treimi să te arăţi sub chipul tău adevărat.
îndată nepoata mea s-a tulburat cum-plit şi m-a rugat să "alung acel monstru de lângă ea!
Apoi am îngenuncheat şi am mulţumit Domnului şi Dumnezeului nostru, şi Ii mul-ţumesc şi Ii cer iertare în fiecare zi că m-a învrednicit să scap de marea înşelăciune a satanei. Mă rog şi pentru fratele Gheorghios, care mi-a ieşit în cale. Acum mă aflu în Germania, de la i mai 1974, şi locuiesc la 20 de kilometri de Stuttgart. Avem în apropiere o biserică ortodoxă grecească, unde iau parte în fiecare Duminică şi praznic la Dumnezeiasca Liturghie. De la biserică am cumpărat cartea sfinţiei voastre, care mi-a folosit mult, mi-a dăruit curaj şi putere. Mă rog mereu Domnului să vă ocrotească şi să vă lumineze, ca să mântuiţi cât mai multe suflete. Caut să mă spovedesc, dar mai întâi aştept răspunsul sfinţiei voastre ca să-mi spuneţi dacă ştiţi vreun duhovnic grec, aici, în Germania.
Si încă ceva. Scrisoarea adresată sfinţiei voastre am început-o la 29 mai şi, cu multă osteneală, o termin astăzi, 10 iulie. De fiecare dată când stau să vă scriu mi se opreşte mintea, ameţesc şi satana îmi pune mereu piedici. Dar, cu toate că îmi aduce gânduri urâte, deznădejdi, ele ţin puţine minute, după care mă liniştesc. Mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să mă ierte şi să-mi dea puterea şi curajul să merg înainte. Şi cred că voi ieşi din mocirla păcatului şi voi merge cu pas statornic înspre El. Rău este că nu am oameni care să mă sprijine, ci mă lupt singur, rugându-mă şi citind Sfânta Scriptură, precum şi orice altă carte sfântă găsesc.
O, Dumnezeul meu, cât de mare bucu-rie aş simţi dacă m-aş afla, fie şi pentru câteva clipe, lângă sfinţia voastră!
Părinte Theodosie, în încheiere, mă rog eu, păcătosul, nevrednicul şi neînsemnatul, ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pe mai departe putere şi luminare pentru a dărâma temniţele de fier ale satanei şi a slobozi cât mai multe suflete. Aici, în străinătate, aştept leacul Sfinţiei Voastre, ca să mi se închidă rănile, pentru că în decursul acestor ani satana mi-a făcut multe răni în suflet. Am făcut multe greşeli, multe păcate mari, încât mă scârbesc de sine-mi. Nu vreau să mântuiesc numai sufletul meu, ci şi pe cele bolnave ale atâtor fraţi, care trăiesc aici, în străinătate.
Cu evlavie, vă sărută mâna nevrednicul Evanghelos I. Gugusis.
11. 07. 1974
Iubiţi cititori, cele petrecute iubitului Evanghelos sunt atât de revelatoare, încât trebuie să-i pună pe gânduri pe toţi acei „iluminaţi" care sunt „povăţuiţi"şi „scriu" având drept îndrumători pe „Maica Domnidui", pe „Sfinţi", pe „îngeri". Există probabilitatea de 99% ca ei să fie povăţuiţi într-o manieră sistematică de către diavolul. Noi aceasta am putut face, să le tragem semnalul de alarmă al pierzării lor; de ei ţine să-I primească.
Traducere din neogreacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, din revista „Cuviosul Filothei din Paros", nr. 29, mai-august 2010

Ne mai mirăm oare că unii bioenergeticieni (sau mai putem fi supăraţi pe ei), vezi cazul bietei Kiralina, au putut fi înşelaţi că primesc mâini calde vindecătoare când lumea întreagă ce cugetă sfinţenia cu cugetare trupească este înşelată de „sfinţenia” unui îndrăcit? După cum papiștii s-au înșelat doar pentru motivul caraghios că Francisc a primit mâini pătate din cauză că a vrut cu orice preţ (prin mândrie) să suporte patimile lui Hristos (ca şi cum ar putea cineva să le aibă)- indiferent de voia lui Dumnezeu cu el, tot așa Kiralina a fost înșelată prin dorinţa ei expresă, adică indiferent cu ce preţ, de a se vindeca, indiferent de voia lui Dumnezeu, crezând că e imună la drac doar pentru că s-a folosit de psaltire, neștiind că nu psaltirea mântuie ci aplicarea smereniei ei lăsând ca singur Mântuitor și vindecător al nostru pe Hristos.
Vedeţi, sfinţenia se măsoară cu smerenia iar nu cu metrul sau gaura:

1Co 2:9 Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
1Co 2:10 Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
1Co 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.
1Co 2:12 Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;
1Co 2:13 Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.
1Co 2:14 Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.
1Co 2:15 Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;
1Co 2:16 Căci „Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?” Noi însă avem gândul lui Hristos.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Noi românii avem mult sânge vărsat de calvini, mulţi mucenici. Noi ne-am apărat credinţa cu sângele nostru (iar nu cu sângele altora), pentru că noi am învăţat să urâm păcatul iar nu pe păcătoşi.

După cum vedeţi, originea întregului protestantism se află într-o teologie întunecată a dumnezeului mânios, într-o teologie a întunericului şi sângelui (al altora iar nu al sângelui propriu pentru adevăr cum fac Sfinţii Mucenici), într-o teologie arhiconică, demonică, drăcească.

Ereziarhul Calvin, rămâne un prooroc mincinos după cum spune Domnul nostru Iisus Hristos:

Matei 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Matei 7:21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Matei 7:23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

După roadele lui cunoaştem că a fost prooroc mincinos, după crime şi minciuni sau mai bine zis mai întâi după minciunile-hule care L-au făcut pe Dumnezeu să-l părăsească drept pentru care mai apoi a ajuns prin hule criminal închizându-se astfel cercul vicios. Legătura între minciună şi crimă prin demoni o arată tot Domnul nostru Iisus Hristos:

Ioan8:44 Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

După acest pom, papa de la roma protestanţilor, cunoaştem că roadele, protestanţii de azi, cât s-ar strădui ei, dacă nu se leapădă de lutero-calvninism şi orice altă teologie întunecată, devenind ortodocşi, precum creştinii apostolici, vor avea şi ei aceleaşi roade, arhiconice sau bacucelice şi, după Evanghelie degeaba vor zice la judecată Doamne, Doamne, degeaba vor face minuni, degeaba vor scoate demoni în numele lui Iisus (deşi ei îl hulesc ca fiind isus) dacă vor lucra până la sfârşit fărădelegea. Adică, vor fi fără de legea dată de Hristos: Ortodoxia în Biserica Ortodoxă:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.


Dar dacă am pomenit de sângele vărsat pentru credinţă oare cei ce-şi varsă sângele pentru erezii, dezbinaţi fiind de Biserica Ortodoxă, sunt oare mucenici, după cum a sugerat Scoţianul, zicând: pinguini martiri de la polul nord?
Să nu jignim pinguinii. Deşi în cărţile ortodoxe de istorie contemporane, din politeţea şi dorinţa de a chema pe protestanţi şi papişti la ortodoxie se zice că ar avea martiri (în înţelesul lumesc), adevărul este altul, subliniat foarte bine de Sfinţii Părinţi. Cel dezbinat de Sfânta Biserică nu are Sfinţi Mucenici ci minciuno-martiri, trădători care, din râvnă rătăcită, (maimuţăreală demonică după mucenicie, insuflată de el slujitorilor lui, ca să-şi dea viaţa pentru el, dorind să fie şi el slăvit ca Hristos) îşi dau viaţa pentru o idee obsedantă. Este un gest prin care cel ce mărturiseşte minciuna prin suferirea morţii, deci fără posibilitatea de a se mai pocăi, se sinucide pentru diavol. Este un gest prin care se dăruieşte ireversibil celui mai mare păcat de pe pământ şi din iad: Dezbinarea de Sfânta Biserică. După cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei aceştia nu iau cununa virtuţilor ci răsplata trădării, pedeapsa îngăduită de Dumnezeu pentru ei, aici pe pământ, pentru a scăpa lumea de slujitorii fanatici ai minciunii. N-ar vrea Dumnezeu să-i piardă dar din uriaşa Lui dragoste, smerită, le lasă libertatea (ca şi Iudei când s-a spânzurat deşi dorea cu sete să-l mântuiască).
Dar ca să nu ne arătăm inventatori de idei ci doar următori smeriţi ai Sfintei Predanii Ortodoxe să urmărim cele spuse de Sfânta Biserică cu referire la pseudo-mucenici.

Voi reda mai jos scrisoarea pe care am trimis-o unei doamne ce credea că monofiziţii ucişi de mahomedani ar fi Sfinţi Mucenici.