Istoria noastra

In ce priveste infailibilitatea papei, adica conceptia ca papa nu poate gresi in calitatea lui de pastor si invatator al tuturor crestinilor ,aceasta nu este altceva decat o deformare completa a sistemului sinodal sau conciliar, potrivit caruia, infailibilitatea apartine Bisericii in totalitatea ei. Ea a
fost acceptata ca “dogma” abia de Conciliul I Vatican din anul 1870.

Catolicismul roman a deformat chiar si “Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan”, adica marturisirea oficiala de credinta a Bisericii. Este vorba de articolul 8 care priveste “purcederea” Duhul Sfant, prin adausul ca acesta purcede nu numai de la Tatal, ci “si de la Fiul” (lat. “filioque”). Acest adaus in Simbolul de credinta este o adevarata erezie, o adevarata denaturare a cuvintelor Mantuitorului “Duhului adevarului care de la Tatal purcede” (Ioan, 15, 26). Adausul “filioque”, desi semnalat pentru prima oara la un sinod din Toledo (589), a fost acceptat oficial la un conciliu care a
avut loc la AixlaChapelle (azi Aachen), in anul 809, din ordinul imparatului Carol cel Mare. Papa Leon III (795816) a protestat impotriva adausului respectiv si a poruncit sa se graveze pe doua placi de argint Simbolul niceconstantinopolitan, in greceste si latineste, pe care le-a asezat la intrarea in biserica Sf. Petru din Roma. Generalizarea adausului filioque in intreaga Biserica romanocatolica a facuto papa Benedict VIII (1012-1024), in anul 1014, la rugamintea imparatului german Henric II. Invatatura despre filioque a fost considerata ca una din cele mai grave inovatii ale Bisericii apusene de catre patriarhul ecumenic Fotie, intr-o cunoscuta Enciclica adresata tuturor Bisericilor de Rasarit, in anul 867.

In zilele noastre chiar si Biserica romanocatolica,in dorinta de refacere treptata a unitatii crestine, a inceput sa renunte la acesta invatatura.
O alta inovatie este conceptia despre “purgatoriu”, adica despre un loc curatitor intre rai si iad, in care merg sufletele celor care au murit cu pacate mai usoare. La aceste inovatii de natura dogmatica, se adauga altele, cu caracter dogmaticliturgic. De pilda, de prin secolele VIIIIX
se incepe folosirea azimei sau a painii nedospite la savarsirea Sfintei Euharistii, care sa generalizat in Apus abia prin secolele IXXI. In Rasarit sa
folosit intotdeauna painea dospita.

Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar
accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V sa
dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.

Acestea au fost cauzele principale care au agravat neintelegerile dintre Apus si Rasarit si care au dus in final la “schisma” din 1054. De fapt, la 16 iulie 1054, n-a avut loc decat un act neinsemnat,
intr-un fel, dar ale carui consecinte vor afecta grav Biserica lui Hristos: cardinalul roman Humbert a depus o bula de excomunicare a Bisericii rasaritene pe altarul catedralei Sf. Sofia din Constantinopol. Patriarhia ecumenica a aflat continutul acestul act abia dupa cateva zile, raspunzand cu o “contra-anatema”. Acest an marcheaza, deci, sfarsitul unitatii Bisericii lui Hristos. De acum inainte, Biserica rasariteana se va numi “ortodoxa” (in gr. Dreptcredincioasa; ortodoxie = dreapta marire) termen folosit inca din secolul II, pentru ca Biserica adevarata sa se deosebeasca de eretici; cea
Apuseana se va numi “catolica” (adica universala) sau “romana”, intru-cat isi avea centrul la Roma. Intrucat centrul Bisericii rasaritene era la Constantinopol, in imperiul bizantin sau grec, ea a fost numita de teologii apuseni, si “Biserica greaca”, desi Ortodoxia cuprinde si alte Biserici “nationale”: gruzina (sec. IV), romana (la inceput dacoromana) si cele slave: bulgara (sec. IX), rusa (sec. IX) si sarba (sec. X).

Problema juristidictiei bisericesti asupra teritoriilor nord-dunarene

S-a sustinut, in anumite lucrari datorate unori teologi catolici, ca toate comunitatile bisericesti daco-romane, devenite apoi romanesti, ar fi apartinut de Roma. Situatia este insa alta. Am mentionat in primele pagini reforma politico-administrativa a imparatului Diocletian din anul 297 si apoi divizarea definitiva a Imperiului roman in cel de Apus si de Rasarit, in anul 395. Trebuie sa retinem ca aceste schimbari au avut urmari si asupra organizarii bisericesti din provinciile romane dunarene. Printr-un decret al imparatului Teodosie II din anul 421, toate bisericile din prefectura Ilyricului – care faceau parte din Imperiul de Rasarit – erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Condicele teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Illyricului fata de Constantinopol. Deci,
Biserica “straromana” nu a stat nicicand sub jurisdictia Romei, mai ales ca in primele trei secole fiecare Biserica locala isi va avea propriul ei episcop, bucurandu-se de o deplina “autocefalie” si nedepinzand de nici un alt ierarh. In privinta limbii liturgice, desigur comunitatile crestine din nordul Dunarii au folosit limba vorbita de autohtoni, adica latina vulgara si apoi straromana. Incepand cu secolul al VIIlea, pe teritoriul tarii noastre sau
asezat grupuri insemnate de slavi, care, in contact cu populatia daco-romana autohtona, s-au increstinat. Dupa aprecierea unor istorici de prestigiu, ca P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, s.a., incepand cu secolul al Xlea s-a introdus limba slava in cultul bisericilor romanesti din
teritoriile nord-dunarene. Acest lucru se explica prin aceea ca, atunci mai traiau grupuri de slavi; conducatorii acestora voiau o limba pe care sa o inteleaga si nu limba “straromana” inteleasa numai de autohtoni. Pe de alta parte, trebuie sa mentionam ca in secolele VII-X romanii erau inconjurati numai de slavi (chiar si Pannonia, adica Ungaria de azi, facea parte din Moravia Mare, insemnat stat slav) cu alte cuvinte erau ca o insula in mijlocul unei mari slave, impiedicata sa mai aiba legaturi cu Constantinopolul sau cu Roma. In felul acesta, sa adoptat treptat limba slava de catre Biserica si clasa cneziala romaneasca, fiind introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova.

Prin introducerea “ritualului bizantinoslav” in bisericile lor, romanii au ramas pe mai departe in cadrul Bisericii rasaritene, fiind pana astazi singurul popor de limba si origine romanica, dar de rit ortodox, deci legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta. Acest lucru a fost scos in evidenta, de catre Parintele profesor D. Staniloae prin cuvintele: “Aceasta sinteza de latinitate si ortodoxie, ea insasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul roman sa se mentina, prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar prin ortodoxie neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana”. (Dumitru Staniloae, Rolul Ortodoxiei in formarea si pastrarea fiintei poporului roman si a unitatii nationale, in rev. “Ortodoxia, an XXX, 1979, nr. 4, p. 599).

Noi aspecte din viata Bisericii crestine in mijlocul mileniului al doilea.
La inceputul anului 1054, papa Leon IX trimite o delegatie la Constantinopol, pentru a duce tratative cu Patriarhia ecumenica. Contrar misiunii pe care o primise, cardinalul Humbert, conducatorul delegatiei, in ziua de 16 iulie 1054 a depus pe altarul catedralei Sfanta Sofia, o bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a tuturor celor ce impartaseau aceeasi credinta cu el. Patriarhul – care a aflat abia dupa cateva zile cuprinsul bulei – a convocat Sinodul permanent – la 24 iulie – care a excomunicat, la randul sau, pe aceia care au intocmit bula si pe toti cei care ar accepta-o. Decizia patriarhala a fost aprobata si de ceilalti patriarhi ai Rasaritului (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), incat “schisma” a devenit fapt implinit.

In secolele ce au urmat, imparatii Bizantului au facut mai multe incercari pentru a se ajunge la unire – chiar cu recunoasterea primatului papal – fiind nevoiti sa accepte un asemenea compromis, datorita expansiunii turcilor selgiucizi, care, incepand de la mijlocul veacului al XIlea, dupa ce au invins pe arabi, au constituit un pericol permanent pentru Bizant. Dar in loc sa se ajunga la o intelegere, au urmat alte evenimente care au agravat schisma. Intre altele, cruciadele – initiata de papi – au dus lannoi tensiuni intre Rasarit si Apus, caci o buna parte dintre teritoriile care apartinusera altadatan imperiului bizantin – inclusiv Grecia – au fost ocupate de cavalerii cruciati, care au creat acolo diferite regate si principate “latine” (unul chiar la Ierusalim). In 1204, in timpul cruciadei a patra, pe cand scaunul roman era ocupat de papa Inocentiu III (1198-1216), cavalerii francezi au cucerit insasi capitala imperiului Bizantin, Constantinopolul. A fost unul din evenimentele cele mai triste ale evului mediu. Se creaza ai un nou imperiu, numit “latin”, condus de Balduin de Flandra, apoi de altii. In locul Patriarhiei ortodoxe se creaza o Patriarhie latina, in frunte cu italianul Toma Morosini. Toate tezaurele imperiului au fost rapite – impreuna cu numeroase manuscrise si moaste de sfinti, ajungand in bisericile, bibliotecile si muzeele din Occident. In toata perioada existentei imperiului latin de Constantinopol, dar si a celorlalte state create de cavalerii cruciati, clerul grec a fost sistematicmpersecutat de cel latin; adeseori episcopii ortodocsi erau alungati din scaunele lor si inlocuiti cu episcopi latini, care exercitau tot felul de presiuni asupra credinciosilor ortodocsi.

In timpul ocupatiei Constantinopolului, imparatii bizantini si patriarhii ecumenici s-au refugiat la Niceea, in apropiere de coasta asiatica a Marii de Marmara, unde sa format un mic stat bizantin independent, cunoscut sub numele de “imperiul de la Niceea”, sub dinastia Lascarizilor. Abia in 1261 imparatul Mihail VIII Paleologul a reusit sa elibereze Constantinopolul si sa restabileasca imperiul bizantin, desi acum era redus numai la Capitala si tinutul inconjurator.

Datorita pericolului tot mai amenintator al turcilor selgiucizi, acelasi imparat a fost nevoit sa initieze un dialog cu scaunul papal. In 1274 s-a intrunit un sinod (conciliu) de unire la Lyon, in Franta, dar fara nici un rezultat. In prima jumatate a secolului al XVlea, imparatul Ioan VIII Paleologul face o
noua incercare de dialog. In 1438 se deschide un sinod (conciliu) pregatitor la Ferrara, in Italia, mutat la inceputul anului 1439 la Florenta. Dupa lungi discutii, la presiunea imparatului, care era de fata (patriarhul Iosif a murit la Florenta, in timpul lucrarilor Sinodului), 33 de delagati ortodocsi au semnat un act de unire, la 6 iulie 1439. Ortodocsii se angajau sa recunoasca patru puncte din invatatura catolica: primatul papal, purcederea Sf. Duh de la Tatal si de la Fiul (filioque), purgatoriul si impartasirea cu azima (sunt asa numitele “puncte florentine”).

Unirea de la Florenta a ramas insa fara urmari. Biserica Ortodoxa Rusa a respinso in 1441. Ceilalti trei patriarhi rasariteni (din Alexandria, Antiohia si Ierusalim), intruniti intr-un Sinod la Ierusalim, in 1443, n-au aderat la falsa unire de la Florenta, intrucat ea s-a hotarat in conditii tragice, fiind vizibil contrara sentimentelor majoritatii clerului si poporului ortodox. In 1450 sa
tinut un Sinod antiunionist chiar la Constantinopol. Dupa cativa ani, a urmat marea tragedie a cuceririi Constantinopolului de ostile sultanului Mahomed II (29 mai 1453), cu urmarile ei dezastruoase pentru
intreg Rasaritul ortodox. O parte din statele Bisericii ortodoxe din Balcani si Orientul Apropiat au avut aceeasi soarta, cunoscand o lunga si apasatoare dominatie otomana (Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, Bisericile nationale din Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Cipru). In
aceasta situatie, practic nu se mai putea vorbi de contacte intre cele doua Biserici. [Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu]

Documentul este mai lung, in continuare vorbindu-se despre prigoana romanilor ortodocsi din Ardeal in cei 1000 de ani sub stapanire ungara si austriaca.

@podolski_2 S-ar putea sa vb.despre lucruri diferite. Eu vb.strict de cum a aparut ortodoxia in Dacia. Imperiul Bizantin are o istorie destul de lunga. A fost intr-adevar, in cea mai mare parte, un simbol al ortodoxiei. Insa nu poti sa spui ca dacii au ramas ortodocsi datorita lor. Mitropolia noastra apartinea de Constantinopol, insa noi eram cei care fructificau ortodoxia pe pamanturile noastre, in frunte cu voievozii nostrii., martirii, monahii etc. Daca noi nu aveam credinta, ortodoxia ar fi disparut, cum s-a intamplat in Italia,Franta. Sa stii ca au fost cateva conflicte intre romani si Constantinopol.

„Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului”*

Sunt încetăţenite formulările că Mihai Eminescu a văzut în Biserica Ortodoxă Română: Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, sau Biserica este mama neamului românesc. In această comunicare, fără a intra în contradicţie de fond cu cele de mai înainte, vom avea în vedere, cu stricteţe litera şi spiritul textului eminescian. Se deschide astfel şi orizontul verticalităţii eterne a lui Mihai Eminescu întru apărarea cauzei indepenedenţei şi libertăţii Neamului Românesc. Să-l cunoaştem cu adevărat aşa cum este şi vom beneficia toţi de tăriile necesare de a trăi în solidaritate cu Mihai Eminescu şi Mihai Eminescu axial în toţi românii.

De la creştinii, episcopii şi mitropoliţii daci din primul mileniu, până la confruntarea deschisă cu Patriarhia Ortodoxa de Constantinopol din mileniul al doilea.

„Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul...p. 258 -v. Pr. prof. univ. dr. Petru Rezus, Mihai Eminescu si Biserica stramoseasca, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15).

Patriarhului grec de Constantinopol, pentru vina domnitorului Petru Muşat (1375-1391) de a fi cerut să fie recunoscut românul Iosif, rudă cu domnitorul (corespundea întru totul din punct de vedere canonic), în fruntea Mitropoliei Moldovei, aruncă anatema (blestemul!) asupra domnitorului şi a întregului său popor. Anatema se păstrează şi asupra următorilor domnitori şi a ţării, aceştia reînnoind aceeaşi solicitare. Aşa, în timpul lui Roman Muşat (1391-1394), Ştefan Muşat (1394-1399) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Cerbicia dacilor a învins afurisenia (blestemul) patriarhului grec. Patriarhie „ecumenică”? Ce se mai păstrase din primele şase-şapte secole de dupa Hristos, din dreptul divin de a vorbi, în biserică, fiecare neam, în limba sa ? Nimic. Tradiţia ierarhilor daci din sanul poporului dac din primul mileniu a fost anulată. Limba autohtonilor a fost alungată din biserică. „Domnul moldovean s-a izbit însă de împotrivirea patriarhului ecumenic Antonie, care voia să trimită în Moldova un ierarh grec, aşa cum făcuse Patriarhia şi în alte ţări ortodoxe (Rusia, Ţara Românească, etc). În acest scop, prin 1391, deci la sfârşitul domniei lui Petru sau începutul celei a fratelui său Roman (c.1391-c.1394), patriarhul a hirotonit un mitropolit grec pentru Moldova, cu numele Ieremia, în 1392. Dar actul patriarhului care voia să impună Moldovei un mitropolit grec, fără măcar să întrebe pe domn şi pe sfetnicii săi, a nemulţumit şi mai mult pe moldoveni, care au silit pe mitropolitul Ieremia să se întoarcă la Constantinopol”(Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Epsicopiei Dunarii de jos, Galati, 1996 p.72).Urmatorul patriarh, Matei, la 26 iulie 1401, recunoaşte pe pamantenul Iosif ca mitropolit al Moldovei. Patru domnitori ţinuseră piept ameninţărilor, anatemei. După trecerea mitropolitului Iosif în lumea cerească(la începutul anului 1415), Macarie, noul viitor mitropolit al Moldovei, merge la Constantinopol pentru a cere recunoaşterea sa în scaunul mitropolitan.„ Patriarhul eumenic de atunci, Eftimie (1410-1416), nu numai că n-a vrut să-l recunoască, dar nici măcar nu i-a dat voie să intre în Constantinopol. Abia către sfârşitul anului 1416 a fost recunoscut de noul patriarh Iosif II.” (Mircea Păcurariu p.94).

Se ajunsese la o situaţie de confruntare totală cu Moldova,care, iată, nu va ceda în faţa imperiului grecesc-bizantin, cum nu va ceda nici în faţa imperiului turcesc. Drumul spre limba româneasca în bisericile din Dacia nu era departe.

In timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi al papei Martin V a avut loc sinodul de la Konstanz ( Germania), ţinut între anii 1414-1418. A fost convocat pentru a combate „erezia” husită şi de a face unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolică. A participat şi delegaţia împăratului din Constantinopol şi a patriarhului ecumenic, formată din preoţi şi mireni, în funte cu grecul Grigore Ţamblac (sârb?), mitropolit al Kievului. „Este interesant că Ţările Române au fost reprezentate numai prin boieri şi nu prin feţe bisericeşti, deci delegaţii lor n-au putut discuta problema unirii celor două Biserici” ( Mircea Păcurariu p.94-95). Conciliul de la Konstanz a început în anul 1414. Atunci în Moldova era mitropolit pământeanul Iosif, recunoscut de patriarhia de la Constantinopol. Îndeplinea deci toate condiţiile pentru a participa la acest conciliu, sau să delege episcopi din partea mitropoliei. Dar n-a fost posibil să fie aşa. După moartea mitropolitului Iosif, episcopul Macarie, candidatul la scaunul mitropolitan, nici măcar nu a fost lăsat să intre în Constantinopol. Apăruse un episcop pamantean, Iosif, care ajunsese mitropolit. Acum mai apăruse un episcop, fără îndoială sfinţit ca episcop de către mitropolitul Iosif. Episcopi români? Pământenii daci ? Aşa ceva era de neacceptat din partea Patriarhiei de la Constantinopol. Mai mult, acum aceşti pământeni încercau să instituie normalitatea, să aibă dreptul să fie episcopi şi mitropoliţi in propria lor ţară. Mitropolitul Macarie a păstorit în 1415 nerecunoscut de patriarhia de la Constantinopol, dar recunoscut şi apărat şi el, cu străşnicie, în Moldova, Patriarhia de Constantinopol fiind astfel silită să-l recunoască drept mitropolit al Moldovei. Grecii constituiseră un stat imperial religios grecesc. Neamul dac fusese condamnat la dispariţie. Dar acest neam nu dispăruse şi vrea să trăiască. Patriarhia reuşeşte să impună la scaunul mitropolitan, după moartea lui Macarie, pe grecul Damian (1437-1447). Acum Mitropolia Moldovei are dreptul să participe la reuniunile religioase internaţionale, reprezentată de mitropolitul grec. Mitropolitul Damian participă la Sinodul de Unire cu Biserica catolică de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Numai ierarhii greci şi slavi îl reprezentau pe Dumnezeu în Dacia, iar în afara Daciei, doar grecii. Complicitate greco-slava.

In 1453 turcii cuceresc Constantinopol. În jurul anului 1453 ca mitropolit al Moldovei urmează Teoctist. Tot fără să fie recunoscut de Patriarhia de Constantinopol. Nu mai avea cine să arunce anatema asupra sa şi a pamântenilor. În această situaţie excepţională agresiunea religioasă, pentru moment, este estompată şi Patriarhul sârb Nicodim, din Ipek îl hirotoneşte.

Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, se intreaba afirmativ Mihai Eminescu, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc?

Mitropolitul Varlaam (a trăit între anii 1580-1657) a fost crescut în vrednicie faţă de neamul său, cartea sa de temelie având titlul edificator,de Carte româneasca de învaţătură la dumenecele de preste an.
Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.

Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.
Mihai Eminescu a văzut, din adâncul fiinţei sale, care esta cea a neamului (*Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Chipul Mantuitorului in gandirea lui Mihai Eminescu, Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1), cu limpezime , cum nimeni altul, rolul spiritual al Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei, în propăşirea limbii şi a Neamului Românesc. Să fim cu luare aminte la prima parte a citatulului de la începutul acestei comunicari, pe care o reproducem abia acum: „ Si dacă va întreba cetitorul ce Biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau suspuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan până-n munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului romanesc”.
Sărut mâna, Mihai Eminescu.

Gheorghe Gavrilă Copil

[xanixade]

În prealabil postat de Laura19

In secolele ....

Ca sa vezi cat de incult sunt.
Unde ai gasit astea?

În prealabil postat de xanixade

Ca sa vezi cat de incult sunt.
Unde ai gasit astea?

Esti ironic?
Documentul din care am postat se numeste "Unitatia- Pagini din istoria Bisericii romanesti" de Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu [36 de pagini]. Ce am postat este introducerea. Explica intai situatia Bisericii Ortodoxe in general ca sa se intelegea mult mai bine ce s-a intamplat in Transilvania si aparitia greo-catolicismului/ Biserica unita cu Roma.
O carte interesanta tot despre acelasi subiect:
Preot Profesor DUMITRU STANILOAE--UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA-INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMAN

@ stefan-florin Subscriu. Si eu am citit despre. Chestiile astea nu sunt incluse in manualele de istorie. Istorii sunt impartiti in doua grupe: cei care neaga existenta dacilor, cel putin dupa invazia romanilor dupa mintea lor dacii s-au evaporat, si care ii fac analfabeti si tigani, dar in schimb ridica in slavi romanii-cam ce face si gurvernul. Si a doua grupa, cea care nu prea e bagata in seama, incearca sa aduca la lumina mai multe cunostiinte despre daci. In Brasov s-au descoperit 7 asezari geto-dace. Jud.Brasov are si Cumidava. In sfarsit. Multi i-au partea romanilor ptr. ca au fost puternici, au fost un imperiu care a ramas in istorie, pe cand dacii sunt dati uitarii.

[xanixade]

În prealabil postat de Laura19

Esti ironic?
Documentul din care am postat se numeste "Unitatia- Pagini din istoria Bisericii romanesti" de Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu [36 de pagini]. Ce am postat este introducerea. Explica intai situatia Bisericii Ortodoxe in general ca sa se intelegea mult mai bine ce s-a intamplat in Transilvania si aparitia greo-catolicismului/ Biserica unita cu Roma.
O carte interesanta tot despre acelasi subiect:
Preot Profesor DUMITRU STANILOAE--UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA-INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMAN

Nu eram ironic deloc- practic am intalnit niste materiale care mi-au atras atentia.
Mersi pentru link-uri.

În prealabil postat de Laura19

@ stefan-florin Subscriu. Si eu am citit despre. Chestiile astea nu sunt incluse in manualele de istorie. Istorii sunt impartiti in doua grupe: cei care neaga existenta dacilor, cel putin dupa invazia romanilor dupa mintea lor dacii s-au evaporat, si care ii fac analfabeti si tigani, dar in schimb ridica in slavi romanii-cam ce face si gurvernul. Si a doua grupa, cea care nu prea e bagata in seama, incearca sa aduca la lumina mai multe cunostiinte despre daci. In Brasov s-au descoperit 7 asezari geto-dace. Jud.Brasov are si Cumidava. In sfarsit. Multi i-au partea romanilor ptr. ca au fost puternici, au fost un imperiu care a ramas in istorie, pe cand dacii sunt dati uitarii.

Adevarul e, dupa mine, ca istoria lumii este mereu scrisa in favoarea cuiva. Cine este acel cineva, care este favoarea lui, poate se stie, poate nu se stie. Cert e ca istoria lumii, in general nu prea este adevarata, ci mai degraba propragata numai intr-o directie anume. Ca noi ca romani, ca natie, am cazut undeva la mijloc si avem o gramada de probleme in sensul asta.... asta e o alta problema.