Crucea vietii

[Marius22]

În prealabil postat de Mihailc

Icoana nu este o realitate a lumii acesteia, doar suportul ei material aparține părții mundane a existenței. Chiar dacă imaginalul iconic e doar o vedere ”ca prin oglindă, în ghicitură” a ceea ce vom vedea ”...atunci față către față”, morfologiile stilistice sunt profund eshatologice, adevărate arvune ale Împărăției.

Iconicul dens de înțelesuri a Sfintei Cruci se susține în ipostazierea puterii jertfei concentrate în insondabila kenoză a lui Hristos, moartea care eliberează natura umană din robia păcatului aneantizant. Imnografia Bisericii identifică în Cruce atât noul pom al vieții la care omul are acum acces aprofundând taina credinței, cât și chipul (eikon) terestru al Sfintei Sfintelor din cer adică izvorul harul Sfintei Treimi, de unde asocierea stavrofiliei cu doxologia mică. Crucea înlocuiește Tronul Îndurării din Templul iudaic (stropit anual cu sângele animalelor de către marele preot), după ce a fost sfințită desăvârșit de sângele Celui desăvârșit.

Sfânta Cruce este icoană a puterii Sfintei Treimi, o energie increată prin care se transmite harul care sfințește totul (inclusiv sfințirea apei), dar modul cum se raportează evlavia noastră la această putere dumnezeiască este iconic. A se adânci și identitatea, prezentă imemorial în modul de înțelegere al Bisericii a acestei taine, între Troiță și Cruce.

Multumim, Mihail, pentru cuvantul de folos. Foarte edificatoare este nu numai legatura dintre jertfa Mantuitorului si Cruce, cat si cea dintre Sfanta Treime si acest semn dumnezeiesc datator de viata.

Nu intamplator auzim in biserici la sarbatorile Sfintei Cruci, la prochimen sau la chinonic, cuvantul Psalmistului: "Insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale Doamne". Semnul Sfintei Cruci (ca si icoana) ne face partasi, nu in chip magic, desigur, ci prin participare, in chip tainic, harului Preasfintei Treimi, luminii dumnezeiesti necreate.

[CelMandru]

"Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă. Deci, cel ce vrea să se mântuiască n-are pe nimeni de osândit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea sufletului său să vină la Iisus, răstignirea-l aşteaptă – dar acesta iubeşte din tot sufletul pe cei ce-l răstignesc. În necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu şi de oameni. În cuptorul suferinţelor de tot felul se curăţeşte sufletul omenesc pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi suferinţa smereşte trufia omului şi îl face pe Dumnezeu prieten. Aşa să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi fiecare de dus! În Cruce Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mântui." (Părintele Arsenie Boca)

[Ekaterina]

"Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, caci nimenea nu s-a suit la cer cu tihna. Calea tihnei stim unde sfarseste, iar pe cel ce se scufunda pe sine in Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu sa fie niciodata fara grija, insa el trebuie sa fie cu grija pentru adevar. Dar si din aceasta se cunoaste ca este sub grija lui Dumnezeu, ca-i trimite pururea suferinte. Cel ce voieste sa fie in lumea aceasta fara grija si o doreste aceasta, dar voieste sa vietuiasca totodata in virtute, e strain de calea aceasta. Caci dreptii nu numai ca se nevoiesc in faptele cele bune, ci se si afla de buna voie intr-o mare nevointa pentru biruirea ispitelor, pentru cercarea rabdarii lor. Dar sufletul care are frica de Dumnezeu nu se teme de ceva care-l vatama trupeste. Caci nadajduieste in El de acum si in vecii vecilor. Amin".

Folositor am gasit acest cuvant al Sfantului Isaac Sirul

[glykys]

Draga Petre, eu cunosc trei orbi minunati. De fapt, chiar patru.

Unul de la biserica. Sa nu crezi ca cerseste sau ca e tigan. E tanar, nu are par alb in cap. E mereu curat, spalat, merge la fiecare slujba si sta in fata la strana. Canta dumnezeieste, e mereu vesel si chiar face glume cu enoriasii cand se termina slujba. Singura temere e doar sa gaseasca o persoana dispusa sa il traverseze strada, ca, in rest, se descurca singur, merge voiniceste. Daca nu ai sti ca e orb, ai crede ca e un om tare fericit.

Altul este un orb dus de mama sa, si ea aproape oarba, la biserica, la inchinare. De el nu stiu mare lucru.

Al treilea e un baiat de vreo 25 ani, orb de mic, care s-a ambitionat sa faca o facultate. Baiat foarte destept, toate examenele le-a dat oral si le-a luat cu note mai mari decat multi dintre colegii lui care vedeau. Acum e profesor la o scoala speciala pentru orbi. E greu, dar lupta.

Iar al patrulea este parintele Teofil Paraian, orb din nastere. Nu l-am cunoscut decat prin intermediul cartilor si al relatarilor. recent l-am auzit pe un parinte, ucenic al lui, povestind despre el. Parintele Teofil spunea despre el ca a fost un om fericit si care a avut mereu de toate: fiind orb, nu si-a dorit sa vada, pentru ca a inteles ca asta e lucrarea Domnului cu el. Fiind preot (asta insemnand ca a facut un seminar si o facultate, laolalata cu oamenii care vedeau si a fost hirotonit, in ciuda handicapului), nu si-a dorit sa fie ca nu stiu ce duhovnic imbunatatit de nu stiu unde. Fiind la Sambata, nu si-a dorit sa fie la Sfantul Munte, la Sihastria sau pe nu stiu unde. Spunea ca ii slujeste Domnului acolo unde l-a pus si cu mijloacele pe care i le-a incredintat.