Ce stiti despre Impartasania cu nevrednicie?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Yasmina

Ca veni vorba,ce inseamna pacate mari si pacate mici?

Am dat acel link mai sus, acolo scrie în detaliu despre problema asta. Cu trimiteri la lucrările din care se citează.

Redau fragmentul care te interesează:

"Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte![61]
Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii.Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine."

[lore86]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii.Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine."

Vezi, cat de mult se complica lucrurile?
Dintre pacatele amintite mai sus, subliniez cateva mai des intalnite:suprimarea posturilor, afara de motiv de boala, mania, minciuna, lenevirea spre faptele bune.

Oare de cate ori am trecut pe langa suferinta umana prea grabiti? oare de cate ori nu "omitem" ceva?Sau nu ne maniem? sau....
Asadar, cred ca o parte din aceste pacate le facem zilnic, tocmai de aceea ar trebui marturisite inainte de fiecare Sf Impartasanie.
Cine reuseasca sa traiasca fara sa le incalce, vrednic este. Uitanadu-ma in ograda proprie, imi dau seama cat de important e rolul marturisirii dese.

[catalin2]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Am dat acel link mai sus, acolo scrie în detaliu despre problema asta. Cu trimiteri la lucrările din care se citează.

Redau fragmentul care te interesează:

"Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila.

In acest fragment nu e vorba de lipsa spovedaniei, ci de oprirea de la impartasanie pentru pacate grele, care se face si azi de catre preot dupa ce ne-am spovedit. La spovedanie vedem ca unii sunt opriti de preot sa se impartaseasca, li sa da apa sfintita, de exemplu cei ce traiesc necununati. Ei, despre asta e vorba in acel citat. Cei ce au pacate de moarte chiar si dupa ce se spovedesc nu se pot impartasi decat dupa ce fac un canon, se pocaiesc, etc.
In trecut oamenii erau mai curati, de aceea se impartaseau des. Cand se spovedeau isi spuneau pacatele in public. In zilele nostre multi credinciosi nici nu stiu ce sunt pacate de moarte, pacate usoare, ba chiar unii sustin ca nu au niciun pacat. Pentru multi pacatele sunt cand cineva omoara (dar nu cand e avort), probabil si cand fura de la cineva (ca daca fura fara sa il vada nu e chiar un pacat). Majoritatea tinerilor traiesc in necuratie pana la casatorie, cum ar putea sa ii impartaseasca fara spovedanie inainte.
Mai e un aspect azi, preotii nu ii ma cunosc indeaproape pe cei ce vin sa se impartaseasca, daca vin credinciosi pe care nu-i cunoste si nu-i spovedeste se bazeaza pe cuvantul lor ca nu au facut pacate? Sa spunem ca ar putea fi o scuza la cei ce le este duhovnic si ii cunoaste bine, dar daca un preot impartaseste pe oricine vine la impartasit chiar si fara sa ii cunoasca eu cred ca este grav. Din fericire nu am intalnit preoti care sa impartaseasca fara sa spovedeasca, chiar si daca acela crede ca e sfant.
In schimb am citi ca in unele parohii din tari neortodoxe se mai practica nu numai asta, dar si sa se impartaseasca neortodocsi (asta inainte de cazul IPS. Corneanu).

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de catalin2

In acest fragment nu e vorba de lipsa spovedaniei, ci de oprirea de la impartasanie pentru pacate grele, care se face si azi de catre preot dupa ce ne-am spovedit. La spovedanie vedem ca unii sunt opriti de preot sa se impartaseasca, li sa da apa sfintita, de exemplu cei ce traiesc necununati. Ei, despre asta e vorba in acel citat. Cei ce au pacate de moarte chiar si dupa ce se spovedesc nu se pot impartasi decat dupa ce fac un canon, se pocaiesc, etc.
In trecut oamenii erau mai curati, de aceea se impartaseau des. Cand se spovedeau isi spuneau pacatele in public. In zilele nostre multi credinciosi nici nu stiu ce sunt pacate de moarte, pacate usoare, ba chiar unii sustin ca nu au niciun pacat. Pentru multi pacatele sunt cand cineva omoara (dar nu cand e avort), probabil si cand fura de la cineva (ca daca fura fara sa il vada nu e chiar un pacat). Majoritatea tinerilor traiesc in necuratie pana la casatorie, cum ar putea sa ii impartaseasca fara spovedanie inainte.
Mai e un aspect azi, preotii nu ii ma cunosc indeaproape pe cei ce vin sa se impartaseasca, daca vin credinciosi pe care nu-i cunoste si nu-i spovedeste se bazeaza pe cuvantul lor ca nu au facut pacate? Sa spunem ca ar putea fi o scuza la cei ce le este duhovnic si ii cunoaste bine, dar daca un preot impartaseste pe oricine vine la impartasit chiar si fara sa ii cunoasca eu cred ca este grav. Din fericire nu am intalnit preoti care sa impartaseasca fara sa spovedeasca, chiar si daca acela crede ca e sfant.
In schimb am citi ca in unele parohii din tari neortodoxe se mai practica nu numai asta, dar si sa se impartaseasca neortodocsi (asta inainte de cazul IPS. Corneanu).

Cătălin,

Nu ai citit tot eseul. Chiar înainte de fragmentul citat, protosinghelul ne arată că nu trebuie să ne spovedim de fiecare dată înainte de împărtăşanie, ci doar în cazurile cînd se comit anumite păcate. Există referiri la Sfinţii care au lăsat scris în Sfîna Tradiţie acest lucru prea puţin cunoscut astăzi. Redau partea dinaintea citatului pe care l-am postat mai sus, care este aproape tot capitolul VI:

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zişi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).
Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente:

[Florin-Ionut]

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptămână.
2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.
3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spovedanie, căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

[Florin-Ionut]

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei, preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.
Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altăregulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!

[petruta12]

Unde pot gasi un calugar vazator cu duhul care sa-mi spuna mai multe?

În prealabil postat de petruta12

Unde pot gasi un calugar vazator cu duhul care sa-mi spuna mai multe?

Asta eu nu pot s-o inteleg, de ce cauti un calugar vazator cu duhul... ai impresia ca-si fac carti de vizita pe care scrie asa ceva?
Sau crezi ca-si fac reclama prin ziare ca mama Omida si adevaratele ei fiice?

Oamenii acestia, nici unul din ei nu ar spune despre sine asa ceva.. sub nici o forma nu ar fi de acord sa li se faca o asemenea prezentare.

Daca tot esti in Bucuresti, ai acolo unde merge, roaga-te sa-ti scoata Dumnezeu in cale o fata bisericeasca cu care sa poti discuta problemele tale.
Fii sigura ca vei gasi.
Chiar si la biserica cea mai apropiata de tine.
Daca acolo nu iti vine sa vorbesti, mergi mai departe, sunt atatea biserici in Bucuresti, si chiar manastiri.


Citeste aici postarile Azzuurrei: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...light=azzuurra

În prealabil postat de petruta12

Unde pot gasi un calugar vazator cu duhul care sa-mi spuna mai multe?

nu ai nevoie mai mult decit de un duhovnic bun,si multa rabdare.