Sufletul dupa moarte

[osutafaraunu]

În prealabil postat de delia31

La vremea cand a scris psalmistul acest psalm, firea umana era inca tot despartita de Dumnezeu. Prin urmare, nimeni, absolut nimeni, nu mai putea fi in relatie integrala cu Dumnezeu asa cum fusese Adam inainte de pacat.

Aveţi senzaţia că în vremurile noastre este altfel? Firea umană din naştere este mai nedespărţită de Dumnezeu? Mai are cineva o "reaţie integrală cu Dumnezeu", mai comunică cineva faţă către Faţă cu El?

În prealabil postat de delia31

se pare, la adunarile voastre ati fost prea preocupati sa gasiti noduri in papura ortodoxiei

Da, vi se pare! Credeţi că la adunare n-avem altceva mai bun de făcut?
Şi nu vă supăraţi pe mine, ştiţi unde creşte papura?

În prealabil postat de delia31

De la Hristos incoace, firea umana e din nou unita cu firea divina, asa incat orice persoana (ipostas) detinatoare a acestei firi umane, poate fi din nou in relatia in care a fost Adam cu Dumnezeu inainte de marea ruptura. Duhul lui Dumnezeu e din nou in legatura cu duhul omului.

Stranie teologie! Adică pe timpul vieţii firea umană e în permanentă vrăjmăşie cu Dumnezeu (o vede în viaţa sa însuşi sfântul Pavel), pentru ca în moarte, ea să fie magic unită cu Dumnezeu precum Adam înainte de marea ruptură! Şi asta înainte de învierea şi transformarea adusă de Revenirea lui Hristos! Curat teologie răsturnată!

În prealabil postat de delia31

Toate versetele din VT, de pe vreme cand firea umana nu era inca reparata ontologic de ruptura mortii, nu sunt relevante pt. ca Hristos inca nu inviase firea umana.

Bravos, aţi reuşit încă o dată să daţi cu Scriptura de pământ! Acea Scriptură (VT) despre care Hristos vorbeşte atât de elogios...

[delia31]

În prealabil postat de osutafaraunu

Aveţi senzaţia că în vremurile noastre este altfel? Firea umană din naştere este mai nedespărţită de Dumnezeu? Mai are cineva o "reaţie integrală cu Dumnezeu", mai comunică cineva faţă către Faţă cu El?

Da, vi se pare! Credeţi că la adunare n-avem altceva mai bun de făcut?
Şi nu vă supăraţi pe mine, ştiţi unde creşte papura?

Stranie teologie! Adică pe timpul vieţii firea umană e în permanentă vrăjmăşie cu Dumnezeu (o vede în viaţa sa însuşi sfântul Pavel), pentru ca în moarte, ea să fie magic unită cu Dumnezeu precum Adam înainte de marea ruptură! Şi asta înainte de învierea şi transformarea adusă de Revenirea lui Hristos! Curat teologie răsturnată!

Bravos, aţi reuşit încă o dată să daţi cu Scriptura de pământ! Acea Scriptură (VT) despre care Hristos vorbeşte atât de elogios...

Am inteles conceptia dvs. despre Invierea lui Hristos, conceptie radical opusa de cea ortodoxa. Am inteles ca in conceptia adventista, starea ontologica a firii umane, atat inainte de Inviere, cat si dupa Inviere, e practic identica. Invierea lui Hristos n-a produs nici o schimbare la nivel ontologic, urmand sa intre in efect doar la Parusie.

Spre deosebire de adventisti, noi, BO, atunci cand spunem ca Hristos a inviat, intelegem ca firea umana a inviat si ca Hristos e primul ipostas, prima persoana dintre miliardele de persoane detinatoare ale firii umane, care a inviat, urmand ca restul miliardelor de ipostasuri ale acestei firi umane, sa puna inceput comuniunii cu Hristos, inca din timpul vietuirii in trup pentru a-si impropria noua fire restaurata ontologic.
Odata inceputa aceasta comuniune cu Cel Viu, fiecare persoana devine din ce in ce mai vie, pe masura inaintarii in partasia cu Hristos, pe masura ce Duhul cel infinit al lui Hristos isi afla salas in fiinta omului.
In momentul in care intervine moartea trupului, aceasta nu afecteaza si nu intrerupe comuniunea inceputa deja dintre duhul omului si Duhul Sfant.

Dar si asta vi s-a tot spus de toti ortodocsii cu care ati dialogat. Nu mai insist.
O sa mai raspund la ce m-ati intrebat (desi am raspuns de multe ori la aceleasi intrebari), dupa care sper sa ma tin de cuvant si sa nu mai continui acest dialog ireconciliabil.

[osutafaraunu]

În prealabil postat de delia31

Spre deosebire de adventisti, noi, BO, atunci cand spunem ca Hristos a inviat, intelegem ca firea umana a inviat si ca Hristos e primul ipostas, prima persoana dintre miliardele de persoane detinatoare ale firii umane, care a inviat, urmand ca restul miliardelor de ipostasuri ale acestei firi umane, sa puna inceput comuniunii cu Hristos, inca din timpul vietuirii in trup pentru a-si impropria noua fire restaurata ontologic.

Comuniunea aceasta cu Hristos din timpul vieţii este reală, dar ea nu ne transformă în nişte supra-oameni. Abia învierea (care e precedată de perioada morţii, nu e simultană cu începerea ei) va aduce transformarea stării ontologice atât de dorită de creştini.

În prealabil postat de delia31

Odata inceputa aceasta comuniune cu Cel Viu, fiecare persoana devine din ce in ce mai vie, pe masura inaintarii in partasia cu Hristos, pe masura ce Duhul cel infinit al lui Hristos isi afla salas in fiinta omului.
In momentul in care intervine moartea trupului, aceasta nu afecteaza si nu intrerupe comuniunea inceputa deja dintre duhul omului si Duhul Sfant.

Dacă n-aş şti că vorbiţi de lucruri cât se poate de serioase, aş crede că vă bateţi joc de mine, ori că glumiţi. Persoana devine din ce în ce mai vie, culminând cu momentul morţii când e cel mai viu! Nici nu ştii dacă trebuie să râzi sau să plângi...

În prealabil postat de delia31

sper sa ma tin de cuvant si sa nu mai continui acest dialog ireconciliabil.

Nici nu e nevoie, va trebui doar să vă rezolvaţi problema vis a vis de Cuvântul lui Dumnezeu, nu faţă de mine.

[delia31]

În prealabil postat de osutafaraunu

Dacă n-aş şti că vorbiţi de lucruri cât se poate de serioase, aş crede că vă bateţi joc de mine, ori că glumiţi. Persoana devine din ce în ce mai vie, culminând cu momentul morţii când e cel mai viu! Nici nu ştii dacă trebuie să râzi sau să plângi....

_______




Iar rastalmaciti si intelegeti fragmentar si doar ce vreti, dar asta nu mai e o noutate pentru nimeni.

Cititi, va rog, cu atentie! Am spus ca momentul mortii trupesti nu intrerupe comuniunea dintre duhul omului (in speta, vorbeam de sfinti) cu Duhul lui Dumnezeu, nicidecum n-am spus ca in momentul mortii ar fi apogeul.

In BO, percepem relatia cu Dumnezeu in mod dinamic, o crestere treptata inepuizabila vreodata , de la nedesavarsit si nedeplin, spre tot mai aproape de El.

Dumnezeu ne-a creat ca si chipuri indatorate sa ajunga la asemanarea cu El, sa parcurga pas cu pas, acest drum al inaintarii in iubire, de la chip la asemanare.

Odata inceput inca de aici si acum, acest urcus launtric, dinamic, in iubire, nu avem cum sa epuizam vreodata acest parcurs. Cat vietuim inca in trup, putem stagna sau regresa din cauza pacatelor.

In cazul celor cu viata cu adevarat sfanta, in momentul despartirii partii materiale de latura spirituala, moartea nu e deloc o bariera, o prapastie care sa stopeze aceasta crestere in iubire, ci duhul lor, eliberat de opacitatea trupului, nu are cum sa nu-L mai simta pe Duhul Sfant.

Avem in scriptura exemplul apostolului Pavel, (despre care am mai vorbit cu dvs.), cel care afirma: „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”.

Apostolul vedea in „moarte un castig” (Filip.1,21), adica ocazia mult dorita de a fi impreuna cu Hristos, mai aproape cu duhul de Duhul Lui cel Sfant, mai deplin decat in conditia corporalitatii materiale.

Desigur ca la Parusie, cand si trupul va fi inviat si pnevmatizat, comuniunea dintre om si Dumnezeu va fi desavarsita. Cu nadejdea aceasta a unirii dintre trupul inviat la Parusie si adus din nou laolalta cu latura lui spirituala a carei inviere incepe inca de acum si aici, cu aceasta nadejde traim si noi.

Va reamintesc ce zice Sf. Pavel:
„Daca insa a vietui in trup ( zēn en sarki) inseamna a da roada lucrului meu, nu stiu ce voi alege. Sunt strans din doua parti: doresc sa plec (verbul analýō =a desface ceva in partile din care e alcatuit, a separa, a dezlega o stransoare pt. a da drumul la ceva, a se desprinde, a elibera dintr-o stransoare ) si sa fiu impreuna cu Hristos, si aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi sa raman in trup ” (epimenein tē sarki) (Filipeni 1, 22-24).

Nu se poate sa nu sesizati in dilema apostolului, antiteza dintre „a vietui in trup ” ( zēn en sarki) si a fi cu Hristos (desigur, deocamdata fara trup, caci trupul se intoarce in tarana si va fi inviat si transfigurat doar la Parusie).
Nu se poate sa nu observati antiteza dintre „a ramane in trup” (epimenein tē sarki) de dragul celorlalti si „a fi cu Hristos”, caci moartea e un mare castig pt. cei in relatie cu Hristos.



V-am mai intrebat si altadata, insa v-ati eschivat si ati deturnat discutia spre altceva:
L-a primit Sf. Ap. Pavel in duhul lui pe Duhul cel Sfant al lui Hristos, inca in timpul vietii sale pamantesti?

Raspunsul dvs. ar trebui sa fie afirmativ pentru a coincide cu Scriptura, caci sfantul insusi ne zice: „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Filipeni1,21).
Este Duhul Sfant Datatorul si izvorul harului si al Vietii Vesnice?
Raspunsul e cat se poate de clar.

Prin urmare, daca apostolul L-a primit pe Datatorul Vietii vesnice in duhul lui, si daca viata care izvoraste din Duhul Sfant e Viata Vesnica, atunci care e motivul pt. care, dupa ce trupul se intoarce in tarana, iar latura spirituala la Cel ce a dat-o, Duhul Sfant nu mai salasluieste in duhul apostolului, iar duhul apostolului ar fi trecut in nefiinta si inconstienta? (stiut fiind ca doar daca Apostolul Pavel ar fi comis vreun pacat de moarte, duhul lui s-ar fi despartit de Duhul lui Dumnezeu).

E cu totul absurd si un nonsens total, ca Duhul cel Sfant al lui Hristos sa nu mai ramana in duhul apostolului Pavel (asa cum rastalmacesc AZ7) dupa ce acesta a fost luat din trupul acesta de carne.

E cu totul de neinteles cum se poate ca un om care, pe cand era in trup, a zis: „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”, cum se poate ca Duhul Sfant sa intrerupa comuniunea de iubire vie si constienta cu duhul apostolului, imediat ce a fost luat din trup?

Cum e posibil sa nu-L mai simta pe Hristos si sa intre in inconstienta?
Cum se poate ca duhul unui om care a inceput o relatie de comuniune cu Dumnezeu, inepuizabila la infinit, sa ramana in afara Vietii, in conditiile in care Hristos a zis: „cel ce crede in Mine, chiar de va muri, viu va fi”?
Doar hristosul fals al adventistilor a spus:„cel ce crede in mine, dupa ce va muri, va fi inconstient si nu-L va simti cu duhul lui pe Duhul Sfant ”.

Cum se poate ca un sfant ca Apostolul Pavel, cel ce s-a impartasit din Painea cea Vie, sa nu-L mai simta in duhul lui pe Cel Viu? In conditiile in care Hristos Insusi a zis „ Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” si „Aşa cum Tatăl Cel-Viu M'a trimis pe Mine şi Eu viez prin Tatăl, tot astfel cel ce Mă mănâncă pe Mine va via prin Mine.” (Ioan 6, 5-57).

E cu totul absurd ca odata cu moartea apostolului (mai ales ca el o considera un castig - Filipeni 1, 21), Hristos, Cel ce S-a salasluit deja in duhul lui, sa nu mai vieze in duhul lui si astfel apostolul sa ramana inconstient in afara Celui Viu?

Repet, conditia ontologica a firii umane a fost restaurata din momentul in care Hristos a inviat firea umana, astfel incat dupa incetarea functiilor biologice ale trupului, duhul omului poate fi din nou in legatura neintrerupta cu Duhul lui Dumnezeu daca, evident, a pus inceput acestei relatii inca de aici.
Toate citatele din VT despre starea post-mortem nu au cum sa surprinda schimbarea ontologica produsa doar dupa ce Hristos a inviat firea umana.


Din momentul in care Hristos a inviat firea umana, moartea biologica a trupului nu intrerupe comuniunea dintre duhul omului si Duhul Sfant, doar ca aceasta comuniune nu e inca deplina asa cum va fi dupa Parusie. Doar de la Parusie, cand si trupul va fi inviat si unit din nou cu latura spirituala, doar de atunci incolo, comuniunea va fi pe deplin desavarista, inaintand la infinit in desavarsire.

Perioada pana la Parusie, cand si trupurile vor invia, e o perioada de asteptare doar pentru cele supuse legilor timpului si materiei, nu si pentru duhul omului, care a iesit din aceasta lume supusa legilor timpului.

Pana la Parusie, cand trupurile vor invia, duhurile celor ce L-au iubit pe Hristos sunt in relatie de iubire, vie si constienta cu Cel Viu. Fiecare, dupa masura si intensitatea iubirii.

Daca nu ar fi asa, atunci de ce ar avea nevoie Dumnezeu sa astepte pana la Parusie pt. ca sa-si continue relatia de iubire cu Sf. Pavel si ceilalti sfinti, relatie inceputa inca de aici? In conditiile in care Dumnezeu e eminamente IN AFARA TIMPULUI, si din perspectiva Lui, Apocalipsa si Parusia s-au petrecut deja inca dinainte de facerea lumii ?

Pt. ce s-ar auto-constrange Dumnezeu pe Sine Insusi, impunandu-si o perioada de timp de non-relatie de la Duh la duh, cu cei pe care i-a mantuit, o non-relatie pana dupa sfarsitul lumii materiale supuse timpului ?
Repet, Dumnezeu nu poate fi constrans de nimeni si nimic, cu atat mai putin sa Se auto-constranga pe Sine de un timp de asteptare?

Dumnezeu, fiind in afara timpului, nu are nevoie sa vina sfarsitul lumii pt. ca sa-si continue relatia de comuniune in duh cu cei care Il iubesc, relatie inceputa inca aici si acum. Dumnezeu este iubire. Iar iubirea este relatie si comuniune, nu non-relatie.


Toate aceste lucruri vi le-am mai spus, si eu si altii. Le-am mai scris o data, doar pentru eventualii trecatori ocazionali pe forum spre a nu fi indusi in eroare de erezia adventista a inconstientei si anihilationismului.