Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta

[Ioana-Andreea]

Jertfa de pe Cruce

Hristos a purtat pãcatele noastre în trupul sãu pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost fãcutã doar cãtre Dumnezeu ci si cãtre natura umanã. Jertfa Lui reprezintã cea mai înaltã expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umanã este golitã de orice egoism si dãruitã în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru pãcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participã într-un mod misterios dar real la aceastã moarte. Pãcatul a fost spãlat si omul poate participa la o naturã nouã, dedicatã cu totul lui Dumnezeu. Aceastã îmbrãcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.
Au nu stiti cã toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Romani 6:3)
Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforã), suntem spãlati de pãcate.

Învierea

În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptãrii jertfei Lui de cãtre Dumnezeu-Tatãl, pentru ortodocsi ea înseamnã mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci s-a continuat în Hades. Dupã moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legãturile mortii, nu numai pentru El ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Ca urmare, moartea a fost biruitã si nu-i mai poate retine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.
Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începãturã (a învierii) celor adormiti. (1 Corinteni 15:20)
În lucrarea lui de Mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre.

Sederea la dreapta Tatãlui

Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuã si prin aceea cã El se aflã la dreapta Tatãlui, unde mijloceste pentru noi.
Hristos este Cãpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umanã un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.
Am trecut foarte repede peste aceastã prezentare incompletã (si cine ar putea sã o descrie în întregime?) a lucrãrii de mântuire a lui Hristos. Este important de observat cã mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfãcutã, ci ca o lucrare care afecteazã bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacã acceptãm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afecteazã natura lucrurilor, nu doar registrul ofenselor noastre. Aceastã viziune ortodoxã este mult mai amplã si mai cuprinzãtoare si se bazeazã pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovãtia si pedeapsa.

[Ioana-Andreea]

În viziunea protestanta, Dumnezeu nu apare ca un monarh jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatãl este Unul care iubeste si iartã, oricând gata sã-Si primeascã fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul sã se întoarcã acasã. În aceastã pildã fundamentalã nu se mentioneazã nici idea substitutiei legale, nici idea satisfacerii mâniei divine.
Ne putem întreba ce se întâmplã atunci când un tatã uman descopere pãcat sau stricãciune în fiul sãu. Este oare preocuparea principalã a tatãlui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabã interesat sã schimbe natura fiului sãu? Nu vrea el mai degrabã sã-l facã drept asa cum el, tatãl este drept? Dar aceastã scoatere a fiului din starea decãzutã nu se face fãrã sacrificiu. Tatãl fiului risipitor a trebuit sã-l astepte, sã-l curete si sã-l spele de murdãria lumii.
Conceptia juridicã a mântuirii creeazã o altã problemã. Într-adevãr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Sã ne cunoastem crezul:
Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligã sã ne ucidã si, pe de altã parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Gãseste o cale prin care sã poti îndreptãti pe oameni, o solutie prin care sã-i poti justifica.”
Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor cãtre o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stãtãtoare, ca o necesitate impusã din afarã sau deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiascã, o lege supremã cãreia Însusi Dumnezeu trebuie sã i se supunã. În Biserica Ortodoxã o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptatã. Dreptatea lui Dumnezeu se referã la bunãtatea lui Dumnezeu, si între dreptatea si dragostea Lui nu existã nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru cã din El izvorãsc doar acte de bunãtate si dragoste. Fatã de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorãsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici o componentã a Dumnezeirii, nici o necesitate universalã.
Conceptia juridicã duce chiar la o distorsionare a învãtãturii despre Sfânta Treime. Într-adevãr, dupã aceastã conceptie, Tatãl este mâniat pe noi pânã la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucreazã în credinciosi numai dupã ce aceastã jertfã este executatã de Hristos si însusitã de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreunã active în lucrarea de mântuire.
În timp ce în conceptia juridicã Hristos rezolvã un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxã Hristos rezolvã conflictul dintre moarte si viatã. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit sã-i scape pe oameni nu de mânia a unui monarh jignit, cãruia necesitatea Justitiei îi cere sã ne pedepseascã, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouã realitate cosmicã, aceea a Omului desãvârsit, plãcut Tatãlui si pãtruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, pãrtasi la natura divinã.
Tinta credinciosului nu este dar obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintalã a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divinã, participare care a fost fãcutã posibilã de cãtre Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declarã Apostolul Pavel în Galateni 2:20,
M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.
Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastrã nu ca o scãpare de iad, ci ca o pãrtãsie la natura divinã:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit toate cele ce sunt spre viatã si spre bunã cucernicie, fãcându-ne sã cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hãrãzit mari si pretioase fãgãduinte, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi dumnezeiestii firi, scãpând de stricãciunea poftei celei din lume. (2 Petru 1:3,4)
Rascumpararea ramane in doctrina celor doua confesiuni crestine fie un act juridic justificativ, fie unul juridic declarativ. Omul este acoperit de gratia divina si ea creata, fie prin substituirea lui Hristos si prin meritele lui prisositoare, fie prin substituirea lui Hristos omului pacatos, care in urma suferirii pedepsei de catre Hristos, este declarat drept in fata lui Dumnezeu, i se acopera pacatele sau nu sunt luate in seama.
In teologia ortodoxa, omul credincios participa efectiv la opera mantuitoare a lui Hristos. Acest adevar isi are originea in insusi faptul rascumpararii, Hristos primind in ipostasul Sau firea umana cu slabiciunile ei inerente, in afara de pacat, si ridicand-o in ipostasul Sau, purificandu-o, inaltandu-o pana la limita dincolo de care daca ar fi trecut, ea ar fi incetat de a fi umana. Firea umana este transformata ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul ca harul divin intra in structura intima spirituala a omului nu il acopera pe dinafara, ca un clopot. El este mereu prezent si lucrator in cei care accepta sa conlucreze cu el, contribuind alaturi de eforturile personale ale crestinului la inaintarea lui pe drumul desavarsirii, spre indumnezeire, care se va implini in parusie, cand toate vor fi una in Hristos.

[Ioana-Andreea]

În confesiunile neoprotestante se propagã o conceptie truncatã si uneori falsã cu privire la mântuire. În aceastã conceptie, mântuirea este o scãpare de iad prin declaratia de neprihãnire fãcutã din exterior de Dumnezeu. Aceastã declaratie de justificare este posibilã pentru cã Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptã aceastã jertfã. Mântuirea are un aspect legal.
Biserica Ortodoxã a pãstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completã a mântuirii, ca o împlinire a chemãrii omului de a se transforma dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har. Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnã o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainicã dar si vizibilã a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Aceastã schimbare a fost fãcutã posibilã de Hristos prin Întruparea, Rãstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatãlui. Ea este operatã de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de ascezã, rugãciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuã în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect legal, ci unul terapeutic.
Biserica Ortodoxã, vãzutã nu doar ca o institutie umanã, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos, ca Bisericã apostolicã si soborniceascã (completã, întreagã), posedã cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învãtãturile ei.
Omul care îsi cautã mântuirea nu trebuie sã se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie sã caute oportunitãtile maxime, pe care le poate gãsi în aceastã Bisericã.