Ganduri despre dogmatica in general

[iustin10]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Am spus eu că dogma ar trebui sau ar putea fi ruptă de iubire ? A spus altcineva pe aici asta ? Dacă nu, atunci limitează-te la tezele existente, nu inventa teze care nu există. Sunt sătul de iubiriştii care inventează teze care nu există, pentru a-şi crea până la urmă adversari imaginari, în care să împroaşte cu veninul lor parfumat.

Pai nu ai spus tu asta .De fapt acum am citit mai atent ,si vad ca tu de fapt condamni atitudinea crestinilor care nu acorda importanta dogmei:

Or, constatăm că mulţi oameni, chiar dintre cei care îşi spun creştini şi nu mai pot de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, îi subminează importanţa, făcându-se agenţii lui inconştienţi.

Apoi o atribui modernismului ,care si el ar lupta impotriva regulilor.
Deci vizezi 2 categorii : crestinii ignoranti (sa zicem unii de pe la sate) ,si lumea moderna care din comoditate ignora tot ce e greu,cautind placerea imediata in orice teorie.
Ma scuzi ca in raspunsul meu vedeam si o a 3 a categorie ,o parte din crestinii practicanti ,care si ei pe undeva desi inteleg in mare parte dogmele li se par greoaie ,si uneori ca provoca rigiditate in comportament,celor care le aplica tot timpul. Raspunsul meu mai mult aici s-a concentrat ,pe impresia unor crestini practicanti ca ceea ce ne cere Dumnezeu in fond e simplu,adresat direct inimii,si limbajul inalt al dogmelor atenueaza mesajul acela simplu
Cat despre iubiristi :) ,amuzant termen, acestia ar fi o a 4 a categorie,care desi cunosc dogmele si nu le neaga importanta,se pun in veritabila contradictie cu cu cei care ar tinde sa innabuse trairea prin dogma,sau,in extenso privind,cu insasi ideea de disciplina si de regula.

Nimeni nu ştie mai bine decât duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor că nu se poate speranţă, nici iubire autentică, fără credinţă şi fără fundamentul dogmatic al ei. Or, constatăm că mulţi oameni, chiar dintre cei care îşi spun creştini şi nu mai pot de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, îi subminează importanţa, făcându-se agenţii lui inconştienţi.

Ba se poate iubire ,dar nu desavarsita,nu completa . Fara a intelege jertfa Mantuitorului,rolul desavarsitor al Duhului, intermedierea care o ofera Tainele si de ce trebuie ele sa cuprinda elemente concrete paine ,apa,ulei etc, fara a intelege rolul harului in economia evolutiei personale , nici sufletul nu poate inainta liber catre iubire.
Astfel ca cei mai multi aleg o iubire incompleta ,asa cum le vine lor la suflet ,si pur si simplu iubesc,asa cum ii invata natura,si cum isi mai amintestesc ei unele chestii rostite de la Biserica,prin pildele Evangheliei de exemplu,care patrund la inima tuturor imediat. Deci mai practica : iertarea , nejudecarea (cand pot sa se abtina) ,milostenia, neingrijorarea si alte virtuti care sunt mai evidente din Evanghelie.
In plus se roaga,si astfel inteleg sa isi puna speranta in Dumnezeu si nu in ei.Deci unele virtuti teologice le mai au si oamenii simplii,ca nu degeaba merg la biserica.Dar nu sistematice,nu cultivate prin vointa ,nu adapate direct de la sfinti.Si mai ales nu insotite de ajutorul mintii.
Scuza-ma dar aici iar devin iubiriist :) (dragut termen) Mai imperastii putin venin parfumat,dar asta e realitatea .Un rol il joaca si aceia care desi stiu dogmele si le cunosc, si sunt plini de eruditie,si practica multe dintre poruncile credintei,si au smerenia necesara,cu toate acestea ,nu stiu din ce cauza, nu resusesc sa fie umani ,se umplu cumva de multa lor cunoastinta ,si mai mult sperie pe oamenii simpli,in loc sa ii taraga spre cunoasterea dogmelor .Probabil e un fel de compensatie gandita de Dumnezeu,ca unii sa nu inateze fara altii : nici iubirea simpla fara cunoastere,dar nici cunoasterea fara centarea in permanenta la iubire.
Bineinteles ca nu toti sunt asa ,si cei care reusesc sa imbine dogma cu iubirea,sunt cautati de puhoaie de oameni ,si nu mai par nimanui rigizi.

În cadrul luptei pe toate planurile pe care modernismul o duce contra regulei de orice fel, nimic nu întrece aversiunea faţă de dogmă, cu care doreşte să inoculeze minţile oamenilor. Astfel, dogma ajunge, din adevăr de credinţă pe care îl cunoaştem de la Dumnezeu, ceva care încorsetează libertatea oamenilor. Dogmaticul este un cap pătrat. Un om cu gândire rectangulară, dacă nu chiar obtuză. Este un cineva lipsit de inimă şi incapabil de emoţie. Hotărât lucru: dogma este o nenorocire, iar dogmaticul un monstru.

Aici nu pot fi decat de acord. Dar a cui e vina? Daca nu ar exista si exemplele negative enumerate...Daca nu ar fi foc,nu ar iesi fum....Dusmanul imediat le va specula, si va transforma lenea noastra (de a ne apleca asupra unei vieti crestine autentice),in ideea ca oricum dogma e ceva sterp ,prafuit ,care oricum nu te duce la iubire.
Exista tentatii mai mari adresate spiritului,se propun placeri mai mari ale ratiunii si simtirii,si dogma pare incapabila sa mai asigure fericirea celor multi . Aceasta ar trebui sa aratam noi ortodocsii ,si in general crestinii,ca credinta te poate duce la fericire, si ca dogma iti poate furniza acel suport,acele resurse ,pentru a te ajuta sa inaintezi in drumul catre cunoasterea lui Dumnezeu,si castigarea adevaratei iubiri.
Daca pe fata noastra s-ar vedea fericirea si bucuria ,si dogma s-ar mula perfect pe interiorul nostru,atunci am deveni exemple,si tot mai multi oameni ar fi interesati de calea aceasta aspra.
Pina atunci...ne vom imparti in continuare in dogmatici si iubirisiti :) ...inclinind balanta intr-o directie sau alta,pentru ca in fine,toti suntem nedesavirsiti,si criza de sfinti este cea mai acuta problema a acestui secol
,