Inima

În prealabil postat de iustin10

O fapta trebuie facuta din toata inima,cu bucurie,fara ganduri ascunse.
Oricat am zice ca facem binele,inima ne tradeaza.Daca fapta nu vine direct din inima,acest lucru se simte,oricat am crede ca putem ascunde aceasta.
Doar cei sinceri si deschisi si care isi pun tot sufletul ,vorbesc din inima
Ceilalti,care mai pastreaza o rezerva care mai strecoara un gand,care nu isi consulta suficient inima , nu reusesc mereu ca vorbele lor sa fie in concordanta cu inima.Ei sunt straini chiar de inima lor.Desi inima lor nu e straina de ei ,e doar adormita. Intre fapte si simtire trebuie sa fie o armonie deplina
Prefer oamenii care spun tot ce au in ei,chiar daca uneori par rautaciosi ,decat cei care incearca sa ascunda ,sa para intr-un anumit fel,sa introduca o distanta intre faptele si inima lor.
In stadiul final,cei sinceri vor ajuge la bucurie .Caci nu e sfuicient sa fii sincer,sa spui,da ,azi am injurat. E doar primul pas acesta . Desavarsit este ca totul sa faci cu bucurie,sa simti,sa vina din inima dar ca o simtire puternica. Astfel ,acel simtamnt vag si intens,se va cizela pe un plan superior intr-un act de iubire si intr-o fapta buna
Cel ce traieste din inima ,tot ce atinge,se preface in fapta buna
Rog sa nu fiu aici judecat ca nu spun nimic de calea ortodoxa.
Pentru ca acest gen de traire intensa nu e suficient sa se dezvolte natural ,e superficial sa consideram asa,ci este nevoie de intreg harul lui Dumnezeu ,pentru a ajunge sa ne cunoastem pirdalnica de inima ,si a incalzi astfel cel mai mare ghetar din univers :inima noastra

Daca te referi la trasatura de caracter a bunatatii, deschiderii, sinceritatii, onestitatii etc., atunci sunt in asentimentul tau. SI asa cum spui, daca e vorba de inima duhovniceasca, cred ca lucrurile se complica. Nu stiu cati oameni isi cunosc inima cat de cat apropiat de cum o cunoaste Dumnezeu. De aceea cred ca si spunem la rugaciune sa fim iertati de "pacatele nestiute". Sunt multe, acolo, in inima noastra... Cred ca sfintii au trecut pe acolo in procesul lung si dureros al despatimirii... Nu intamplator se vedeau, smerit adica realist, mai rai decat fiarele si viermii, ultimul vierme... Nu se fandoseau cand spuneau asta. Smerenia lor nu era gest de mironosita... Ci cruntul adevar al smeritei cugetari, barbatesti pana la sange. Dar cine poate sa atinga asa adevaruri cutremuratoare despre propria lui inima?...

Deci, Iustin, unui copil i se poate forma, cu ajutorul asociatiei aceleia care tocmai ataca manualele scolare de religie (asociatie care duhneste de psihologi umanisti, de fapt de ipocriti cu inimi impietrite, desi dragutzi foc si dulcici si armoniosi), i se poate deci forma un caracter frumos, cum spui tu, o placere de om, o bucurie, o ce vrei... Dar locul lui poate fi in fundul iadului, pentru ca toate aceste lumesti insusiri de caracter sunt aproape invariabil o masca, necesara unei bune figuri in plan social. Si succesului, performantei, si altor obsesii si zadarnicii lumesti. Si pentru gadilarea aproape masturbatorie a narcisismului propriu. Treaba cu inima duhovniceasca, imi pare rau ca insist si poate te supar, e cu totul alta. Asa cred.

Fapte si simtire...armonie deplina... asa zici.
Cum pica astfel de ifose mintale in situatiile extreme, vezi de pilda conditiile vietii in puscariile comuniste ca sa-ti faci o idee. Dar nu-i nevoie sa ajungi acolo: alegerile zilnice arata cat egoism se poate ascunde in noi cand facem tot felul de lucruri frumoase, cu simtire si armonie etc.
Oare are sens cum zic? Intuiesti unde plasez obiectia?
Nu de astfel de inimioare sentimentale si "corecte politic" (alta traducere n-am) zic eu, nu pentru ele am deschis topicul, marturisesc, intrucat sunt mici, false si reci si mai ales trecatoare dupa prima frustrare serioasa: ci pentru inima duhovniceasca, care cauta zdrobire si duh umilit inaintea lui Dumnezeu... O astfel de inima caut eu... ca de celelalte sunt satul, am o mie in mine si nu stiu cum sa scap de ele...
Intelegi acum obiectia mea? Iarta-ma te rog daca te-am necajit...