Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

[andreicosmovici]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu există, în canoanele actuale referitoare la laici, oprelişti de la viaţa conjugală în BC.

Asta este interesant, atata timp cat credem in acelasi Dumnezeu. Poate spune cineva că se mântuie ortodoxul, şi nu catolicul, sau vice versa? Şi atunci, pentru fiecare dintre noi, care este rostul unor reguli care sunt diverse, de la unii la altii? Totuşi, ceea ce este imuabil nu contează mai mult? Mă refer la simplele, dar grelele porunci lăsate chiar de Isus (să vă iubiţi precum v-am iubit), sau decalogul.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ce anume credeţi că îndreptăţeşte asemenea opinie conform căreia "cauză" înseamnă "drum" ?

Am spus aceasta fiindcă am văzut enciclica HV, ca de altfel tot catehismul sau toate pildele şi sfaturile primite de la Dumnezeu, ca pe o recomandare (revelaţie) adresată libertăţii noastre. Seriis causis ne atrage atenţia asupra unor aspecte care, daca sunt luate in seama, fac parte dintr-un ansamblu care defineşte un creştin. Ori, acest ansamblu poate fi privit ca pe un drum către Dumnezeu.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eu, dacă îmi propun să ajung undeva pe la ora 5, am şanse mari să ajung pe la 7. Dacă, însă, îmi propun să ajung la ora 11, s-ar putea să nu mai ajung de loc. Dar, pesemne că sunteţi mai punctual...

Nu am spus că forţez răbdarea lui Dumnezeu.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Clar este altceva: că, în Biserica Catolică, situaţia normală este atunci când un cuplu dă curs iubirii matrimoniale fără a se îngriji de depărtarea de zilele cu roşu în calendar şi fără a cerceta mucusul cervical al nevestei.

Este un fel plastic de a exprima o idee, asa cum am facut si eu cand am vorbit de calculul matematic lunar. De altfle - ca sa lamuresc un aspect -, eu discut pe marginea ideilor, nu despre persoana care a emis acea idee. Daca cumva am depasit vreo limita, fara sa-mi dau seama, vă adresez scuzele mele în mod public, aici.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eu am spus că un cuplu este chemat să se întrebe: "avem noi vreun motiv grav ca luna aceasta să aplicăm metoda Rotzer ?"

Permiteţi-mi sa vad putin altfel lucrurile, desi litera enciclicii este clara. Respectiv, abaterea de la normalitate (utilizarea perioadelor infertile) este admisa in cazuri grave. Dar, cum spuneam mai sus, nu se găseşte nici măcar vreo recomandare din partea lui Dumnezeu în privinţa numărului de copii pe care ar trebui să-l aibă o anumită familie. Tocmai de aceea, aceeaşi enciclică HV a conturat pentru prima dată conceptul de paternitate responsabilă, fiindcă (Biserica) ştia că sunt destule cazuri când, în mod obiectiv, o familie nu poate să aibă (încă) un copil (în plus). Ni s-a spus: iubiţi-vă, aşa cum v-am iubit. Dar nu se pomeneşte un număr de acte de caritate pe care trebuie să le facem. Singurul loc în care se pomeneşte de număr (sper să nu greşesc) este atunci când Isus vorbeşte de iertare (70x7), sau de rugăciune (2+ = Dumnezeu este prezent). Cred că fiecare, în cămăruţa inimii, trebuie să se cerceteze permanent, să ceară de la Dumnezeu lumină şi putere, ca să corespundă chemării adresate lui încă din eternitate. Şi să nu utilizeze metodele naturale în mod egoist, ci deschis vieţii. Dar, încă o dată: sunt încredinţat că utilizarea libertăţii în direcţia lui Dumnezeu reprezintă un drum de învăţat, şi că o idee destul de strictă (în prezentare, dar adevărată în esenţă), conform căreia la fiecare început de lună trebuie să cercetezi dacă poţi avea (încă) un copil, nu reprezintă un approach stimulant. Soţii ar trebui mai întâi să înveţe să-şi deschidă inima lui Dumnezeu, să înţeleagă chemarea înaltă (la sfinţenie) care li se adresează, iar numărul final de copii pe care-l vor avea (de la Dumnezeu, evident) va rezulta din această schimbare interioară. Cu alte cuvinte, într-un anumit fel, aş inversa ordinea lucrurilor. Dacă ar trebui să gândesc o cateheză pentru proaspăt căsătoriţi, aş proceda prin "deschiderea ochilor" în privinţa darului iubirii şi al vieţii veşnice, mai apoi ca să rezulte că un număr mare de copii înseamnă binecuvântare, şi înseamnă şi recunoştinţa pe care noi i-o putem întoarce lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce primim.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de andreicosmovici

Asta este interesant, atata timp cat credem in acelasi Dumnezeu. Poate spune cineva că se mântuie ortodoxul, şi nu catolicul, sau vice versa? Şi atunci, pentru fiecare dintre noi, care este rostul unor reguli care sunt diverse, de la unii la altii? Totuşi, ceea ce este imuabil nu contează mai mult? Mă refer la simplele, dar grelele porunci lăsate chiar de Isus (să vă iubiţi precum v-am iubit), sau decalogul.

Atributul imuabilităţii (judecată de existenţă) nu are consecinţe asupra a "cât contează ceva" (judecată de valoare). Non sequitur. În cele citate, îmi face impresia că dv pierdeţi din vedere că poruncile Bisericii vin de la Dumnezeu. În stabilirea poruncilor ei, prin natura lor mutabile (de exemplu vinerea ca zi de post, şi nu joia) Biserica nu acţionează ca putere suverană, ci ca putere delegată, vicarială. Pe când era pelerin pe pământ, vechiul popor ales a primit îndrumare de la Dumnezeu. Dar nu a existat un careu în care Dumnezeu să îşi adune poporul Său şi să îi comunice ce şi cum, ci Dumnezeu a preferat să îşi exercite funcţia de conducător uneori prin Moise singur, alteori prin Moise şi alţii (Aaron, de exemplu). Lor, şi nu tuturor, le-a transmis poruncile Sale, adresate poporului credincios. Mai constatăm, pe de altă parte, că nu chiar la fiecare pas Moise era un simplu transmiţător, ceea ce nu diminua, însă, cu nimic importanţa mesajelor sale. Cu alte cuvinte, poporul credincios nu stătea să întrebe: "măi Moise, asta ţi-a spus ţie Dumnezeu pe munte, sau asta vine de la tine ? Că dacă vine de la tine, nu facem !" Nu, ci Moise era văzut ca investit cu autoritate de Însuşi Dumnezeu, iar pe cei care au contestat lucrul acesta i-a înghiţit pământul (aluzie la iad).

Am spus aceasta fiindcă am văzut enciclica HV, ca de altfel tot catehismul sau toate pildele şi sfaturile primite de la Dumnezeu, ca pe o recomandare (revelaţie) adresată libertăţii noastre.

Eu văd acolo nu "recomandări", nici "sfaturi", ci porunci. Formulat altfel, recomandarea lui Dumnezeu este poruncă pentru mine. Asta nu diminuează cu nimic libertatea mea. Libertatea mea constă în a asculta sau nu de aceste recomandări-porunci. La rândul Lui, Dumnezeu are şi El libertatea Lui, de exemplu de a mă lua sau nu în prietenia Lui în funcţie de răspunsul meu.

Permiteţi-mi sa vad putin altfel lucrurile, desi litera enciclicii este clara. Respectiv, abaterea de la normalitate (utilizarea perioadelor infertile) este admisa in cazuri grave. Dar, cum spuneam mai sus, nu se găseşte nici măcar vreo recomandare din partea lui Dumnezeu în privinţa numărului de copii pe care ar trebui să-l aibă o anumită familie.

Dar nici asupra numărului de Liturghii la care trebuie să asiste cineva de-a lungul vieţii nu există o recomandare. Ceea ce există este porunca de a merge la Liturghie duminica. Unii, pe care Dumnezeu îi cheamă la El devreme, vor merge la mai puţine Liturghii decât alţii. Mai există şi situaţia excepţională a unora, care fiind bolnavi, sau robiţi muncii duminicale, sau în alte "seriis causis" care îi împiedică în mod obiectiv, nu vin în mod legitim la Liturghie duminica. Şi aceia se vor mântui, sau cel puţin nu vor suferi damnarea din cauza acestui lucru. Totuşi, Dumnezeu, prin Biserica Sa, trasmite tuturor următoarea recomandare-poruncă: "nu vă spun la câte Liturghii să mergeţi, ci vă spun că, afară de motive grave, să veniţi duminica la Liturghie". Acuma, din acest enunţ simplu, apare următorul pericol dat de mintea umană înclinată să complice şi să sucească legile, mereu simple, ale lui Dumnezeu:
-unii s-ar putea ascunde în spatele noţiunii de "binecuvântate pricini de a nu merge la Liturghie". Dacă nu merg fiindcă am picioarele amputate, e un caz clar de exonerare şi nimeni cu gândire rezonabilă nu ar contesta asemenea lucru: includerea situaţiei mele în "seriis causis". Dar, dacă, săptămână de săptămână, fiul meu minor participă la un curs de şah, taman pus (ca din întâmplare) duminica la ora Sfintei Liturghii ? Face parte această situaţie din "seriis causis" sau nu face ? Suntem aici într-o "zonă gri" şi, ştiindu-ne imperfecţi judecători în ceea ce ne priveşte pe noi (cu alţii suntem mereu judecători foarte buni), am face bine să îl întrebăm pe spiritualul nostru. Ştie şi mai mult decât noi şi este mai obiectiv decât noi.
-mai sunt şi alţii care ar putea spune: "ce obligaţie duminicală, domnule ? Asta vine de la Biserică, nu de la Dumnezeu ! E mutabilă. Ortodocşii nu o au. Adventiştii o au, dar sâmbăta. Totul e relativ. Şi ortodocşii, şi adventiştii se mântuiesc, ba chiar şi budiştii. Toţi ne mântuim ! Mai termină cu această matematică a poruncilor !"

Dar, încă o dată: sunt încredinţat că utilizarea libertăţii în direcţia lui Dumnezeu reprezintă un drum de învăţat, şi că o idee destul de strictă (în prezentare, dar adevărată în esenţă), conform căreia la fiecare început de lună trebuie să cercetezi dacă poţi avea (încă) un copil, nu reprezintă un approach stimulant. Soţii ar trebui mai întâi să înveţe să-şi deschidă inima lui Dumnezeu, (...)

A-ţi deschide inima lui Dumnezeu, a-L iubi pe Dumnezeu, a te afla mereu pe drumul Lui asta înseamnă: a asculta de poruncile Lui.
De unde ştim asta ? De la Dumnezeu. A spus-o în mai multe feluri, ca să ne intre bine în capete, prevăzând înclinaţia noastră de a considera că iubirea lui Dumnezeu e aşa, precum un approach spre un parfum de mimoză, ceva fără nimic obligatoriu decât obligaţia iubirii însăşi, desigur, desigur, prezentă în inima noastră.

Dorindu-vă pacea lui Cristos, închei cu un extras de la "Ucenicul Iubit" citire:
Iată ce înseamnă iubirea de Dumnezeu: să respectăm poruncile sale, iar poruncile sale nu sunt grele (1 Ioan 5:3)