Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

[Mihailc]

În prealabil postat de Eugen7

Draga Fani nu sunt de acord cu aceste afirmatii.


In aceasta situatie consider ca trebuie sa ne raportam la firesc.
Iar firesc este ca dupa zamislire sotii sa fie constienti ca rodul dragostei lor trupesti a inceput sa creasca si ei trebuie sa se ingrijeasca corepsunzator, responsabil... deci "insamantarea" (implicit activitatea sexuala fireasca) trebuie oprita nu trebuie oprite insa manifestarile trupesti de tandrete, saruturi, imbratisari...
Consider ca aici ne aflam la o granita clara impatimirii. Sotii care nu doresc sa se opreasca de la activitate sexuala fireasca in timpul sarcinii si al alaptarii au probleme cu impatimirea sexuala, cu dependenta de sex.


Scopul unirii sotilor este mantuirea iar numarul roadelor (pruncii) nu determina mai multa sau mai putina mantuire... precum nici numarul de rapotruti sexuale firesti nu determina impatimirea ci calitatea acestora, modul in care ne raportam la ele.
Cat despre planning-ul familial, ortodoxia este inechiovca: ideal este sa fie lasat in seama lui Dumnezeu. Ferice de cei ce pot face aceasta... iar cei care nu... este indicat sa isi doreasca acesata, sau macar sa ia aminte la psalmul 140... sa nu isi justifice actiunile lor, sa isi constientizeze neputinta precum vamesul din pilda cu vamesul si fariseul de la templu, pentru ca mila lui Dumnezeu sa ii ajute.

Fie ca Domnul sa ne ajute si sa ne lumineze pe toti cu harul Sau.

Poate că subiectul topicului de faţă ar trebui să se încheie cu o schiţă de concluzie cum este cea propusă de Eugen mai sus. Restul, să-mi fie iertată observaţia, nu mai are nicidecum valoare "sobornicească", nefiind altceva decât blocaje în propriul subiectivism unde de obicei se ascund datele concrete ale fiinţelor noastre reale, rănite probabil în timpul antrenamentelor în vederea adevăratei lupte duhovniceşti cu tot ce înseamnă fire căzută şi suportul acesteia din lumea nevăzută.

Dacă erosul îmbisericit este un limbaj prin care se exprimă iubirea, atunci şi asceza trebuie primită ca pe o componentă esenţială a acestui limbaj. Nu se poate una fără cealaltă în lumea acesta, şi-apoi cum va fi în prelungirea ei eshatologică 'om vedea. Deocamdată trebuie să învăţăm cum se face pace în şi între noi, în chiar miezul tensiunii continue dintre necesitate şi libertate, respectiv dintre tendinţele egocentrice (sau patimi, dacă vreţi) şi adevărata iubire altruistă (în sensul deplin al acestui cuvânt).

Nu ştiu ce rost mai are să căutăm în continuare machiaje teoretice tot mai sofisticate pentru a-i convinge pe alţii că neputinţa noastră de autodepăşire de sine este de fapt o mare virtute cu valoare universală. Dacă ne place să ne numim creştini, atunci trebuie să ne acceptăm condiţia de fiinţe angajate într-un proces indeterminat de creştere duhovnicească pe care Părinţii l-au numit theosis sau îndumnezeire. Asta înseamnă că, oricât de corect ne-am poziţiona în relaţia noastră cu Domnul, este întotdeauna loc de mult mai bine.