Despre insingurare si comuniune

În prealabil postat de leonte

Minunat cuvant! O varietate colosala de unghiure de abordare.

Ai deschis o dezbatere care va depasi 100 de pagini de lamuriri necesare noua tuturor, in primul rand pentru a nu intelege gresit termenii. Si voi incepe ce ceea ce eu insumi, multa vreme am confundat, datorita incapacitatii literelor de a transmite esenta adevarului, dar si datorita ancorarii mele in carnal.

A ura lumea si a-i ura pe oameni sunt doua chestiuni radical diferite.
Eu consider ca "Lumea" pe care Hristos ne indeamna sa o lepadam este aceeasi cu cea din ispita a doua pe care a avut-o in pustie. Aceasta lume este intemeiata pe niste non-valori, pe niste pseudo-valori, ale caror consecinte imediate sunt necazurile si bolile trupesti, completate de nedreptate, tradari si abuzuri. Aceasta lume este, de mii de ani, o lume intemeiata pe ierarhii piramidale si care se propaga si se dezvolta piramidal si al carei indemn suprem, dar nedeclarat, este ca omul sa caute sa ajunga in varful piramidei adica a sistemului social la care adera.
Ca aceasta lume chiar este una a rautatii, o dovedeste faptul ca nimeni nu reuseste sa depaseasca anumite praguri critice pe verticala piramidei, fara sa incalce chiar si deontologia acelui sistem (compromisul). Ce sa mai vorbim despre legea morala din mine (iubirea de aproapele)?

Non-valorile, pe care suntem indoctrinati sa le pretuim, sunt cele care ne tin in robia necunoasterii lui Dumnezeu, a Adevarului care ne va face liberi, iar principalul calup de non-valori de la vremea aceea, il reprezenta folclorul (datinilie si traditia): "Si zadarnic Ma cinstesc ei predicand porunci ce sunt ale oamenilor. (Matei 15:9)" In zilele noastre, folclorul (si superstitiile mostenite din idolatrie) concureaza cu ultra-rationalismul stiintific, care, intelegand nasterea si derularea unui fenomen, cauta sa afirme [sau macar sa sugereze] ideea ca fenomenele explicabile se desfasoara fara ceva care sa tradeze participarea lui Dumnezeu, deci s-ar putea ca Dumnezeu nici sa nu existe. Cu alte cuvinte, in zilele noastre, cei care cauta sa evadeze din robia superstitiilor (in care Dumnezeu este perceput ca un magician Atotputernic) au toate sansele sa sfarseasca in mrejele sterilitatii intelectului.

Necesitatea insingurarii ne-o arata insusi Hristos, care nu s-a apucat sa-si implineasca lucrarea, inainte de a se asigura ca trupul este doar unealta si nu stapanul mintii si al fiintei Sale. Mecanismul trupului uman functioneaza dupa legile biologice si nu poate iesi de sub influenta lor. Creierul, care asigura comuniunea dintre trup si suflet, este tributar sistemului biologic prin fenomenele descrise in neurologie. O deprindere urata, care a devenit patima, nu poate fi abandonata decat prin fuga de sursa/instrumentul ispitei (sticla betivilor, argitul avarilor, etc).

Insingurarea pustnicilor este o concluzie imanenta si necesara ce rezulta din cunoasterea de sine, iar nu o pornire spasmica a patosului pentru superstitii, paranormal si credinta oarba. Fenomenele neuro-fiziologice ce se petrec in trupul pusnicului, palesc in fata rezultatului si a finalitatii spreme : indumnezeirea respectivului.
Din acest motiv pustnicia nu va deveni niciodata o stiinta exacta, ci a fost din todeauna o "stiinta" subiectiva, chiar personala, in care invatatura, in intelesul ei cel mai corect, a putut fi transmisa doar de la "Doctor" la "pacient".

Foarte profund, stimate domn. Subscriu din toata inima.

un alt accent, care ar putea fi ziditor celor preocupați de subiectul discutat:

Arh. Sofronie Saharov - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pagina 333,334:

„Dea nouă tuturor Duhul Sfânt a contempla pe Hristos murind însingurat, de toți osândit, de nimeni înțeles. Omenește, El a murit singur - de o moarte de ocară; dar într'astfel a cutremurat întreaga lume, a schimbat radical mersul istoriei, a mântuit pentru fericita vecinicie miliarde de oameni, S'a arătat Binefăcător întregii făpturi.
Toate acestea trebuie să le poarte pe cât este cu putință în cugetul său preotul ce se pregătește a săvârși Liturghia, căci „aceasta (trebuie) să se cugete întru voi, carea și în Hristos Iisus”(Flp. 2:5). Cu cât mai strâns se apropie creștinul de pașii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său. Purtând în noi înșine gândul deplinei însingurări a lui Hristos, oare nu trebuie și noi să fim gata ca și moartea noastră să fie în însingurare? Dacă nouă, din dragoste pentru El, ni s'ar întâmpla să murim fără martori în mâinile călăilor dindărătul pereților închisorilor, atunci El nu ne va lăsa singuri, ci va împărtăși cu noi soarta ce ne poate cădea, „că întru ceea ce au pătimit, Însuși fiind ispitit, poate și celor ce se ispitesc să ajute” (Evr. 2:18).”

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Cand mintea si inima omului s-au murdarit de pofta cea rea sau de ganduri viclene ori manioase, faptele ce urmeaza a se faptui nu pot fi decat strigatoare la cer. Un astfel de suflet nu este doar ispitit, ca sa se mai poata impotrivi pornirilor rautacioase. Din acest motiv am zis ca zadarnica(neputincioasa) este impotrivirea noastra in fapta, cat timp mintea si inima ne sunt murdarite.

In rest, ai zis foarte bine ca lacrimile sunt cele care ne curata, care ne spala de murdaria rautatii ce s-a cuibarit in sufletele noastre.
Strigam si ne insultam intre noi, socotind ca suntem indreptati sa o facem cat timp am fost provocati, dar uitam ca ni s-a poruncit sa iubim pe vrajmasi. Privim cu patos la mancaruri, la bauturi, spre luxul din magazine sau din casele altora si pentru simplu motiv ca nu suntem in posesia acelor "lucruri", socotim ca nu avem ca pacat iubirea de arginti, nici ravnirea la femeia aproapelui. Iar aceasta pentru ca uitam, sau pentru ca nu ni s-a spus ca Dumnezeu nu cauta la chipurile noastre ci la inima noastra.
Dumnezeu nu de ceea ce avem in farfurie se scarbeste, ci de maniera patimasa in care infulecam. Daca ma pun si-mi umplu burta cu felul1 fasole si felul2 carotfi, iar dupa ce m-am umplut pana la refuz mai bag si un desert, iar la urma mai torn si o halba de bere si ma ridic de la masa ragaind, oare se mai poate chema ca am tinut post?
Si cu toate astea, constiinta nu ne mustra, iar maine facem la fel. De ce? Pentru ca nu am priceput cine sutem, nici cine este Cel caruia ii spunem Tata.

Intre patimi si ispite este o mare diferenta, iar tu stii asta deja.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Intre patimi si ispite este o mare diferenta

Buna distinctie!

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Buna distinctie!

Imi face multa bucurie sa citesc dintre formularile tale, de aceea te rog, in ziua si in ceasul randuit de la bunul Dumnezu, sa faci o lamurire pe aceasta tema! Pe mine sa ma desfatezi cu stilisca si scriitura ta, iar fratilor nostri, coplesiti de indatoririle vietii cotidiene, sa le oferi ocazia de a cunoaste ceea ce tie ti s-a daruit mai lesne.

O asfel de elucidare, va aduce si lamuriri suplimentare in ceea ce priveste nevoia omului de a se "instreina", macar din cand in cand, de prejudecatile care ne hartuiesc din toate partile si care cauta sa ne faca sa credem ca "pustia" este pentru cei nebuni, fanatici. Asfel de prejudecati ne vin prin reclame, campanii electorale, stiri de presa, dezvaluiri senzationale, filme, hit-uri si cate si mai cate instrumente de manipulare...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

in ziua si in ceasul randuit de la Bunul Dumnezeu

Asa sa ne ajute Domnul nostru Iisus Hristos, laudat fie in vecii vecilor!

[iustin10]

Nu stiu cum e singuratatea ,dar comuninunea sigur e de dorit .
Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta .
Doar cine a gustat din beneficiile comuniunii depline, cu tot sufletul ,poate sa aleaga apoi singuratatea . Puterile sufletului nu se pot dezvolta singure,ci in relatie cu ceilalti .
Si doar odata dezvoltate ,le prieste singuratatea.
Copii nu pot creste de unii singuri,ci doar alaturi de parintii lor si de prieteni.
Comuniunea este cea mai aleasa bucurie care ni se da ,cea mai minunata gradina pentru floarea sufletului nostru , cea mai mare si singura bucurie care o avem pe acest pamant.
Cand comuniunea aceasta devine deplina , putem trece la treapta superioara ,in care nu mai ne e necesara comuniunea cu oamenii ,ci ne e suficienta comuniunea cu Dumnezeu.
Orice alta insingurare,inainte de acest stadiu ,este boala sufleteasca
Virtutile sufletului ,nicaieri nu se dezvolta mai bine decat in comuniune
"Caci acolo unde vor fi doi sau trei adunati in Numele Meu,voi fi si Eu in mijlocul lor "