GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[iustin10]

@ioan
Asa credeam si eu,ca comunicarea este o treapta spre comuniune.
Dar este greu de realizat ,poate doar aici,in scris,poate si in realitate.
De regula se rezuma la un citat ales de cineva,si cu asta gata.
Iar uneori,daca vii cu parerea proprie ,trebuie sa ai grija sa nu fii taxat ca te indepartezi de discursul Bisericii.
Alt lucru care inhiba comunicarea este insasi perfectiunea citatelor alese de cineva.Acela crede ca nu e citit ,dar de fapt a pus un citat fata de care toti ne simtim mici si nu mai avem ce comenta.
Asa ca , nu este oare o ambitie desarta sa credem ca se poate comenta patristica ?
Cine ar mai putea imbogati cu ceva cele spuse de sfinti ?
Cea mai potrivita abordare mi s-ar parea ca fiecare sa spuna ce nu a inteles .
As dori sa fiu contrazis si sa poata exista un dialog pe aceste teme, dar nu il vad .
Mai astept...

Iustin, acestea sunt temeri pe care le avem probabil fiecare, mai mult sau mai putin. Cu toate astea, cei care si-au invins teama si s-au exprimat, au avut de castigat: participind, expunindu-se riscului de a fi criticati, au avut doar de invatat!
In primul rand, ce pierdem daca suntem criticati? Un simplu abur care ne inconjura orgoliul, asta pierdem? Pai... asta-i foarte bine!
Apoi, unele critici sunt foarte instructive. Multi aduc observatii intemeiate, oamenii stiu ce spun, au studiat, au practicat iar cuvantul lor are o anumita greutate. Pe acestia prefer sa ii ascult, sa le multumesc si sa incerc sa ma folosesc de cuvantul lor.
Exista insa fenomenul "stie-tot", foarte pagubos pentru purtator, precum si pentru cei din jur... Cu suficienta si omniscienta nu te pui! Orice argument ai aduce, suficientul te priveste de sus si gaseste el o chichita ca sa te dea pe spate... Narcisism stupid, asta e. Mandrie paguboasa. Oamenii astia si-au ales deja ultima statie si vegeteaza in ea crezind ca trenul care ii duce mai departe e real. Dar e doar un vis... Da-le pace!...

Dar poate cel mai pretios lucru in comunicare e ca ne oferim unii altuia oglinzi pentru a ne percepe mai bine. Cand unul tranteste o bazaconie, gasesc ca tocmai am zarit in fapta lui, ca intr-o oglinda, propria mea tendinta, fie ea si ascunsa, uitata, negata sau doar in mugure deocamdata. Unii neaga ca sunt stupizi, ingamfati, aroganti, egoisti, lacomi, carcotasi, rauvoitori, mincinosi, invidiosi, rasisti, sectari, mizantropi, fuduli. Si se grabesc sa ii ia pe altii peste picior, pe aceia care s-au exprimat cum au putut, in limitele putintelor si neputintelor lor.
Eu insa am gasit ca am toate aceste defecte, in masura mai mare sau mai mica si iaca nu fac altceva decat sa ma tratez si eu, cum pot, pe ici pe colo, de prostie si nebunie. Nu prea imi iese, ce-i drept, dar continui sa incerc. Altii insa isi poarta mastile ca la un carnaval sau balci. E amuzant, uneori, alteori e iritant, ce-i drept. Dar asta-i lumea! Cine voieste o alta mai buna, s-o caute, s-o inventeze, deh!...:)

Pana la urma ramane tot comunicarea, acceptarea semenului, macar intre niste limite rezonabile, daca prea smerit inca nu se poate. Om vedea cu vremea.

Sa comunicam asadar! Ca doar pentru asta am venit pe/in forum!
Sa crestem impreuna, altminteri devenim pitici cu totii, liliputani care se viseaza, ca sub narcoza, Gulliver... Proasta compensare!

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit;447796

[FONT=Verdana

Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice. [/font]

Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine. [/font]

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

Dupa introducerea scolareasca (foarte bine!) pe care Pelerinul ne-a propus-o, avind grija de terminologie (intrucat daca tot vorbim despre ceva, e bine sa ne definim mai intai termenii, spre evitarea confuziilor si disputelor inutile), introducere din care acum nu mai stiu bine termenii de baza (...:))), iata o sectiune care ne orienteaza asupra primelor consecinte ale lecturii: impactul asupra incepatorului...
Va impartasesc o intamplare, in stransa legatura cu textul postat.
Dupa ce am citit prima data "Pelerinul rus", luind-o apoi pe firul lecturilor si ajungind la Sfantul Teofan, Ioan de la Rarau, Sbornicul, Parintele Cleopa (cu monografia "Rugaciunea lui Iisus"), m-am pus "serios" pe treaba, incepind practicarea rugaciunii.
Constiincios, respectind pe cat puteam cele citite, m-am asezat la lucrare...
Imi vine sa zambesc acum... Desi poate ar fi mai potrivit sa plang...
Mai intai m-am autoizolat, imitind desigur duhul nevoitorilor, m-am asigurat de-o isihie... ma rugam tot mai mult, in tot locul, iar starea de liniste si alte semne incurajatoare ma faceau sa prind tot mai mare curaj...
Asa incat devenisem mare isihast: aveam barba lunga, fata supta de nevointe, stomacul ghiortait, capul plecat in umilinta, gandul la nesfarsitele mele pacate, amaraciune ca duhovnicul nu ma primea la spovedanie zilnica (sa progresez grabnic, sa recuperez timpul pierdut), iritare ca studentii de la teologie doar cu rugaciunea nu se ocupau (pe vremea aceea ma inscrisesem inca si la facultate!, un an, nimic mai mult n-am izbutit), ca parintii profesori nu insistau pe rugaciune cat mi-ar fi placut mie etc.
Acasa eram desigur un cucernic. Ma uita Dumnezeu prin bucatarie, ceasuri intregi, rostind rugaciunea... Eram intr-o lume aparte, speciala foarte, plina de "miracole"...

Apoi au venit dusurile cu apa rece!
Mai intai, sotia mi-a amintit ca sunt unele mici probleme pe acasa: de pilda intretinerea s-a cam adunat la restante..., un copil dragalas ma asteapta seara sa ii spun povesti iar ziua sa il scot la fotbal..., aspiratorul s-a defectat, computerul nu mai are mouse, nu sunt fructe pentru gem, nu a mai fost batut covorul de multicel si cate si mai cate...
Am fost, desigur, intrigat si m-am considerat nedreptatit, iar pe ea am calificat-o drept "inselata" si fatarnica, reprosindu-i ca se duce degeaba la Biserica, de nu se roaga cu adevarat... (sarmana mea nevasta, imi amintesc ca ma privea in tacere, foarte grav, si mai lipsea doar sa-si puna mana incet la gura si sa izbucneasca in plans innabusit...).

Apoi m-am trezit ca intr-o discutie cu un preot calugar, sfintitul slujitor a facut in treacat o observatie, dindu-mi de fapt un indemn: "nu-l grabi pe Dumnezeu!". M-a ars pe loc cuvantul, insa eram prea imbacsit de fumuri ca sa-i realizez pe loc sensul; inima mea insa a tresarit si l-am receptat ca pe un adevar, pe care aveam sa-l descopar, treptat, cu vremea...

Apoi parintele duhovnic, la o discutie in care ceream sfat, mi-a trantit sec: ce rugaciune a inimii, ce-i asta? eu nu o stiu... Iar eu m-am smintit foarte, imi parea, si o vreme am fost tare trist si mi-am jelit preotul pe care il pierdusem, credeam eu, din pricina unei atari comportari (apoi, din fericire, am avut prilejul sa ma spovedesc si pentru toate dracoveniile care-mi trecusera prin capul meu orbit, in legatura cu sfintia sa si altele...).

In fine, una peste alta am primit numai suturi.
Punctul de maxim a fost cand mi-am luat traista-n bat si m-am mutat la tara, intr-o casa pustie, parasita, sa imi fac acolo treaba. Noroc ca acolo riscam sa mor de foame si astfel, inanit, m-am intors cu coada intre picioare acasa, disperat ca nu gasesc nicaieri sub soare un locsor sa imi fac rugaciunea... Bietul copil caraghios! Si eram un barbat de 40 ani, totusi, dar pesemne un bebelus in alte privinte. Sau pur si simplu un tacanit cu acte-n regula...
In fine, S-a indurat Bunul Dumnezeu si mi-a scos in cale un om care, dupa etapa initiala de suturi si respingeri, m-a luat frumusel de mana si mi-a zis cam care-i buba si ce am de facut. Pentru aceasta mi-a pus in brate 2 carti cu descrieri ale vietii practice ale practicantilor rugaciunii. Vai, ce grozavie!!! Ce uimire! Ce rusine!
Cand am vazut cum isi duceau viata oamenii aceia, in mod concret, ce curatie aveau (eu trageam cateva fumuri din tigara intre doua serii de rugaciuni, nenorocitul de mine...), cum isi jertfeau zilnic viata pentru semeni, fiind mereu sub ascultare, cum practicau milostenia, pe scurt: ce fel de viata duceau in jurul rugaciunii,
atunci, Slava lui Dumnezeu, am inteles: eram un maimutoi! In inselare, spre bucuria dracilor, pana-n gat. De ras, prostul prostilor, punct.

Ca un facut, parintele care imi daruise cele doua carti mi-a pus in mana si pe a treia: o carte a Sfantului Teofan Zavoratul in care e vorba in primul rand despre "atmosfera" dinainte si dupa rugaciune. Un analog al "Liturghiei de dupa Liturghie"...

Cu asta a luat sfarsit perioada initiala a "lucrarii" mele in rugaciune si in alte lucruri "virtuoase".

Rusinea pe care o resimt acum fata de voi, la marturisirea aceasta, e dublata insa de mangaierea ca poate ati trecut si voi prin asta (si veti suride, intelegator, cu bunavointa), poate ca altii (atentie!) inca mai treceti, iar altii riscati sa va aventurati pe aici... Fiti cu bagare de seama! Pot spune clar acum: lucrarea rugaciunii si toata vietuirea noastra TREBUIE sa se desfasoare sub ascultare de duhovnic si sa fie in pas, umar la umar, cu calitatea vietii noastre, cu atmosfera intregii noastre existente. Altminteri, decalajele prea mari nu duc altundeva decat la ... nebunie curata.
Ma iertati!...

În prealabil postat de iustin10

@ioan
Asa credeam si eu,ca comunicarea este o treapta spre comuniune.
Dar este greu de realizat ,poate doar aici,in scris,poate si in realitate.
De regula se rezuma la un citat ales de cineva,si cu asta gata.
Iar uneori,daca vii cu parerea proprie ,trebuie sa ai grija sa nu fii taxat ca te indepartezi de discursul Bisericii.
Alt lucru care inhiba comunicarea este insasi perfectiunea citatelor alese de cineva.Acela crede ca nu e citit ,dar de fapt a pus un citat fata de care toti ne simtim mici si nu mai avem ce comenta.
Asa ca , nu este oare o ambitie desarta sa credem ca se poate comenta patristica ?
Cine ar mai putea imbogati cu ceva cele spuse de sfinti ?
Cea mai potrivita abordare mi s-ar parea ca fiecare sa spuna ce nu a inteles .
As dori sa fiu contrazis si sa poata exista un dialog pe aceste teme, dar nu il vad .
Mai astept...

Legat de comunicare, ne putem gandi mai intai la cei care comunica. Astfel, o privire de ansamblu asupra forumului poate suna cam asa (in viteza si desigur superficial):
1. Dupa timpul pe care si-l permite fiecare: unii au putin timp la dispozitie si, se stie, e mai rapida citirea decat scrisul. Asta ar fi o prima exlicatie pentru faptul ca multi sunt cei ce citesc si mai putin care scriu. Unii oameni chiar au timpul foarte drastic masurat, Iustin!
2. Dupa tipurile de limbaj si dezvoltarea individuala a unui tip sau altul: ma gandesc la limbajul pasiv si limbajul activ. Limbajul pasiv - pe care il folosim cand citim si cand ascultam ceva (suntem in pozitia de receptori), iar cel activ atunci cand emitem un mesaj (vorbim, scriem etc.). E limpede ca unii oameni aleg sa isi foloseasca timpul citind si gandind (reflectind, meditind), realizind in for subiectiv o multime de asociatii, traind diverse emotii etc. Altii isi organizeaza timpul scriind si gandind. Se organizeaza mai bine in timp ce comunica activ, in timp ce emit. E o specializare a limbajului care se obtine mai greu, in urma unui antrenament specific, cel al redactarilor si al monologului si dialogului. (Problema insa e ca aici avem colocviu!) Pentru mine de pilda, care sunt un guraliv din nastere si care am predat peste 20 ani ca profesor si am si scris o gramada de hartoage, e natural sa prefer exprimarea in scris, asadar utilizarea limbajului activ sub forma lui scrisa, epistolara.
Exista si o atreia categorie, cu dubla specializare, a celor care isi organizeaza si petrec timpul mai intai citind si reflectind apoi scriind si reflectind... Important este sa iasa ceva bun de aici, in planul cresterii duhovnicesti si al dezvoltarii personale, indiferent de specializarea fiecaruia intr-o forma de limbaj sau alta.

3. Dupa tipul de control al sentimentului de siguranta (al securitatii personale), sunt useri cu un control intern al vietii subiective (nu au mare nevoie de feedback, ei le stiu pe ale lor, au anumite certitudini de neclintit in privinta propriei persoane si nu simt mare nevoie sa fie confirmati, sustinuti, incurajati etc.) si useri cu nevoie mare de control extern: au nevoie de feedback, de incurajari, au nevoie sa fie auziti, receptati, confirmati. Uneori acestia sunt instabili emotional, sunt histrionici, demonstrativi etc. Printre ei ma numar si eu, cel putin in perioadele de vulnerabilitate, pare-mi-se...

4. Dupa capacitatea de a elabora un mesaj, unii au abilitati si competente, altii nu. Dintre ultimii, unii au bun simt si sunt discreti, altii se baga peste tot si se fac prilej de amuzament prin modul in care se exprima. Altii sunt scarbosi.

5. Dupa nivelul duhovnicesc, impresia mea este ca pot formula o ipoteza testabila: cu cat persoana este mai matura duhovniceste (au atins o varsta mai inaintata decat a mea, eu fiind, sper, deja prescolar), cu atat interventiile sunt mai concise (in general), mai la obiect, tintind nevoile reale ale userilor, aducind elemente clare de folos duhovnicesc, pe un ton care invita la calm si buna dispozitie, cu efecte clarificatoare, luminoase, in sufletul cititorului. As da aici cateva exemple din top dar ma sfiesc de sfiala celor in cauza...:)

6. Ar mai fi si intelectualii (documentaristii) - artistii (histrionicii expresivi, "colorantii" textelor) - revolutionarii (creativii). Primii aduna materiale, le sorteaza, le sistematizeaza, le bolduiesc, adauga poze, fac munca de compilare care desigur are valoarea ei, punind bazele informate ale unor eventuale prelucrari secundare. Artistii pleaca de la un continut si il "dramatizeaza". Cand nu sunt prea obositori, ei sunt "sarea si piperul" forumului. Fireste ca se supara daca nu sunt aplaudati, mai mult sau mai putin discret... In fine, revolutionarii propun / avanseaza proiecte noi, mai mult sau mai putin realizabile, nascocesc ei ceva, adeseori genial, alteori lamentabil. Acestia ar trebui, zic eu, sa fie recompensati cu mai multa ingaduinta si cu mai putina zgarcenie in manifestari afectuoase, de nu vrem sa le ramanem vesnic indatorati sau sa-i pierdem.

Si asa mai departe...
Cata vreme suntem atat de diferiti, din mult mai multe motive decat cele enumerate si descrise succint aici, e limpede ca avem pe forum comunicarea aceasta si nu alta...
E ceva natural, firesc.
Singurul lucru care ma ingrijoreaza este tendinta spre conflictualitate, spre hartza, spre lupte surde de putere. Asta reflecta foarte bine lumea in care traim: sa deschidem acum televizorul pe un post de consum social si vom afla imediat ca exact asa stau lucrurile...


P.S. In fine, ar mai fi ceva care imi pare important: la noi in tara este in general descurajata, inca din scolaritatea mica, exprimarea personala: elevul trebuie sa stea cuminte in banca, sa noteze, sa raspunda cand e intrebat, sa nu isi dea cu parerea despre orice, sa pastreze linistea si disciplina etc. Este deja in sange obedienta, postura pasiva etc. Apoi, comunismul ne-a invatat ca in orice loc exista un "big brother", care tre sa dea aprobarea, de care tre sa asculti, ca el stie mai bine, ca tu esti mic si prost iar daca nu iti tii gura o iei pe cocoasa si cine stie, poate ajungi si la Canal...
Vrem nu vrem, avem frica in oase pentru generatii intregi.
La noi persoana e pretioasa doar in slogane, in realitate avem (suntem) o societate dominata de lipsa respectului pentru semeni si mai ales pentru alteritate, pentru deosebiri de un gen sau altul. Doamne fereste sa indraznesti sa fii unic si original, adica sa fii tu insuti in cautarile tale. Ti-o spun din experienta, sunt tabacit bine pe motivul asta, de cand ma stiu... Ai insa permisiunea sa stai cuminte, sa lingi in stanga si-n dreapta, sa dai din coada, sa fii un om cuviincios asezat unde iti este randul, sa zambesti ca un retard in stanga si-n dreapta, sa tipi ca sa se adune soferii si pompierii, sa repeti ca papagalul ce scrie in ziare sau ce a formulat Esca la stiri, desi ai fost martor ocular la evenimentul schimonosit de jurnalisti, cam asa e la noi... Daca mergi in alte tari, se poate sa ai surprize chiar mai mari, nu neaparat rele...:)
Asa apar revoltatii: oameni care trec in pozitia psihologica de "rebel" si fac pe Gica-contra, care au mare nevoie de afirmare personala etc.
Asta-i lumea, frate! Din ea scapa cine poate... Si nu cunosc mod mai bun de a "scapa"decat in arca Bisericii, prin modul de vietuire crestinesc, pe care il consider cel mai bun dintre toate si pe care ma rog lui Dumnezeu sa il deprind si eu, intr-o buna zi. Deocamdata mi-e greu, precum se vede...

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Capitolul IV

,,Metoda si logica

Metoda si logica gandirii patristice reies de la sine din cele expuse pana aci. Aceasta metoda si aceasta logica sunt o imbinare de elemente istorice, de ratiune, de stiinta si de revelatie supranaturala. Sudarea si armonizarea acestor elemente a parut inca din antichitate si pare si astazi unora drept un "scandal". Acest "scandal" nu poate fi insa decat in mintea necunoscatorilor sau dusmanilor crestinismului.

Primul element al metodei gandirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istoricitatii venirii lui Dumnezeu in lume prin intruparea, viata si faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorica a Mantuitorului da gandirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut nici un sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele si rationamentele gandirii profane nu ieseau din certitudinea stiintifica a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecati abstracte sau observatii empirice, care fara a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro si contra unei teze. Aceasta incertitudine filosofica e necunoscuta gandirii patristice.

Al doilea element al acestei metode este cercetarea cu ajutorul ratiunii atat cat aceasta se poate intinde si lucra. Sfintii Parinti selecteaza si utilizeaza achizitiile ratiunii umane din toate filosofiile pamantului. Dar ei nu admit toate produsele ratiunii fara distinctie. Unele din aceste produse sunt erori datorita intunecarii partiale, altele datorita limitelor firesti ale ratiunii, altele, in fine, datorita interventiei demonilor. Sfintii Parinti precizeaza ca multi filosofi se contrazic, pentru ca ei nu prind si nu gandesc cu precizie adevarul. Cu alte cuvinte, ratiunea umana nu poate capata nici in intregime si nici o exactitate adevarul. Numai o ratiune luminata si superlativizata prin har poate indepline acest oficiu. Aceasta ratiune purificata si desavarsita prin puterea harului este in deosebi utilizata de gandirea patristica. Ea depaseste capacitatea ratiunii extraharice si poate ajunge, depasind chiar cel mai mare geniu uman, pana la granita surpanaturalului.

Gandirea patistica nu evita, ci cultiva cu pasiune cercetarea stiintifica propriu-zisa. Stiintele naturale, stiintele exacte si anexele acestora au format obiectul de studiul al multora din Sfintii Parinti. E suficient sa mentionez scoala alexandriana, apoi pe cei doi frati Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, in fine pe Sfantul Ioan Damaschin, in ale caror opere e pusa la contribuitie intreaga stiinta a vremii lor. Autorii patristici cerceteaza pe larg compozitia materiei, descriu sau analizeaza cele trei regnuri: anorganic, vegetal si animal, ne vorbesc despre compozitia atmosferei si a astrelor, studiaza geometria si matematicile - Origen e produsul unei asemenea scoli si va conduce o atare scoala - ei sunt maestri in stiintele liberale ca filologia si dialectica. Se cunoaste admiratia pe care pagani si adresari ca Prohyriu si Libaniu o aveau fata de elitele intelectuale crestine. Stiinta nu contrazice, ci ajuta si lumineaza pietatea.

Al patrulea si cel mai de seama element al metodicei patristice este colaborarea revelatiei supranaturale. Am vazut ca ratiunea luminata de har se inalta numai pana la portile supranaturalului. De aici inainte, revelatia divina singura orienteaza si indoctrineaza gandirea patristica. Elementele revelate, adica Sfanta Scriptura, inspiratia si viziunile prin care Dumnezeu vorbeste multora dintre Sfintii Parinti, minunile prin care Iisus Hristos sau Sfanta Treime se fac vaditi si multe altele, pot contrazice experientele ratiunii umane, fara ca prin aceasta sa stirbeasca ceva acestor elemente revelate. De fapt revelatia nu contrazice, ci completeaza si depaseste puterile si datele gandirii omenesti. Aceasta gandire, cu toata frumusetea si inaltimea ei, este limitata. Gandirea patristica isi are izvorul cunoasterii in Iisus Hristos insusi: "Hristos este intelepciunea personificata si adevarul; in El se afla ascunse toate comorile cunoasterii", zice Sfantul Ioan Damaschin. Izvorul principal al stiintei patristice se afla, asadar, in Dumnezeu, nu in lume, in Creator, nu in creaturi. Parintii armonizeaza intr-o adevarata simfonie revelatia supranaturala cu istoria si stiinta omeneasca. Aceasta simfonie nu vrea sa cante decat adevarul. Ea e orchestrata de o logica pe care n-o accepta totdeauna filosofia laica, geloasa pe categoriile si fagasurile ei. Dar logica gandirii patristice are avantajul de a lucra cu intrecul real, in lumea vazuta si nevazuta, cu Dumnezeu insusi, spargand zidurile stramte si cenusii ale gandirii profane. E logica luminii paradisiace.

Concluziile Parintelui Ion G Coman

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor. Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni". Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala. Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti."(material preluat de pe crestinortodox.ro)va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MARTI SEARA

Asadar, gandirea patristica apare in lume nu ca un accident, nu ca o ruptura/fractura, asadar nu cu totul rupta de reflectia omeneasca precedenta ei, ci ca un salt intr-o cu totul alta perspectiva, in cu totul alta lumina... Ea reasaza pe Hristos in Centru: Izvor si sprijinitor al vietii de cunoastere a omului.
Teologia aceasta nu este rupta, in viata Parintilor, de cunoasterea (partiala, incompleta, pe alocuri esuata) filosofilor si cercetatorilor stiintei pagane. Asta apropos de un topic in care invitam la meditatia asupra relatiei teologiei cu stiintele si alte preocupari umane...

Parintii muncesc din greu pentru a cunoaste, folosesc descoperirile predecesorilor lor, le integreaza rezultatele si, purtati de credinta si dragoste pentru Hristos, purtati de Duhul Adevarului, ofera lumii o noua perspectiva asupra vietii, una din care nu poate lipsi Izvorul vietii si al cunoasterii.

E asemanator cu o rezolvare de probleme la matematica elementara: voim sa rezolvam un sistem de ecuatii dar lasam voit la o parte un parametru, o variabila, o necunoscuta. Fireste ca trec mii de ani si sistemul continua sa ne preocupe...
Dar daca operam cu toate datele, putem nazui apoi sa trecem la alte probleme... Doamne ajuta!

http://www.youtube.com/watch?v=2gUbK...eature=related

http://www.youtube.com/watch?v=gX-VT...eature=related

Parintele Andrei Scrima,intr-un comentariu la Evanghelia dupa Ioan spunea ca ,,viata duhovniceasca incolteste si creste incet,nu repede si cu usurinta.Ce incolteste repede,repede se si ofileste pentru ca nu are radacina.Pentru a se inradacina trebuie sa moara,sa cada adanc in pamant.E nevoie de timp,rabdare, discretie si viata ascunsa pentru ca Duhul sa-si savirseasca lucrarea".Plecand de la acesta idee cuvintele Sfantului Irineu,analizate de catre parintelui John Behr imi par a rasuna aproape precum o intrebare hamletiana pentru omul modern,tot mai singur,tot mai instrainat,tot mai inlantuit,tot mai indepartat de trairea Evagheliei:

,,Cum vei fi un dumnezeu daca nu esti nici macar un om?Cum vei fi desavarsit cand inca nu umbli?Cum nemuritor cand nici macar in firea ta muritoare nu te poti supune Creatorului tau?Intra mai intai in randul oamenilor daca vrei sa cunosti taina lui Dumnezeu.Nu tu il faci pe Dumnezeu ci Dumnezeu te face pe tine.Daca esti lucrarea lui Dumnezeu asteapta Mana lui Dumnezeu care face totul la vremea potrivita-la vremea potrivita pentru tine,care esti facut.Daruieste-i inima ta,blanda si mladioasa,pastreaza forma in care te-a facut Olarul,caci ai in tine Apa Lui; vezi deci sa nu te versi si varsand Apa sa te usuci iar urma degetelor Lui sa se piarda.Daca iti vei pastra forma vei ajunge la desavarsire,iar lutul din tine va fi ascuns prin mestesugul lui Dumnezeu.Mainile lui ti-au dat substanta,EL te va infrumuseta pe dinauntru si pe afara cu aur si argint curat si te va impodobi intr-un asa chip incat Imparatul Insusi te va dori pentru frumusetea ta.Dar daca,inasprindu-te,vei lepada mestesugul Lui,si te vei arata nerecunoscator fata de EL pentru ca te-a facut om,vei pierde deodata si forma si viata.

Caci a crea este atributul bunatatii lui Dumnezeu iar a fi creat este atributul firii omenesti.Prin urmare daca ii vei darui lui Dumnezeu ceea ce este al tau,adica credinta-n EL si ascultarea fata de EL,te vei bucura de mestesugul Lui si vei deveni o lucrare desavarsita a Sa.Iar daca nu crezi in EL si fugi de mainile Lui,pricina stirbirii va fi in tine,cel care nu s-a supus si nu in Cel care te-a chemat."

Uitand complet de elachistoteros-ul Apostolului Pavel, de acel ,,mai prejos decat cel mai de jos"omul modern pare a fi abandonat lumea patristica,a sfintilor cu aripile de foc ale credintei in favoarea intunecat-carismaticului mesi@, ce le construieste iluzie dupa iluzie, ca un perfect papusar al lumii ce se va sfarsi,turnandu-i iarasi dar nu in forma mainilor Celui ce i-a tinut cu dragoste suflarii de viata ci in ghiarele uitarii de sine si al celui de langa tine,otravitul somn al celor ce au uitat sa mai cuvante.Lui Dumnezeu.Si intunericul vrajbei pare a se lasa tot mai profund caci atunci cand omul se goleste pe sine si se umple de rau fata de cel din fata sa nu mai ramine decat ranjetul unui lup.Cat timp limita iluziei pare cat mai reala,dar doar din departare si atat de indepartata,de la apropiere, nici nu vei realiza ca alergi demult orb prin intuneric,stapan peste o clipa ce iti va fi luata odata ce iti vei vedea ranile de pe tine.Multi impreuna intr-o singuratate deplina,fara o vorba de alinare,haituiti de proprii demoni,alergand de ceea ce se incapatineaza sa nu dispara.Unde sunt oare oamenii cu aripi de foc,unde sunt cei care ar fi strabatut desertul lumii pentru a intelege cuvintele pe care le-au auzit cei doi calugari,consemnate de Ioan cel Pitic: ,,Luati aripi de foc si veniti la mine".

Diaconul Ioan Ica Jr,in ,,De la Dionisie Aeropagitul la Simeon al Tesalonicului: integrala comentariilor liturgice bizantine"cita cuvintele memorabile ale canonicului Hugh Wybrew:

,,Celebrand Euharistia primii crestini priveau atat inainte cat si inapoi:inapoi spre Cruce,a carei aducere aminte o faceau si inainte spre a Doua Venire,pe care o asteptau cu nerabdare.Desi aceasta nu exprima adecvat semnificatia Euharistiei.Memorialul sau anamneza lui Hristos,facuta cu paine si vin,era mai putin o privire inapoi spre un eveniment trecut,cat o facere prezenta a acelui eveniment aici si acum.Euharistia inceputurilor nu era o slujba de comemorare pentru intemeietorul mort al unei comunitati.Cand se rosteau multumirile peste paine si vin comunitatea se impartasea mancand si band din ele,Hristos cel Rastignit si Inviat era in chip nevazut intre ei,nu in carne ci in Duhul.A Doua Venire nu era nici ea un eveniment viitor indepartat.Hristos nu era absent de la ei,era prezent cu ei;iar unde era EL era si Imparatia lui Dumnezeu.Euharistia era pregustarea acelei Imparatii.Fiindca Hristos era prezent drept Celebrantul nevazut al ritualului si Cel care s-a dat pe Sine Insusi participantilor drept Painea coborata din cer,era EL Insusi in cer,prezentand vesnic la altarul ceresc jertfa care era EL Insusi.

Este foarte plauzibil ca atunci cand Sfantul Ioan Teologul a descris vedenia cultului ceresc,pe care l-a vazut in Duhul intr-o zi a Domnului sa o fi facut in termenii liturghiei duminicale a comunitatii crestine din Patmos.Pe scaunul episcopului,acoperit cu o panza alba,sedea Dumnezeu avand inaintea Lui altarul de aur,iar in jurul sau presbiterii pe locurile lor transformati in batrini ceresti.In mijloc era Mielul stand ca tocmai junghiat.Inaintea scaunului statea multimea fara numar a crestinilor.Lauda batrinilor din cer era un ecou al Bisericii de pe pamant,fiindca ei il lauda pe Dumnezeu pentru creatie,pentru mantuire si pentru ca i-a facut Imparati si preoti ai Sai-temele multumirii rostite peste paine si vin la mijlocul secolului II-iar cele patru fiinte vii canta Trisaghionul lui Isaia,laudandu-l pe Dumnezeu ,,Sfant!Sfant!Sfant!".Caci daca Euharistia priveste inapoi spre Cina cea de Taina si Cruce,si inainte spre desavarsirea finala a planului lui Dumnezeu,ea priveste si in sus,spre taramul unde Crucea este realitate vesnica iar Imparatia nu este o nadejde viitoare ci bucuria prezenta".

In Apoftegmele Parintilor din pustiu,avva Ischyrion,intrebat fiind ce vor face cei din viitor,privind la ce au facut ei,a raspuns: ,,Nu vor reusi sa faca nimic din ce a reusit sa faca generatia de dinainte dar vor fi foarte incercati iar cei care atunci vor fi gasiti vrednici vor fi mai presus decat noi si decat parintii nostrii".Aripile de foc nu s-au terminat,asteapta doar crucea de pe spatele fiecaruia care o ridica,pentru a-i inalta precum pe acei crestini din Patmos.

Mic articol nesemnificativ,scris cu gandul bucuriei, la un iconar prin dragostea de icoane ce o poarta-n inima sa,la o lumanarica a credintei ce incalzeste pe cei striviti de frigul lumii si la un om,Ioan,prieteni care in momente cand imi era greu,precum Simon din Cirene,nu au ezitat sa-mi arate unde imi cazuse crucea,ridicand-o ei pentru mine,cu bunatatea cuvintelor lor.Le multumesc tuturor pentru bucuria de a vedea ca @ nu a taiat toate aripile de foc,stiute sau nestiute.

[cezar_ioan]

Sfantul Isaac Sirul - Cuvinte despre sfintele nevointe

Lasa-te rastignit si nu rastigni.
Lasa-te nedreptatit si nu nedreptati.
Lasa-te barfit si nu barfi.
Fii bland si nu zelos si rau.

Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plangi cu cei ce plang. Caci acesta este semnul curatiei.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plangi cu cei pacatosi.
Bucura-te cu cei ce se pocaiesc.
Fii prieten cu toti oamenii, dar si singur in cugetul tau.
Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva si nu osandi nici chiar pe cei foarte rai in vietuirea lor.
Intinde haina ta peste cel ce a gresit si acopera-l. Si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi certarea si rusinea in locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina…

De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba.
Si daca nu poti pune randuiala in ganduri, pune randuiala macar cu trupul tau.
Si de nu poti lucra cu trupul tau, intristeaza-te macar in cugetul tau.
Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezand pe patul tau sau chiar intins pe el. Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pana seara. Si de nu poti pana seara, pazeste-te macar sa nu te saturi.
De nu esti curat in inima ta, fii curat macar in trupul tau.
De nu plangi in inima ta, imbraca-ti cu jale macar fata ta.
De nu poti milui, vorbeste macar ca un pacatos.
De nu esti facator de pace, fii macar neiubitor de tulburare.
De nu te poti stradui, fa-te macar in cuget netrandav.
De nu esti biruitor (asupra pacatelor), macar sa nu te mandresti fata de cei vinovati.
De nu izbutesti sa inchizi gura celui ce barfeste pe sotul tau, pazeste-te macar sa nu te faci partas in aceasta cu el.

De iubesti blandetea, ramai in pace. Si de te vei invrednici de pace, te vei bucura in toata vremea.

Cauta intelepciunea si nu aurul.
Imbraca-te in smerenie si nu in matase..
Cauta sa dobandesti pacea si nu imparatia…

Iata, frate, indemnul meu: mila sa-ti sporeasca in suflet pana cand vei simti in inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de tine.

Bine v-am regasit!

http://www.doxologia.ro/vietile-sfin...-duhovniceasca

[Yasmina]

În prealabil postat de cezar_ioan

Bine v-am regasit!

Bine ai revenit printre noi si sa ai post binecuvantat si linistit!

[Ekaterina]

Cuvintele pe care le-ati postat sunt un adevarat balsam pentru suflet, avem multe de invatat din indemnurile Sfantului Isaac Sirul. Bine ati revenit alaturi de noi, de cate ori se vor ivi norii ispitelor, ne vom intoarce la cuvintele Sfantului. Frumoasa revenire, va asteptam cu interes postarile :)