GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[leonte]

În prealabil postat de iustin10

Frumoasa intrare :)

"De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba."

Doamne apara si pazeste! Sper sa nu intelega cineva ca ma impotrivesc cuv.Isaac Sirul, de invatatura caruia ma simt foarte apropiat, dintr-un motiv pe care va rog sa mi-l ingaduiti a-l sti numai eu.

Eu am gasit ca imi este cu neputinta sa-mi stapanesc vreun madular, cat timp sunt tulburat la minte. Si este cu neputinta a-mi pastra mintea limede, cat timp inima mea este plina de iures, sau pofta de vreun fel. Inima si mintea sunt un tot unitar, un fel de Yin-Yang, ambele fiind organe de o maxima importanta pentru trup, ambele fiind locas al fortei sufltesti. Cand una e murdara si cealalta se murdareste in scurt timp. Iar cand cele doua sunt murdarite si inclinate spre rau, geaba caut sa-mi imfranez pantecele, sau ochiul sau mana, sau limba. Nu voi face decat sa ma gasesc intr-un conflict interior de un chin teribil, asemeni unui posedat.

[leonte]

Mi-am amintit de un pustnic din Athos si cred ca se potriveste a-l mentiona aici.

Prima data cand am dat de el i-am spus "blagosloviti" iar el mi-a raspuns ceva in genul:

"Binecuvantat te-a facut Dumnezeu de cand a suflat duh in tine. Ce binecuvantare sa-ti dau eu, un biet trup insufletit ca si tine?"
Eu i-am replicat ca asa se zice, cand intalnesti un preot sau un monah.
"Mai sincer erai daca imi ziceai hai noroc! decat sa te formalizezi ca la directorul tau! Acuma, tu sa nu rastalmacesti ceea ce-ti spun si sa ta apuci sa-i inveti pe crestini sa zica hai noroc!"

alta data mi-a zis asa:

"De vezi ceva bun la mine sa faci si tu si sa spui si altora, dar sa nu mi le atribui mie ci bunavointei lui Dmunezeu, caci eu nu sunt altceva decat un vas al Olarului. De noi tine sa alegem daca ne facem vase de cinste sau vase de neciste."

Dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult este urmatorul eveniment:
Ma dusesem la locul unde il gaseam de obicei, dar nu era. M-am asezat pe o piatra gandind sa astept pana ma plictisesc si apoi sa plec. Dupa vreo 2 ore, sau asa ceva, apare si dansul gafaind.
"A! Tu erai?! Nu stiam la ce ma zoreste duhul sa ma intorc la bordei. Eram plecat in treaba mea cand mi-a intrat un gand in minte. <Vezi ca ai uitat focul aprins! Du-te de graba ca arde tot!> In zadar m-am chinuit sa alung gandul si grija pentru cele desarte, gandul era tot mai puternic.
De fapt tu erai cel ce ardea in focul deznadajduirii. Sa nu mai vii pe la mine ca eu sunt om ca si tine! Numai Hristos te poate invata sa afli ceea ce cauti!"

Dupa o vreme am mai trecut pe acolo asa, intr-o doara, desi stiam ca mi-a spus sa nu mai merg. Dar nu l-am gasit.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Iar cand cele doua sunt murdarite si inclinate spre rau, geaba caut sa-mi imfranez pantecele, sau ochiul sau mana, sau limba.

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Uite, dimpotriva, din experienta am sesizat ca pot face unele lucruri care ma ajuta nespus:
a) niscaiva scrutare de sine si certare, cu oarecare fermitate, asa cum certi un copil neascultator, fara insa a da cu parul (nu de alta, dar are o putere nebanuita, te pune iute la pamant!)
b) ceva lacrimi amare, de cainta, uneori mai multe, cu harul Domnului
c) recapitularea lucrurilor de capatai; aici ajuta un cuvant duhovnicesc, Scriptura (mare luminare, mangaiere si alinare aduc psalmii, apoi Solomon si desigur Evanghelia, apoi Epistolele)
d) niscaiva rugaciune, fie si in timpul lucrului sau in pauze
e) spovedanie
f) post aspru, fie si o zi, doua.

Apoi toate revin la normal,simtind insa ca, traversind caderea/ispita, sufletul a primit o intarire anume si o invatatura din aceasta cercare.

Insa, odata, nimic din toate astea nu au fost de folos.
Eram cu totul descurajat, cu totul prins intr-o lume de plumb si desarta.
Si Domnul mi-a dat, cred, gandul si puterea sa imi iau picioarele la spinare si am ajuns la Sfanta Liturghie, la un parinte care imi arata multa dragoste si pricepere duhovniceasca.
Cand am intrat in bisericuta eram un om pierdut, un om sfarsit. Cand am iesit, dupa slujba si predica zguduitoare, eram un om trezit din morti.
Afara era primavara! Pentru ca izbucnise primavara in sufletul meu. Lumea era din nou frumoasa si buna!...
Si viata a pornit sa curga mai departe, cu toate ale ei...

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

In raspunsul tau ai descris foarte clar si frumos lupta cu ispitele. Eu insa vorbeam despre cu totul altceva. Raspunsul meu complet il gasesti aici>
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...759#post486759

[cristiboss56]

„Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii.”

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea. Şi, când acestea se vor naşte şi se vor desăvârşi, se prefac în păcate şi omoară pe om. Precum nu se nasc copii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit fără convorbirea cu patimile.
Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă. Viaţa în Dumnezeu e moartea simţurilor. Când vieţuieşte inima, mor simţurile. Iar învierea simţurilor este moartea inimii. Şi, când acestea învie, e semn că a murit inima pentru Dumnezeu.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 333-334)

[cristiboss56]

Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup.

Iubitilor, ce folos aflam intru aceasta viata trecatoare? Vai noua! Fericit este acela care, din toate cate le-a facut in viata, a aflat indrazneala in ceasul despartirii, cand se desparte sufletul de trupul sau. Ca, vin ingerii sa ia sufletul din trup si sa-l puna inaintea judecatii celei groaznice. Mare frica este, fratilor, in ceasul mortii, ca sufletul se desparte de trup cu frica si cu dureri. Ca stau inaintea sufletului faptele lui, in ceasul despartirii, faptele pe care le-a lucrat noaptea si ziua, si bune si rele. Si ingerii se sarguiesc, silindu-se sa scoata sufletul din trup.Ca sufletul, vazandu-si faptele sale, se teme sa iasa. Iar sufletul pacatosului cu frica se desparte de trup si, temandu-se, se duce sa stea inaintea Imparatului celui fara de moarte. Si, silit fiind sa iasa din trup, vazandu-si faptele sale, le zice lor cu frica: "Dati-mi mie vreme si ragaz de un ceas, ca sa ies." Si ii raspund faptele lui: "Pe noi tu ne-ai lucrat si noi impreuna cu tine mergem la Dumnezeu."

Sa traim cu paza, fratilor, viata aceasta trecatoare. Si mai presus de toate, pe Hristos cel Sfant sa-L iubim si sa-L dorim. Ca nu stim, fratilor, in care ceas va fi iesirea noastra. Nimeni din noi nu stie ceasul si ziua despartirii. Ca, umbland noi si desfatandu-ne fara grija pe pamant, se da porunca, fara veste, ca sufletul sa fie luat din trup. Si se duce in ziua intru care nu gandeste, plin fiind de pacate si neavand indrazneala. Pentru aceasta ma rog, fratilor, sa ne facem liberi, sa nu fim robi vietii acesteia trecatoare. Sa intraripam sufletul nostru catre Dumnezeu, in fiecare zi, de curse si de sminteli ferindu-ne.

Vicleanul ascunde de-a pururea curse inaintea sufletului nostru, ca tulburandu-l pe dansul, sa-l vaneze spre munca vesnica. Prin mijlocul smintelilor si al curselor calatorim, iubitilor, sa ne rugam, drept aceea, sa nu cadem intru ele. Pline de dulceata sunt cursele mortii vesnice. Sa nu ne moleseasca pe noi cu dulceata lor cursele mortii, adica grija peste fire a lucrurilor celor pamantesti si a banilor si, mai ales, grija gandurilor si a faptelor celor rele. Sa nu te indulcesti tu, fratele meu, de cursa mortii. Sa nu te molesesti, nici sa te slabesti atunci cand cresc intru tine gandurile rele. De va afla gandul cel intinat intrare in sufletul tau, acesta se indulceste spre cugetarea rea; si cugetarea rea omoara sufletul. Si se face gandul cel rau ca o cursa in sufletul tau, daca nu-l vei goni prin rugaciune, prin lacrimi, prin infranare si prin priveghere. Fa-te pururea liber de toate lucrurile cele pamantesti, ca sa te izbavesti de curse, de ganduri si de fapte rele. Sa nu te molesesti macar o clipa in cugetarea gandurilor cele rele. Sa nu zaboveasca in sufletul tau gandul cel rau, frate. Fugi de-a pururea catre Dumnezeu prin rugaciune, prin ajunare si prin lacrimi, ca sa te izbavesti de toate cursele, smintelile si patimile. Sa nu socotesti, frate, ca multa vreme vei trai pe pamant. Ca, fara de veste va veni porunca Domnului si, vezi, sa nu te afle pe tine pacatuind, nemaiavand vreme de pocainta si nici de iertare. Ce vei zice atunci, in ceasul despartirii, frate?

Multi sunt cei care socotesc ca vor trai pe pamant multa vreme. Si, iata, vine, fara de veste, moartea si desarta face nadejdea lor si nefolositoare. Repede vine moartea si raul cel mai mare e pierzarea vesnica. Sa ai, drept aceea, de-a pururea moartea inaintea ochilor tai, frate, si nu te teme de despartirea de trupul tau. Asteapta moartea in fiecare zi, ca un om intelept si duhovnicesc, asa asteapta de-a pururea sederea inaintea judecatii Domnului. Pregateste-ti in fiecare zi candela ta si, ca un slujitor intelept si sarguitor, cerceteaz-o pe ea in fiece ceas, cu lacrimi, cu rugaciuni si cu fapte bune; cata vreme te afli inca in libertate, foarte te sarguieste. Ca vine vremea cea plina de temere, de frica si de tulburare, care nu-ti mai ingaduie sa gandesti cele inalte si bune. Luati aminte, iubitii mei, cum toate cele rele cresc si sporesc in fiecare zi rautatile si biruieste viclenia. Acestea pregatesc tulburarea cea mare, ce va sa fie, si necazul cel mare, care va veni, peste toate marginile pamantului, pentru pacatele noastre, ca, pentru trandavia noastra, sporesc cele rele.

Sa ne facem, dar, vazatori cu duhul, razboinici iubitori de Dumnezeu in fiecare zi, sa biruim razboiul vrajmasului, o, iubitorilor de Hristos. Sa ne invatam obiceiurile razboiului, ca razboiul nevazut este. Arma a razboiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pamantesti. Daca ai moartea inaintea ochilor, in fiecare zi, nu pacatuiesti. Daca te vei elibera de lucrurile pamantesti, slobozindu-te din cele vremelnice, vei putea, ca un preaviteaz luptator, sa iei darul biruintei. Ca, daca lucrurile cele pamantesti ne trag in jos, catre ele, apoi si patimile ne intuneca ochii inimii, in vremea luptei launtrice. Pentru aceasta se lupta cu noi si ne biruieste vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucrurile cele pamantesti si de patimile grijilor pamantesti ne robim. Ca, pe cele pamantesti toti impreuna le iubim, fratilor, dar unii se lupta sa-si elibereze mintea, iar altii nu. Si, atunci mintea noastra ne lasa si se imprastie pe pamant, din pricina trandaviei noastre.

Iata, ziua s-a plecat si catre seara este vremea noastra, iar noi, iubitilor, in necredinta noastra, socotim ca este dimineata. Iata, langa usi este Imparatia Cerurilor ca sa straluceasca, si noi nu voim sa intelegem. Uneori, s-au facut si semnele si minunile despre care a vorbit Domnul: foamete, ciuma, cutremure, infricosari si navaliri de neamuri. Si acestea toate se par noua ca un vis. Nu ne sperie pe noi auzirea, nici insasi vederea lor. Dar secerisul acum s-a apropiat si sfarsit are chiar si viata noastra. Iata, ingerii tin gata secerile; asteapta doar porunca.

Sa ne infricosam, iubitilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi si calea este inca lunga. Sa ne sarguim, in camara sa ne aflam. Sa ne facem veghetori si sa ne trezim ca niste nesomnorosi. Nu stim in care ceas Stapanul va veni. Sa iesim de sub apasarea celor pamantesti. Sa nu ingrijesti de nimic, a zis Domnul. A iubi pe toti ne porunceste noua Dumnezeu. Iar noi, dimpotriva, am izgonit dragostea si ea a fugit de pe pamant. Nu afli nicaieri, pe pamant, dragostea cea desavarsita pentru oameni si pentru Dumnezeu, caci ea de la toti a fost gonita. Toti au urat dragostea. Acum, mai mult, invidia imparateste. Pricinile de tulburare pe pamant s-au inmultit nedreptatile au acoperit pe toti impreuna. Fiecare numai cele pamantesti le cauta, iar pe cele ceresti le defaimeaza. Cele vremelnice doreste, iar, pe cele ce vor sa fie, nimeni nu le iubeste. Voiesti sa fii om duhovnicesc? Invata sa te eliberezi de cele pamantesti. Nu cauta mai intai pe cele pamantesti, ci, nevoieste-te si doreste, ca un desavarsit, Imparatia Cerurilor, si apoi, cauta si pe cele pamantesti, dupa cuvantul Domnului.

Sa nu socotesti, zicand: Multa si grea este vremea pustniciei, si eu sunt lenes si neputincios si nu pot sa ma nevoiesc. Asculta graiurile de sfatuire preabuna si folositoare, intelege ce iti zic tie, iubitorule de Hristos, frate: Daca voiesti sa te duci intr-o alta tara departata, nu poti sa alergi intr-un ceas toata lungimea caii. Ci, numarand pasii in fiecare zi si avand rabdare, pleci la drum. Si, cu vremea si cu osteneala, ajungi in tara pe care o doresti. Asa este si Imparatia cea Cereasca si desfatarea Raiului: prin ajunari, prin infranare, prin privegheri, prin milostenie si prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt caile care te duc la cer, catre Dumnezeu. Sa nu zabovesti a pune inceput de cale buna, care te duce la viata. Voieste numai sa calatoresti in calea aceasta si vei fi sarguitor si indata calea se face dreapta inaintea ta. Si, bucurandu-te de calatorie, faci popasurile veselindu-te. Ca se imputernicesc pasii sufletului tau, la fiecare popas. Si ca sa nu afli greutate in calea care te duce la viata, Domnul pe Sine Insusi S-a facut Cale a vietii, celor ce voiesc, cu bucurie, sa se duca la Tatal luminilor.
Link permanent catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1808.htm

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup.


Sa ne facem, dar, vazatori cu duhul, razboinici iubitori de Dumnezeu in fiecare zi, sa biruim razboiul vrajmasului, o, iubitorilor de Hristos. Sa ne invatam obiceiurile razboiului, ca razboiul nevazut este. Arma a razboiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pamantesti.
...
lucrurile cele pamantesti ne trag in jos, catre ele, apoi si patimile ne intuneca ochii inimii, in vremea luptei launtrice. [...]Si, atunci mintea noastra ne lasa si se imprastie pe pamant, din pricina trandaviei noastre.

2. Sa ne infricosam, iubitilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi si calea este inca lunga. Sa ne sarguim,... Sa ne facem veghetori si sa ne trezim ca niste nesomnorosi.

Chipul si asemanarea noastra cu Dumnezeirea, nu este barba la barbati si broboada la femei, cum predica unii care nu L-au inteles pe Hristos si nu au cunoscut mangaierea Duhului Sfant. Este drept ca buna cuviinta in tinuta si comportament ne pazeste de pofte pacatoase, dar nu pentru ca avea barba l-a pizmuit sarpele pe Adam.

Mintea si trairile launtrice sunt in alcatuirea sufletului nostru, iar pana unde poate ajunge puterea mintii si puterea credintei sunt ceea ce il aseamana pe om cu Dumnezeu. Aceasta asemanare a primit-o Adam si pe aceasta a pierdut-o. Aceasta asemanare o cauta pustnicii si ceilalti ravnitori ai crestinismului rasaritean (probabil si cei din apus, dar nu e treaba mea).
Ce inseamna pe intelesul nostru ca Dumnezeu a facut toate numai prin cuvant? Cand Dumnezeu roastea un cuvant acesta se si materializa (vezi Facere I). Forta Dumnezeirii din care izvoraste viata si toate cele ce sunt, este asemeni credintei din sufletul nostru; a credintei pe care o predica sfinta Evanghelie, ca de vom avea credinta si vom zice unui pom sa se usuce, asa va fi. Si de vom avea credinta si nu ne vom lasa cuprinsi de indoiala vom putea merge pe apa, asemeni lui Petru.
Credinta aceasta se cladeste pe nadejdea intr-un viitor luminos, iar acel viitor luminos este fagaduinta vietii vesnice, "si aceasta este viata cea vesnica; [omul] sa te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Hristos pe care L-ai trimis" (Ev. Ioan - XVII).

Prin pacat, mintea se zdruncina si "se leaga" de cele pamantesti (vremelnicia), adica isi pierde orice legatura cu vesnicia, incat ajunge sa creada ca fagaduinta vesniciei este un basm. Cu alte cuvinte, omul se indoieste de toate cele suprafiresti, legat fiind in neputinta trupului si in limitarea materialului. Nadejdea si credinta pot fi recunoscute de noi asemeni sentimentelor, iar "inima" o putem asemana ca un vas in care nu poti pune lichide diferite simultan, ci doar pe rand.
Nadejdea, credinta, sentimentul datoriei, loialitatea, milostivirea, sunt ca niste bauturi sanatoase pentru mintea omului, care se intareste si nu se mai lasa ispitita spre moarte.

La polul opus, omul fara astfel de trairi curate, este lesne stapanit de frica lasa, se panicheaza cu usurinta, iar deciziile pe care urmeaza sa le ia, il aseamana cu un iepure fricos si fara de judecata. Un astfel de om vede numai tradegedii in orice neimplinire a poftelor si dorintelor sale arzatoare, fara macar a se gandi ca poate il asteapta un viitor mai luminos decat ceea ce isi pregatise el prin uneltirile sale. Din acest motiv cei mai multi oameni sting prin spitale, pentru ca forta mintii lor atrage si mai mult boala prin gandul cel rau si lipsit de nadejde.

Cel ce cauta desavarsirea, cauta de fapt ascutimea mintii, care trece peste iluzia incercarilor si a asa-ziselor "bariere in calea succesului". Pentru ca eu, limitat fiind, nu am cum sa pot defini perfectiunea si succesul absolut doar prin bruma de informatii dobandita in cativa ani de scoala.

Pustnicul merge in salbaticie sa exerseze nadejdea in mijlocul primejdiilor. Care dintre noi s-ar incumeta sa doarma vreo cateva nopti sub cerul liber, in salbaticie, chiar in vreme de vara? Daca vine un lup, daca vine un sarpe, daca ma musca vreo insecta?

Comfortul vietuirii in cetate amorteste intru totul aceasta vlaga duhovniceasca, a nadajduirii in vreme de primejdie. Iar cand vine peste noi acel ceas de cumpana, indata ne pierdem cu firea, ca si un baietel neinstruit ce s-a avantat intr-o batalie. In acele momente, de care nici unul dintre noi nu suntem lipsiti, ne dam in vileag toata neputinta si tot animalismul cu care ne-am deprins intr-o viata de trandavie mentala si desmierdare si de implinire a poftelor si a ignorantei fata de fiinta launtrica. (nu spun ca sa fie spus, ci spun fiind c-as-am ajuns)

Mintea darza si ascutita precum sabia, nu primeste iluzia, acesta fiind si inceputul vederii in duh, iar nu unele vise ori ghicituri ce ni s-ar parea ca se implinesc. Cuviosii parinti ce au ajuns a avea o astfel de minte, cladita pe nadejde, pe credinta si in zeci de ani de vietuire in buna randuiala, nu se mai minunau cand asistau la minuni, adica la suprafiresc. Caci pentru ei, aceasta le era noua fire a lucrurilor. In aceasta idee, avem pilda din Patericul Egiptean, in care cuviosul Macarie, fiind chemat sa invie un mort, lumea incepuse a-l slavi, iar eparhul locului il intreba daca nu-l ispiteste mandria. La care pustnicul raspunde "Cel ce s-a invrednicit de harul Duhului Sfant, nesocoteste slava lumeasca." Adica cum nesocoteste? Nu biruie? Pai nu biruie, pentru ca lupta cu slava lumeasca nu mai exista. Pentru mintea unui om suprafiresc laudele si insultele sunt tot una, adica un bazait de muste.

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Mintea si trairile launtrice sunt in alcatuirea sufletului nostru. . .

Nadejdea si credinta pot fi recunoscute de noi asemeni sentimentelor, iar "inima" o putem asemana ca un vas in care nu poti pune lichide diferite simultan, ci doar pe rand.
Nadejdea, credinta, sentimentul datoriei, loialitatea, milostivirea, sunt ca niste bauturi sanatoase pentru mintea omului, care se intareste si nu se mai lasa ispitita spre moarte.

Pustnicul merge in salbaticie sa exerseze nadejdea in mijlocul primejdiilor. Care dintre noi s-ar incumeta sa doarma vreo cateva nopti sub cerul liber, in salbaticie, chiar in vreme de vara? Daca vine un lup, daca vine un sarpe, daca ma musca vreo insecta?

Comfortul vietuirii in cetate amorteste intru totul aceasta vlaga duhovniceasca, a nadajduirii in vreme de primejdie. Iar cand vine peste noi acel ceas de cumpana, indata ne pierdem cu firea, ca si un baietel neinstruit ce s-a avantat intr-o batalie. In acele momente, de care nici unul dintre noi nu suntem lipsiti, ne dam in vileag toata neputinta si tot animalismul cu care ne-am deprins intr-o viata de trandavie mentala si desmierdare si de implinire a poftelor si a ignorantei fata de fiinta launtrica. (nu spun ca sa fie spus, ci spun fiind c-as-am ajuns)

. .. Cuviosii parinti ce au ajuns a avea o astfel de minte, cladita pe nadejde, pe credinta si in zeci de ani de vietuire in buna randuiala, nu se mai minunau cand asistau la minuni, adica la suprafiresc. Caci pentru ei, aceasta le era noua fire a lucrurilor.

Confortul vietuirii in cetate este o mare incercare pentru noi , draga Leonte ! Fericiti sunt cei ce nu au acest "confort" plin de ispite de tot felul , apoi depinde de fiecare in parte cum isi organizeaza viata in "cetate" , ce fel de confort alege , spre ce isi indreapta gandul si dorirea . In clipele grele , de incercari si de ispite , imi aleg cotisorul meu de ruga , special creat cu ajutorul Bunului Dumnezeu , unde candela lumineaza mereu , inconjurata de Sfintele Icoane , si fug la Maica Domnului in primul rand , care este puternica mea izbavitoare si luminarea sufletului meu . O uitam , Leonte , pe cea care a nascut pe Dumnezeu cu trup , pe Omul purtator de Dumnezeu si Dumnezeul purtator de Om ! Nu trebuie sa cautam pustia , pentru ca ar fi semn de lasitate , ci trebuie sa ne purtam Crucea fiecare acolo unde suntem , in cazul nostru aici , in mijlocul marii turbate , si sa avem evlavie multa fata de Maicuta noastra a tuturor , caci am avut aceasta mare sansa sa o avem alaturea pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu , si orice filozofie care se situeaza pe alte coordonate este falsa si inselatoare din toate punctele de vedere .
Vezi , draga Leonte , ce putin ne trebuie pentru "pustia" noastra ?
Chiar inainte de a reintra pe forum , am stat in coltisorul meu si m-am rugat Maicii Domnului ! Am o comoara de carte , circa 800 de pagini de Acatiste , care te rog sa ma crezi ca fac mari minuni prin citirea si trairea lor !
Este imposibil , draga Leonte , sa inotam noi singuri , dupa mintea noastra in marea aceasta turbata , te rog sa ma crezi frate draga !
Bucura-te , Izbavitoare , care pe noi , cei necajiti , din chinuri , din nevoi si din moarte ne izbavesti !
Amin!+