GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Dumnezeu sa-ti binecuvinteze intoarcerea, frate Cezar. Ma bucur ca ai revenit!

Si eu ma bucur ca a revenit , dar cred ca mesajele pe privat sunt mult mai de folos decat a folosi Slava Desarta- lingusala omeneasca pe un astfel de thread , si nu numai !
A lingusi sau a osandi sunt pacate capitale , Culai !
Smerenia . . .smerenia . . .
Iata un cuvant pentru acest subiect :

„Este un păcat ce vine din trufie, semn al unei inimi bolnave de necredinţă - căci lui Dumnezeu I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea. Pe măsura înălţării în rang, împătimitul ţinteşte tot mai sus. Urmările păcatului: linguşeală din partea supuşilor, lăcomie, luare de mită, lux peste măsură, chiar crimă (Irod). Rangul nu trebuie să fie pentru creştin decât un jug pus asupra lui de către Dumnezeu. Nu trebuie însă să alerge după rang, ci rangul după el.
Slava deşartă nu se pierde decât la moarte, în mod desăvârşit. Să ne gândim că cei mari vor fi mai greu judecaţi decât cei mai mici în funcţie (Înţelepciunea lui Sirah 6, 5-6).
Nu e slavă mai mare - care nu e deşartă - decât a fi creştin adevărat!"

[cristiboss56]

Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.). Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna. Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“. De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi):

“ Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.
[COLOR=#000080]Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor[/COLOR]; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească, omenească, foarte confortabilă. Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă omenească.
Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă. Cu toate că vorbeşte fără încetare despre Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este gata – şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica minciuna şi răul de care a fost atins.
Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor. Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului”.)
“Teme-te de această făţărnicie, teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“. (apud: IPS
[... ] Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.

[cristiboss56]

“Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu (…) Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25). (…) Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. “Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc?” (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.
Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu! Aceasta, care in ochii tai este trufie – de fapt este sfanta smerenie”.

[cezar_ioan]

Va multumesc tuturor pentru primire, mai calda sau mai retinuta, dupa cum a fost posibil in sufletul fiecaruia.
Eu m-am reintors pe forum dupa o analiza cat am reusit de atenta a greselilor mele din trecut. Sper ca am invatat cate ceva atat din greselile personale cat si din recomandarile voastre, uneori blande si suportive, alteori mai aspre, dupa cum a fost ingaduit si inriurit de Bunul Dumnezeu.
Ma simt bine pe forum, ca acasa. Atat scrisul cat si cititul postarilor tuturor forumistilor imi sunt prilej de impartasire a dragostei fratesti dintre noi, oamenii credinciosi in Hristos, fiecare dupa masura lui.
Domnul sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe noi toti!

P.S. Un cuvant special de multumire fratelui Cristian, pentru efortul sustinut de a aduce mereu in atentie pericolele caderilor de tot felul. Ca un impiedicat cum sunt eu, nu pot decat sa ii fiu recunoscator pentru atentionari. La randul meu insa, nu voi proceda la fel, deoarece mi-am reamintit, in sfarsit, ca vocatia mea nu este asprimea (aceasta e cadere de la menirea mea) ci, in chip complementar, blandetea. Iar cand spun blandete, ma trage gandul imediat sa spun de fapt Frumosul, in toate chipurile posibile.
Sa ne miluiasca Domnul, asa cum suntem fiecare in felul lui aparte, precum si pe toti impreuna! AMIN+

[cristiboss56]

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

[cristiboss56]

Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.
Deşertăciunea deşertăciunilor

Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.
Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Si eu ma bucur ca a revenit , dar cred ca mesajele pe privat sunt mult mai de folos decat a folosi Slava Desarta- lingusala omeneasca pe un astfel de thread , si nu numai !
A lingusi sau a osandi sunt pacate capitale , Culai !
Smerenia . . .smerenia . . .

Eu chiar nu stiu la ce anume te referi, Cristi, dar vad la tine o framantare pe care sincer nu ti-o inteleg. Nimeni nu merita, Cristi, crede-ma, atata importanta, cata dai tu uneori anumitor persoane pe care te fixezi dintr-un motiv sau altul. Lasand la o parte faptul ca devii extrem de obositor, pana la urma, omul trebuie sa te ia asa cum esti pentru ca de fapt nimeni nu-i chiar in regula peste tot...
Acum incerc "sa-ti dau raportul", asa, ca sa intelegi cum stau lucrurile de fapt, dupa care ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere sa... "te pot sari"... Cand am deschis astazi calculatorul, am fost atentionat ca am un mesaj de pe forum, iar cand am intrat am fost surprins ca nu de mesaj era vorba ci de intentia de "prietenie" a fratelui Cezar, care revenise. Pana si tu stii bine cat de mult am regretat faptul ca a plecat. Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? O sa-ti fie destul de greu mai ales ca eu chiar mi-am propus sa te las in plata lui Dumnezeu.
Doamne-ajuta!

[cristiboss56]

"Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? "
(aberatii de om "nefericit" )

Spre lectura :
Pacatul cel mare
Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. De asemenea am intalnit foarte rar pe cineva care nu-i crestin si care sa tolereze cat de cat acest cusur la altii. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.
Defectul de care vorbesc este trufia sau ingamfarea, iar virtutea opusa lui este numita, in morala crestina, umilinta. Potrivit propovaduitorilor crestini, viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat lucrul acesta? Daca da, mai ganditi-va. Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei la o petrecere tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata. Ceea ce trebuie bine stiut este ca mandria este esentialmente - este prin insasi natura ei - competitiva, in timp ce alte vicii sunt competitive doar - sa zicem asa - in mod accidental.
Mandria nu-si gaseste satisfactia in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat altul. Spunem ca oamenii sunt mandri pentru ca sunt bogati, sau destepti, sau aratosi, dar nu este adevarat. Sunt mandri pentru ca sunt mai bogati, mai destepti sau mai aratosi decat altii. N-ar mai exista nici un motiv de mandrie daca toti ar deveni la fel de bogati, destepti sau aratosi.
Comparatia este cea care te face sa fii mandru: placerea de a fi deasupra celorlalti. O data ce s-a dus elementul de competitie, se duce si mandria. De aceea spun eu ca mandria este esentialmente competitiva, intr-un fel care lipseste celorlalte vicii.
Impulsul sexual poate aduce in competitie doi barbati daca ei doresc aceeasi femeie. Dar este doar un accident, pentru ca ar fi putut tot atat de bine sa doreasca doua femei diferite. Dar un om trufas iti va lua femeia, nu pentru ca o doreste, ci numai pentru a-si dovedi lui insusi ca este un barbat mai grozav decat tine.
Lacomia poate arunca oamenii in competitie daca nu exista de ajuns pentru fiecare; dar omul mandru, chiar daca are tot ce-si poate dori, va incerca sa obtina inca mai mult decat are, pentru a-si arata puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lacomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.
De pilda, banii. Lacomia il face cu siguranta pe om sa doreasca bani, pentru a avea o casa mai buna, vacante mai bune, lucruri mai bune de mancat si de baut. Dar numai intr-o anumita masura. Ce-l mana pe omul care castiga 10.000 de lire pe an sa vrea neaparat sa cistige 20.000? Nu este vorba de lacomia care cauta mai multa placere. 10.000 de lire ofera accesul la toate placerile de care se poate bucura un om. Omul acela este manat de trufie - dorinta de a fi mai bogat decat alti oameni bogati, si (inca mai mult) de dorinta de putere. Pentru ca, evident, puterea este ceea ce bucura cu adevarat mandria: nimic nu-l face pe om sa-si simta mai bine superioritatea asupra celorlalti ca puterea de a-i manevra pe ceilalti ca pe niste soldati de plumb.
Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia. Ce indeamna un conducator politic sau o intreaga natiune sa ceara la nesfarsit mai mult si mai mult? Din nou trufia.
Mandria este competitiva de felul ei; de aceea vrea mereu mai mult. Daca sunt un om trufas, orice om de pe lume care este mai puternic, sau mai bogat, sau mai destept decat mine devine rivalul si dusmanul meu.
Crestinii au dreptate: trufia a fost de la inceputul lumii cauza, principala a nefericirii in orice natiune si in orice familie. Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
In Dumnezeu afli ceva care iti este infinit superior in toate privintele. Daca nu-l cunosti pe Dumnezeu astfel - si ca urmare nu-ti dai seama ca tu nu esti nimic fata de el - nu-l cunosti deloc pe Dumnezeu. Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. Un om mandru se uita intotdeauna de sus la lucruri si la oameni; si, de buna seama, atata timp cat privesti in jos nu poti vedea ceva care este deasupra ta.
De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar. Ei admit in teorie ca nu sunt nimic in prezenta acestui Dumnezeu fantoma, dar de fapt isi inchipuie tot timpul ca el ii aproba si crede ca sunt de departe mai buni decat oamenii de rand.
Cu alte cuvinte, ei ofera un strop de supunere imaginara fata de Dumnezeu si cer in schimb o caldare de mandrie fata de semenii lor. Presupun ca la asemenea oameni se gandea Hristos cand a spus ca unii vor tine predici despre el si vor arunca anateme in numele lui, desi la sfarsitul lumii se va dovedi ca el nu i-a cunoscut niciodata pe acestia.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Adevaratul test al prezentei lui Dumnezeu este sa uiti cu totul de tine sau sa te vezi pe tine insuti ca pe un obiect mic si murdar. Cel mai bine este sa uiti cu totul de tine insuti.
Faptul ca cel mai rau dintre toate viciile se poate strecura fraudulos chiar in centrul vietii noastre religioase este ingrozitor. Este lesne de inteles de ce. Celelalte vicii, mai putin rele, vin de la diavol, care lucreaza asupra noastra prin intermediul naturii noastre animale.
Dar trufia nu vine defel din natura noastra animala, ci vine direct din iad. Este un viciu pur spiritual si ca urmare mult mai subtil si ucigator. Din acest motiv, mandria poate fi deseori folosita pentru a combate viciile mai simple. De fapt, invatatorul face de multe ori apel la mandria unui baiat, sau la respectul de sine, cum ii spune el, pentru a-l face sa se poarte cum trebuie; multi oameni au reusit sa-si invinga lasitatea, tafna sau desfraul, convingandu-se ca acestea sunt sub demnitatea lor - adica, folosindu-si mandria.
CITESTE MAI DEPARTE :
http://www.crestinortodox.ro/editori...are-70326.html

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia.

Referitor la teoriile atribuirii (atribuim o explicatie sau alta unui fenomen, unei intamplari etc.), exista in literatura de specialitate a analizei tranzactionale un caz celebru pe care gasesc folositor sa il evoc aici. (Cu scuzele de rigoare ca prin aceasta prelungesc, cu un ultim gest sper eu, lungul periplu offtopic al ultimelor zile. Si rog cu aceasta ocazie sa revenim, pe cat este posibil, la frumosul si folositorul topic deschis de Pelerin cu ceva vreme in urma.)
Intr-unul din articolele sale, analistul tranzactional Eric Berne prezinta povestea (scenariul de viata si decizia) unei tinere care solicita terapie psihologica pentru urmatoarea situatie: desi dotata intelectual si cu studii avansate in plan academic, tanara si frumoasa femeie isi petrecea timpul liber prin baruri, imbatindu-se crita si ademenind barbati necunoscuti - "ca sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale".
Din pacate, nu numai alcoolismul, timpul si energia si banii cheltuiti etc. etc. erau problema ei ci, pe langa aceste neajunsuri serioase, tanara solicita terapie pentru faptul ca nu reusea sub nici o forma sa infiripeze o relatie stabila cu un barbat. Nu reusea sa iubeasca si sa se lase iubita cu adevarat. Ea practica un joc dubios si complex in care i se parea ca obtine satisfactie (morbida, desigur) umilindu-i pe barbatii care o placeau si/sau o doreau. Desi era atrasa de unii barbati, pe care i-ar fi dorit eventual ca sot si tata al copiilor lor, tanara facea ce facea si sfarsea inevitabil in postura femeii frumoase care te-a sedus si ti-a tras clapa...
Incepuse sa se gandeasca la casatorie, tot mai insistent, insa realiza tot mai clar ca mariajul devine o problema care o depaseste, parind imposibil de solutionat.
Ce era de facut?

(Fac o paranteza acum si afirm ca, dupa opinia mea, in aceasta poveste de viata gasim un bun prilej pentru a vedea o alternativa explicativa si curativa la demersul terapeutic duhovnicesc. Nu pentru a minimaliza in vreun fel terapia duhovniceasca, pe care o consider fara egal, si nici pentru a pune semnul de echivalenta intre mantuire si corelatele ei (credinta, practica unei vieti crestine, spovedanie, post si rugaciune etc.), pe de o parte, respectiv depasirea unei grave problematici psihologice abordabile prin psihoterapie, pe de alta parte. Spun doar ca acest caz ilustreaza bine alternativa explicatiilor si interventiilor cu mult folos sufletesc, care se pot conjuga la momentul potrivit cu indreptarea deplina a vietii prin terapie duhovniceasca in Sfanta Biserica.)

Deocamdata tanara femeie solicita ajutor terapeutic iar analiza, diagnoza si terapia sufleteasca nu se fac prin raportare la mandrie, aroganta, trufie si orice altceva de acest fel, ci prin apelul la o serie de fapte, de intamplari si de ecouri sufletesti: rana, durerea insuportabila, teroarea, precum si solutia de salvare in extremis a unui copil torturat de parintii sai, in speta de tata.
Cu finetea, blandetea si priceperea terapeutului de mare clasa (in fond un om care se pricepe sa si practice ajutorul sufletesc, nu doar sa il declare), Eric Berne (parintele analizei tranzactionale) reuseste in colaborare cu tanara femeie sa dea la o parte valul sau zidurile succesive ale autoapararii pe care le ridicase fetita abuzata si traumatizata.

Astfel, cei doi parteneri ai vindecarii afla/redescopera ca in copilarie fetita asistase de nenumarate ori la intoarcerea tatalui sau acasa, beat crita fiind, care le batea salbatic pe mama si pe fetita apoi o siluia pe mama in fel si chip sub ochii copilei sau in camera invecinata.
Supusa acestui tratament oribil, cosmaresc, fetita de atunci, indurerata peste masura de supliciul indurat de mama ei, hotaraste cu mintea ei de copila ca, atunci cand va deveni femeie, sa se razbune pe tatal ei prin intermediul altor barbati (deveniti un fel de substitut al tatalui). De ce o astfel de "solutie"? Din numeroase motive care tin de puterile limitate ale sufletului unui copil terorizat, dar si pentru ca fetita intelesese ca ceea ce era de fapt rau si chinuitor in viata lor de familie era faptul ca tata era barbat. Adica, in mintea copilei torturate (UNDE GASIM AICI MANDRIA SI CELELALTE?), asa cum vazuse ea in mod practic, barbat e cel care batjocoreste si chinuieste pe copii si pe mame.
Din acest motiv (evident bine pitit in inconstientul chinuit al copilei, intrucat mentinerea in constiinta a episoadelor traumatizante face imposibila supravietuirea) al unei reparatii simbolice a chinului mamei sale si al sau personal, peste ani tanara femeie adopta un comportament adecvat care sa o ajute sa isi atinga tinta: ii batjocoreste pe barbatii intalniti, pedepsindu-i in fel si chip, cu toate consecintele inevitabile (unii dintre ei nu reactionau prea frumos la un astfel de tratament dezamagitor, de genul tras pe sfoara sau inselarea asteptarilor/promisiunilor).
Irationalitatea "solutiei"copilei este evidenta pentru noi acum, insa pentru copilul acela aflat in respectiva situatie de viata, orice altceva nu a parut a fi eficient in planul adaptarii si supravietuirii. In astfel de situatii, consider ca morala, etica si virtutile nu mai sunt operante: cand voim astfel de lucruri minunate trebuie sa avem grija MAI INTAI ca omul de la care le cerem sa nu cumva sa fie un (fost) copil torturat in chip bestial de proprii parinti. Sau un om pe care il terorizam noi insine, fie si din intentii nobile.

Asadar in acest caz atribuirea cauzelor si mecanismelor care au generat comportamentul distructiv si autodistructiv al femeii nu a vizat nici mandria nici suratele ei, ci s-a limitat la "simpla" lume a functionarii afective si volitionale a unui copil traumatizat.
Rezultatul unei astfel de abordari a fost cu totul remarcabil, tanara reusind sa isi depaseasca, treptat, decizia infantila care o insotise ani la rand si descoperind alternative mai mature de a face fata vietii.
Despre relatia ei cu Biserica nu cunosc amanunte.

Am dorit doar sa arat, prin intermediul unei povesti celebre in domeniul analizei tranzactionale, ca noi crestinii putem avea in vedere o bogatie mai mare de alternative interpretative si explicative, care sa ne ajute sa facem loc in viata noastra concreta virtutilor pe care le pretuim si le dorim atat de mult: dragostea, intelepciunea, discernamantul, smerenia...

Iar acum, tot ce imi doresc eu unul, ar fi sa reusim sa ne intoarcem la topicul atat de generos initiat de Pelerinul nostru drag. Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare in parte si pe toti impreuna! AMIN+