Nunta mixta - care sunt problemele?

[Illuminatu]

În prealabil postat de ixlucian

Mai mult decat un ghid moral! Sfanta Scriptura ESTE ADEVARUL!

Iisus Hristos este Adevarul!!!
Tu stii ca sunt epistole din Biblie care sunt considerate de unii ca neapartinand in totalitate de la cap la coada aceluiasi autor?
Tu stii ca "Ca a Ta este imparatia si puterea si slava" de la finalul Rugaciunii Domnesti a fost adaugata ulterior in Evanghelia Sf.Ap.Luca?

De ce faceti din Sf.Scriptura un alt hristos??? Un idol??

Sf.Scriptura este un indrumator al tau spre Hristos, iar prin Sf.Taine tu ajungi sa te impartasesti cu Hristos Domnul!!
Dincolo de impartasirea de litera Sf.Scripturi este o impartasire cu Hristos Cel Viu. Voi sectarii va rezumati doar la impartasirea cu cuvantul scris. Nu m-ar deranja asta, dar in momentul in care le interziceti - prin invatatura neoprotestanta mincinoasa - si altor frati ortodocsi sau OAMENI impartasirea REALA cu Hristos Cel Inviat, va faceti vinovati de o vina DEMONICA.

De aceea, Ciprian trebuie sa se gandeasca bine, ca refuzand logodnicei sale Taina Cununiei, deci impartasirea de Hristos prin aceasta Taina, comite un pacat extrem de grav asupra celei pe care o iubeste.
Bunica mea, care a fost unguroaica, dar care la casatorie s-a botezat ortodoxa, avea o vorba plina de intelepciune: sa ne cautam sotii din acelasi neam si credinta.

[DragosP]

Deci bunicul tău a fost ungur ortodox?
Glumesc, dar aşa se înţelege...

[Illuminatu]

În prealabil postat de DragosP

Deci bunicul tău a fost ungur ortodox?
Glumesc, dar aşa se înţelege...

Ha, ha!
Nu, bunicul meu a fost roman, dar s-a indragostit de o unguroaica. Vai, ce tensiuni au fost atunci in familia bunicii mele!
Si dupa ce bunica mea s-a botezat ortodoxa, toate neamurile ei au blamat-o si au repudiat-o din familie.

[Cornel Urs]

În prealabil postat de Illuminatu

Ha, ha!
Nu, bunicul meu a fost roman, dar s-a indragostit de o unguroaica. Vai, ce tensiuni au fost atunci in familia bunicii mele!
Si dupa ce bunica mea s-a botezat ortodoxa, toate neamurile ei au blamat-o si au repudiat-o din familie.

e minunat sa suferi pentru Hristos, ce conteaza blamarea celor necredinciosi?

[Illuminatu]

În prealabil postat de Cornel Urs

e minunat sa suferi pentru Hristos, ce conteaza blamarea celor necredinciosi?

Nu suferinta in sine e scopul, ci comuniunea cu Hristos.
Pe bunica mea tare a mai necajit-o repudierea ei din familie. Si a suferit foarte mult. Dar au venit copiii - 10 la numar - ca o binecuvantare si o mangaiere pentru suferinta ei.
Si Hristos sufera impreuna cu oamenii, deaceea ne si mangaie in necazuri.

[CrisetenO]

Buna tuturor si Doamne ajuta-ne sa sarbatorim cu dragoste si caldura Sf. Pasti.

Am vazut ca topicul acesta e de mult "ingropat", insa am vrut sa spun ceva in legatura cu casatoriile mixte. Acum aproape sapte ani jumatate m-am indragostit de un norvegian care era ateu. El a fost crescut asa, parintii lui erau oarecum reticenti cu privire la religie, din mai multe motive. Norvegia este o tara luterana cu foarte multi crestini din diverse culte protestante: sunt si luterani, si penticostali, si baptisti... Cand ne-am cunoscut, eu eram in anul doi la universitate, iar el termina un liceu evanghelic in Norvegia (nu pentru ca ar fi fost evanghelic l-a ales, ci pentru ca era mai "bun"). La acest liceu ii mai ducea din cand in cand la biserica, dar pentru el ritualul evanghelic era rece, lung, si foarte ciudat. Acasa, chiar si de marele sarbatori, precum Craciunul si Sf. Pasti, nu se vorbea despre Hristos, ci se schimbau cadouri de Craciun (de fapt de Anul Nou), iar la Pasti se incondeiau, nu oua, ci coaja oualor (ca si traditie, nu ca si o practica religioasa).

Cand ne-am cunoscut eu traiam deja de ani de zile in diaspora, si nu mai trecusem pe acasa de foarte mult timp. Unde traiam eu, biserica ortodoxa romana nu era, iar biserica greaca avea un orar foarte ciudat -- eu personal nu am gasit-o niciodata deschisa. In aceste conditii, radio Trinitas era ceea ce ma tinea inca legata de Biserica mama. Parintii baiatului norvegian sunt oameni foarte de treaba, amandoi blanzi si muncitori, si in special mama lui e o femeie care a avut grija sa se pastreze senina si iubitoare desi a avut o viata destul de grea (intre altele, chemoterapie indelungata, cu o extirpare apoi a unei tumori la san, medicamente cu pumnul zilnic... etc, etc). Iubeste pasarile, aerul curat, natura si are grija cu mare duiosie de mama ei, care e si ea bolnava de diabet, oarba aproape complet, si de curand si senila. Dar parintii, desi sunt oameni foarte, foarte buni la suflet, nu sunt crestini, si nu numai atat, dar considera ca noi, crestinii suntem putin incuiati si intoleranti (fie ca suntem ortodocsi fie ca suntem din vreun cult neo-protestant, pentru ei e tot acelasi lucru). Aceasta atitudine vine din tineretile lor, cand tatal baiatului era inca copil, invatat de tatal sau sa nu creada in Dumnezeu. Din cauza asta, colegii lui au fost foarte rai cu el (Norvegia fiind atunci foarte luterana, iar copiii fiind copiii, asa cum sunt peste tot). De aceea de foarte multe ori, parintii lui, mai ales tatal, ma lua la intrebari cu privire la credinta mea, pentru ca i se parea lui ca eu nu sunt chiar asa de incuiata, si totusi eram crestina.

Acum patru ani m-am mutat pentru studii in Germania, intr-un loc unde am doua biserici romanesti la care merg regulat, si aici s-a produs o minune, o intoarcere a mea catre Biserica. E foarte interesant ca daca pana atunci aveam foarte clare foarte multe aspecte ale credintei (de la continutul Noului Testament -- si ceva din Vechiul Testament, dar nu suficient -- pana la perioadele de post), aici s-a produs o fuziune, o intelegere care e mai presus de mintea mea. Acest lucru se datoreaza si unui preot local, un om cu mare har, blandete, dragoste, strictete cu sine insusi si intelegere pentru altii, si care ne invata prin exemplul propriu. Ei bine, am reinceput sa merg la biserica regulat, sa tin posturile din timpul anului, sa ma spovedesc si sa ma impartasesc mai des. Eram deja de 3 ani cu norvegianul meu, si mergeam incetisor spre un viitor impreuna: ne iubeam asa cum dl. care a inceput topicul spune ca se iubesc ei. Si, mergand la biserica, am inceput sa-mi pun intrebarea casatoriei acolo. Intre timp, bineinteles, cum biserica era mare parte din viata mea, incepusem deja sa-i mai spun norvegianului bucati din predica de duminica, bucati din gandurile mele, din grijile mele, din trairea postului.

Cum a remarcat dl. Ciprian, Biserica Ortodoxa Romana NU permite (decat in unele cazuri) casatoria mixta. Si mirii si nasii trebuie sa fie ortodocsi si traitori in ortodoxie. Am inceput sa ma intreb cum as putea eu trai fara casatoria in biserica. Primul raspuns: era foarte clar pentru mine ca a ma casatori civil, fara sa ma casatoresc in biserica, nu avea pentru mine nici o importanta: era numai o bucata de hartie acea casatorie. Al doilea raspuns: Pacatele parintilor se rasfrang asupra copiilor -- deci nu as fi avut curajul si indrazneala sa am copii traind in pacat (casatoria civila nu are nici o valoare in fata lui Dumnezeu. Sau are valoarea dinarului cu chipul lui Cezar). Al treilea raspuns: pentru mine insami fiecare moment impreuna cu el ar fi fost un moment otravit, in care m-as fi gandit mereu: ceea ce fac eu este un pacat.

A pacatui fara sa stii poate fi groaznic atunci cand iti dai seama ce ai facut. Dar a pacatui stiind ca pacatuiesti si vazand in fata ta cum ti se distruge sufletul e o tortura inimaginabila. Nu o doresc nimanui. Pentru ca norvegianul meu ma iubea, am suferit impreuna in aceasta indoiala timp de doi ani de zile. Am ajuns aproape umbre: intre noi era ca un zid. Si acest lucru in ciuda -- sau poate tocmai din cauza -- faptului ca ne iubeam si ca el este un om deosebit de tandru, de sensibil si de bun la suflet (mai bun, as putea spune, decat foarte multi oameni, crestini si necrestini).

Norvegianul meu nu s-ar fi opus la inceput unei ceremonii de botez de forma. Dar dupa catva timp, gandindu-se, asta i s-a parut si lui repugnant, o prefacatorie, in timpul careia el ar fi trebuit sa se inchine lui Dumnezeu si sa spuna Crezul. Vedeti: chiar un om ateu s-a cutremurat in fata unei minciuni in fata lui Dumnezeu. L-au ajutat si sprijinit doi oameni: preotul de care am vorbit, si un prieten foarte bun de varsta noastra, care isi facea studiile in orasul natal al norvegianului meu, si care era roman din Iasi. Incetul cu incetul, venind cu mine la biserica desi nu era crestin, fiind primit si iubit de crestinii de acolo, norvegianul meu a inceput sa se indoiasca de credinta lui (ateii cred ca nu exista Dumnezeu). Acum un an preotul de care v-am vorbit, si care ne-a fost tata si invatator amandurora, l-a botezat intru ortodoxie. Azi suntem cununati si religios si civil. Sotul meu canta la strana ortodoxa, invata Psalmi si se roaga sa i se deschida mintea si inima sa inteleaga si sa creada chiar mai mult. Nu este meritul meu ca azi suntem fericiti, ci al lui, si aceasta fericire pentru el a avut aproape un pret de sange. E foarte greu sa renunti la ceea ce crezi. Dar cred ca pentru noi, raspunsul ar fi fost: in ciuda iubirii noastre, a ramane impreuna fiecare crezand altceva, traind in pacat, ar fi fost mai rau decat sa ne fi despartit. Ne-am fi distrus reciproc.

Sper, dl-e Ciprian ca daca mai sunteti pe aici si cititi aceasta poveste, va va influenta, nu neaparat sa va botezati, ci sa va puneti oarecum aceeasi problema. Poate pentru dvs. exista alte raspunsuri decat pentru noi, dar dragostea unul pentru altul nu este suficient. In acest caz, pentru mine ar fi insemnat sa-l iubesc pe acest om mai mult decat pe Dumnezeu, ceea ce nu poate duce la fericire.

Cu multa afectiune, va urez tuturor toate cele bune,

Cristina

[lore86]

emotionanta postare. mi-au dat lacrimile. Cu adevarat"barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa".
Sa va dea Dumnezeu viata lunga impreuna si sa ramaneti mereu langa Hristos.
Sa aveti un Pasti incarcat de lumina si bucurie!