GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Nu trebuie sa cautam pustia , pentru ca ar fi semn de lasitate , ci trebuie sa ne purtam Crucea fiecare acolo unde suntem , in cazul nostru aici , in mijlocul marii turbate , si sa avem evlavie multa fata de Maicuta noastra a tuturor , caci am avut aceasta mare sansa sa o avem alaturea pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu , si orice filozofie care se situeaza pe alte coordonate este falsa si inselatoare din toate punctele de vedere .
Vezi , draga Leonte , ce putin ne trebuie pentru "pustia" noastra ?

te rog sa ma crezi ca fac mari minuni prin citirea si trairea lor ! (mai ales prin trairea lor, care nu e posibila fara de citire)

Este imposibil , draga Leonte , sa inotam noi singuri , dupa mintea noastra in marea aceasta turbata , te rog sa ma crezi frate draga !

Prea Sfanta Neascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!

Cu adevarat este greu dupa mintea noastra se ne luptam, insa eu aleg "pustia" ca remediu si intarire. O deplasare ocazionala, cand am timp si posibilitate, intr-o padurice unde nu dau peste oameni si unde reusesc pentru moment, sa inteleg cuvitele cuv. Alonie: "De nu vei socoti ca pe lumea asta esti singur tu si cu Dumnezeu, nu vei cunoaste liniste." (sper sa fi nimerit citatul din Patericul Egiptean la litera A)
Contempland aceste cuvinte in linistea pustiei, incep sa uit lumea si naravurile ei pe care le-am deprins si eu, incep sa ma rog altfel decat gandidu-ma la cei cu care sunt sfadit. Imi amintesc de certuri si de contraziceri ca de comportamentul unui copil, apoi ma rusinez "caci nu binele pe care voiesc, ci raul pe care il blestem pe acela il savarsesc" (nu mai stiu cine a spus), ma turbur si ma manii ca nu sunt in stare sa ma fac pilda spre cele bune, ci trancanesc necontenit ca un fatarnic si ca un impostor. Numindu-ma pe mine urmator al lui Hristos il fac de ras prin comportamentul meu si pentru faptele mele se huleste numele lui Dumnezeu intre neamuri.
Apoi incepe sa imi apara cate o lacrima. ... Ma linistesc, si-mi amintesc ca mila lui Dumnezeu e mai mare decat rautatea din mine. Imi amintesc de sfintii care au reusit sa se faca pilde vii si ma rog sa fie cat mai multi astfel de oameni. Ma mangaie o blanda caldura launtrica, iar osteneala deplasarii pana in locul acela urmata de repaosul trupesc, imi da noi puteri. Ma intaresc in nadejdea de a ma intoarce in cetate si a o lua de la capat, fara sa stie nimeni cine sunt si de unde vin.

Sunt influientabil. Treaba asta ar trebui sa o savarsesc asa cum spui tu. Dar eu nu pot. De la un moment dat, mintea mea nu se mai poate scalda in rugaciune, sub zgomotele si agitatia din cetate. Devin cuprins de naravurile cetatii si iar am nevoie sa evadez o zi, doua, sau barem cateva ceasuri... Am nevoie ca sub primejdia inghetarii de frig, a flamanzirii, a insetarii, a dezhidratarii in canicula, sa imi amintesc cat de fragil este acest trup trecator, dar mai ales cat sunt de neputincios in a-l sprijini cu puterea rugaciunii si a nadejdii si a credintei.