Pacatul si Iertarea

[Marinescu]

Interesant subiect si extraordinar de important pentru orice om din lumea asta caci fara iertare suntem pierduti.
Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt?

Consecinta spirituala. Un fel de negreala asupra sufletului. Pacatul nu este ofensa fata de aproapele, ci fata de Dumnezeu. Cerandu-mi iertare fata de aproapele, am facut un lucru bun. Dar, inca nu am cerut iertare lui Dumnezeu. Ne lamureste Domnul aceste aspecte printr-o pilda cu un om certat cu fratele lui si care aduce jertfa de iertare la templu.

Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit?

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).

Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea?

Daca este vorba de pacate mici (veniale sau lesne iertatoare), negreala a imbolnavit doar sufletul, care isi mentine insa legatura cu Dumnezeu, principiul vietii, adica "sufletul este viu". Prin urmare, simpla pocainta este suficienta pentru ca Doctorul Sufletelor si a Tot Trupul sa-mi curateasca, din nou, sufletul.

Daca este vorba de pacate mari (capitale, de moarte), negreala a ucis sufletul, adica a intrerupt legatura cu Dumnezeu. In acest caz am nevoie de "Sacramentul pentru cei morti" care este Taina Spovezii (Sacramentul Penitential).

Cine ma absolva de ele?

Numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar Dumnezeu a delegat acest minister unor oameni care actioneaza in baza unui mandat primit.

Ce trebuie sa fac eu?

Periodic (zilnic, daca se poate) sa imi fac examenul de constiinta. Eu, fiind mai lenes, mi-l fac saptamanal, in ziua dinaintea Sf Liturghii.
-daca am pacate de moarte trebuie sa ma abtin de la Sf Impartasanie si sa ma spovedesc mai intai.
-daca am numai pacate veniale ma pocaiesc, spunand in genunchi o rugaciune numita "Actul de cainta", dupa care ma impartasesc. Daca pacatele veniale respective sunt din aceeasi specie cu pacate precedente, adica e vorba de o recidiva, atunci ma programez la cancelaria parohiala pentru o discutie cu preotul, fiindca e un semn de lipsa de progres spiritual.
-daca nu am nici pacate de moarte, nici veniale in saptamana respectiva, atunci ma bucur, dar numai pe jumatate, fiindca inca se poate sa fi uitat un pacat. In asemenea cazuri il rog pe Dumnezeu sa-mi aminteasca eventuale pacate uitate, repet examenul de constiinta in ziua de Duminica si spun, totusi, Actul de Cainta in timp ce sunt aliniat la coada pentru primirea Sf Trup si Sange.

de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Din aceste doua semne: 1) aud preotul spunand cuvintele "te dezleg" si 2) sufletul se umple de bucurie si devine mai usor, incat parca ar avea aripi.

[Marinescu]

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).



De unde stiu ca constiinta nu ma inseala?
Am citit undeva ca Legea celor zece porunci ne descopera daca am pacatuit sau nu. Mi se pare ca undeva in Sfanta Scriptura, in Romani capitolul 7 cu versetul 7. E ca o oglinda care imi arata cat de curata e inima mea. Ce parere aveti de asta?
Si atunci, stau si ma gandesc : fac examen de constiinta dar bazandu-ma pe oglinda celor zece porunci. Caci altfel ma pot insela.

[Noiembrie]

Cred ca neiertarea este un PACAT in sine...Cine zice ca iarta dar nu uita, pacatuieste iarasi...Iar daca nu ierti, inseamna ca nu iubesti...Si daca nu iubesti nu ai pe Domnul cu tine...Deci iar pacatuiesti....Fiecare trebuie sa ierte, sa se ierte si atunci Dumnezeu va ierta si El...iar pacatul va pieri.

[Marius22]

Unde exista greseala si pacat, exista si premisele iertarii, ale impacarii, altfel spus, ale biruintei iubirii. Noi ne-am obisnuit ca un pacat sa dea nastere doar la dezbinare, la alte pacate etc. Mantuitorul ne arata ca desi suntem supusi greselii, desi nu exista om fara de pacat, totusi, cerand si oferind iertare, putem fi izbaviti de povara raului.

Nu cunoastem ce mare dar face Dumnezeu omului sub chipul iertarii... A ierta este prin excelenta un act dumnezeiesc. Dar Dumnezeu ne cheama pe toti la asemanarea cu Sine, ca iertand sa ne aratam dumnezei dupa har. De aceea ne si indeamna Domnul sa iertam de "saptezeci de ori cate sapte", ca sa cunoastem ca fara experienta iertarii nu se poate pune inceput mantuirii sufletului nostru.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Dincolo de reguli si tipic, mai intai zic eu sa privim in noi insine. Suntem orgoliosi si vanitosi, iar de aici porneste intreg arsenalul de slabiciuni. De cele mai multe ori NU ne certam cu strainii, fiindca pe ei ii respectam neconditionat si tinem legile lui Dumnezeu atat cat le intelegem noi: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Daca il iubim sau nu, e o chestiune de perceptie dar mai ales de relationare sociala: pentru unii parca avem o placere sa-i vedem, in timp ce fata de altii am dori sa stam cat mai departe, chiar daca practic nu ne-a facut niciodata vreun rau. Probabil e vorba de self-control sau incompatibilitate.
Eu as dori mai degraba sa vorbesc de "disputa" dintre cei ce..."se iubesc". E paradoxal, dar in mod firesc, cerem de la cei de langa noi mai multa intelegere, iar daca n-o primim, izbucnim fara prea mari retineri, fiindca... "ne permitem". Intoarcem subiectul si pe fata si pe dos, cautand parca sa punem in valoare anumite nuante care ne avantajeaza punctul de vedere. Cu un strain nu facem acest lucru, fiindca nu ne pasa nici ce crede nici ce viata duce. Daca n-am ierta sau nu ne-am cere iertare, unde-am ajunge?
Pacatul spovedit este sters, sau cel putin asa suntem incredintati. Ceea ce ramane, poate fi "eliberarea" constiintei, dar in aceiasi masura trebuie sa ramana cainta asupra propriilor slabiciuni, cu atat mai mult cu cat stim ca suntem permanent supusi tirului nevazut de capcane iar noi cadem in majoritatea dintre ele. Ne "spalam" intr-o parere, dar curatenia nu este niciodata certa, iar daca uitam ceea ce-am fost, riscam sa ne trufim si sa credem ca suntem mai vrednici decat cel de langa noi, oricare-ar fi el. De aici vine cel mai mare pericol. Faptul ca cei din jurul nostru pacatuiesc la randul lor, este pentru noi de doua ori un risc de sminteala, fiindca dintr-o data ne ridicam deasupra lor si ii vedem "mai" rataciti decat noi, iar pe de alta parte ne trufim si ne pretindem infailibili, ca si cum noua nu ni se poate intampla sub nici o forma sa cadem intr-o astfel de ispita, cand de fapt noi suntem deja cazuti intr-alta, pana la gat!!!
Constientizarea pacatelor proprii, chiar spovedite, trebuie sa ne lamureasca pe deplin pozitia fata de Dumnezeu, iar faptul ca ne-a iertat, nu e meritul nostru, ci doar bunatatea Lui. "A uita" peste noapte ce-am fost inainte de a ne spovedi si a pretinde ca spovedania ne da dreptul de a ne crede deasupra celorlalti, cred ca este de departe cea mai perfida arma a ispititorului. Si din pacate am observat ca marea majoritate cadem in aceasta capcana!
Sa ne dea Dumnezeu timp si destula intelepciune sa acceptam fiecare lectie trimisa de El, si sa putem deveni astfel corecti cu noi insine.