GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Cea mai buna este lacomia duhovniceasca , si cu cat aceasta lacomie se mareste , se adanceste , vom fi nemultumiti tot timpul , vom fi nelinistiti , de cele dobandite , caci credinta adevarate nu naste liniste precum se crede , aprinde un foc in noi si-o frica deopotriva !
E buna lacomia duhovniceasca , fratele meu , nu-i buna trandavia duhovniceasca , multumirea de sine , ca vezi Doamne pe toate le-am facut , in rugaciune , in postire , in marturisie , in indreptare , si hopa cand ti-e lumea mai draga cazi de vezi stele verzi , de nu te mai recunosti , si iaca intervine lucrarea smereniei , ce te mustra si te atentioneaza , te rusineaza , te potoleste ,si-ti deschide lacomia asta continua duhovniceasca .
Suntem ca pe un camp de lupta si lupta se da in toate cele duhovnicesti , caci de nu reusim sa intram in camara inimii noastre , in adancul ei , in plinatatea ei , nici ruga nu-i curata , nici postirea adevarata , nici cainta sincera , si nici marturisirea folositoare.
Sfintii Parinti care au reusit dupa multa "lacomie" duhovniceasca , iaca acum pun ghilimele ca mai sus n-am pus ,sa intre cu adevarat in camara inimii , in aceasta camara tainica , au incercat si au trait o uimire in fata tainei existentei .
Citeam intr o carte acum cateva zile ca multi Sfint si-au pus acesta intrebare : de ce exista diferente intre oameni de intensitate a constintei pacatului. E o intrebare poate fara raspuns , dar lacomia s-o avem si sa nu fim multumiti niciodata de cele dobandite , sa vrem mai mult si mai mult , caci nu exista indigestie la cele duhovnicesti , dar , pentru ca si aici exista un dar , sa fim rabdatori , chibzuiti , caci nimic nu se dobandeste batand din palme , si cand nu te astepti , Duhul Sfant se apropie de noi , ne indulceste , ne incalzeste , ne sterge lacrima , apoi iar pleaca , si noi iar insetam , "lacomim" dupa cele bune , dar sa nu uitam ca Dumnezeu nu lucreaza impotriva libertatii date , dar lucru foarte important , nu descoperit de mine , ca viata duhovniceasca a crestinului se manifesta pe acesti doi factori : libertatea omului si lucrarea harului dumnezeiesc !
Avem , frate libertatea sa lacomim dupa cele duhovnicesti ? Avem !
Lucrarea harului vine cand nu te astepti !
O saptamana linistita , frate !

Mangaietor cuvant.

Punem la inima, frate Cristian, acest vant cald Care iti racoreste sufletul...

[cristiboss56]

Partea intai :
http://www.youtube.com/watch?v=fF1dzIJDZPs
Partea a doua :
http://www.youtube.com/watch?v=KrelBQnf7gY

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Partea intai :
http://www.youtube.com/watch?v=fF1dzIJDZPs
Partea a doua :
http://www.youtube.com/watch?v=KrelBQnf7gY

Apropo, frate Cristian, de mesajul de mai inainte, de Sf. Siluan (care mi-e foarte drag si pe care l-am recomandat de atatea ori) si de Sf Antonie cel mare a carui praznuire va fi peste doua zile: Spunea Sf Siluan intr-una din scrierile sale despre un alt rugator care se ostenea impreuna cu Sf Antonie. Acesta il intreaba pe Sf Antonie: "De ce, frate Antonie, eu ma ostenesc mai mult decat tine, dar Dumnezeu iti da tie mai mult decat mie?" Iar Sf Antonie a raspuns: "Pentru ca eu Il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat tine!"
Cu alte cuvinte, acolo unde este osteneala si "lacomie duhovniceasca", bine este sa punem si oleaca de dragoste. Fara dragoste, lucram ca niste sclavi, pe ogorul Domnului, facand din obligatie si de frica, toate cate ni le cere El!...
De multe ori ne rugam si ni se pare ca am mai avansat putintel, cand dintr-o data apare o ispita oarecare si noi cadem mult mai jos de cum fusesem mai inainte de a ne ruga!... Daca am iubi, nu neaparat vrajmasul, asa cum ne invata Sf Evanghelie, (asta mai tarziu, cand incepem sa intelegem rostul iubirii de aproape), ci macar pe fratele nostru ratacit acum, dar care, prin rabdarea si dragostea noastra, se poate indrepta, eu cred ca abia atunci sporim in cele duhovnicesti. Dar, judecandu-ma pe mine, vad ca mereu cad si cad si ma stapanesc cu greu, daca in jur nu e intelegerea si dragostea pe care, pana la urma, o cauta fiecare dintre noi!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

De multe ori ne rugam si ni se pare ca am mai avansat putintel, cand dintr-o data apare o ispita oarecare si noi cadem mult mai jos de cum fusesem mai inainte de a ne ruga!... Daca am iubi, nu neaparat vrajmasul, asa cum ne invata Sf Evanghelie, (asta mai tarziu, cand incepem sa intelegem rostul iubirii de aproape), ci macar pe fratele nostru ratacit acum, dar care, prin rabdarea si dragostea noastra, se poate indrepta, eu cred ca abia atunci sporim in cele duhovnicesti. Dar, judecandu-ma pe mine, vad ca mereu cad si cad si ma stapanesc cu greu, daca in jur nu e intelegerea si dragostea pe care, pana la urma, o cauta fiecare dintre noi!

Lectile de iubire ale Sfantului Siluan , draga Culai , sunt lectii venite dupa zeci de ani de lupte si multa truda petrecuti in Manastirea Pantelimon din Muntele Athos . Cat s-a luptat cu cugetele rele , cu mandria , chiar daca aceasta nu era la nivelul la care noi am ajuns ! Zeci de ani , cat viata noastra , Culai !
Nu suntem noi oare lipsiti in primul rand de rabdare , inainte de a fi lipsiti de dragoste adevarata , precum spui ?
Nu facem noi loc dracilor si ispitelor venite din partea lor , prin lipsa asta de rabdare , rabdare cu dobandirea celor duhovnicesti , rabdare cu noi insine si mai ales cu cei din jurul nostru ! Pai , daca n-am rabdare cu mine , cum pot sa am rabdare cu cel de langa mine ?
Fericitul Sofronie accentua ceea ce am scris intr o postare anterioara , ca fiecare om este un fenomen unic si original in felul sau. Multi dintre noi primim ceea ce dorim cu atata nerabdare , deabia spre sfarsitul vietii , altii prin pronia lui Dumnezeu primesc anumite daruri inca de la inceput , dar nu trebuie sa uitam , frate , ca viata de cresin nu-i presarata cu bucurii si flori , caci iubirea lui Hristos in lumea aceasta este supusa in exclusivitate la grele ispitiri , pentru ca dragostea lui Hristos in asta lume este in mod inevitabil patimitoare .
In fine , sunt multe de spus , atat de multe incat mi-ar lua tot timpul de la rugaciune pe o perioada indelungata , si n-am realizat nimic astfel , dar nu-i lipsa de dragoste , Culai , e lipsa de smerenie , Si "lacomie" spre mandrie , dar dragoste avem , ti-o spun sigur , in schimb n-avem vointa suficienta si mai cu seama rabdare . Mandria opreste lucrarea smereniei , mandria e nerabdatoare , si se bazeaza pe lipsa noastra de vointa pentru a o inlatura odata si odata din mintea si inima noastra . Daca n-aveam dragoste , totul era complet pierdut , dar avem o dragoste a omului cazut in mandrie , te rog mult sa reti acest aspect , caci ce spun aici , traiesc , simt , zi de zi pe propria-mi piele !
Imi aduc acum aminte de bucuria traita de Sfantul Siluan cand i s-a aratat Domnul , cata bucurie , cata liniste a primit el , n-ar fi vrut sa se desparta de acele clipe nicicand , dar tot din pronie dumnezeiasca au trecut peste cinsprezece ani cand Sfantul Siluan nu a mai avut aceasta imensa bucurie !
Cata lupta a dat , cata tulburare a indurat , cate lupte cu diavolii a dat , aproape ca ajuns la deznadejde !
Oare Sfantul Siluan nu cunostea dragostea precum scri in postarea ta ?
Doamne fereste !
Dar iata ca in astfel de clipe grele , de lupte conntinue , dupa ore si ore de rugaciune , cu o durere imensa in suflet , Sfantul il intreaba pe Dumnezeu , ce se intampla cu el , caci vrea sa se roage cu inima curata , sa nu-i mai fie tulburata credinta ! Oare nu cunostea el dragostea cea Adevarata ? Nici decum ! Datorita sfinteniei lui , a primit dupa multe lacrimi raspuns de la Dumnezeu , un raspuns care trebuie retinut de noi toti :

"Cei mandri intodeauna sufera din partea diavolior "

Daca Sfantul era mandru sau considerat mandru de catre Dumnezeu , noi cum suntem Culai ? Varza , iertare de cuvant , dar nu suntem lipsiti de dragoste , si asta-i cel mai important !
Revenind , Siluan il intreaba pe Dumnezeu :" invata-ma ce trebuie sa fac pentru a mi se smeri sufletul? "
Raspunsul a venit , un raspuns folosit de multi Sfinti parinti spre luminarea noastra , si important de retinut , si sa-l repetam in gand obsesiv chiar :
"Tine mintea in iad si nu deznadajdui "
Dupa ani si ani Sfantul , care era desavarsit , inseta dupa Dumnezeu, dar el spunea cu mare frica ca in curand va muri si ca ticalosul lui suflet se va cobori in iad si va plange dupa Domnul ! In marea lui smerenie se considera nevrednic , atunci ma intreb cum suntem noi , frate !
Striga Sfantul ,, si cred ca astfel ar trebui sa strigam si noi , si cu asta inchei :
" Unde esti Tu , lumina sufletului meu ? De ce m-ai parasit ?Eu nu pot trai fara Tine .
Te rog sa ma scuzi daca am scris prea mult , cu greseli , dar am scris in graba ,presat de timp !

[cristiboss56]

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.
2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.
3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.
4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.
5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.
6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.
7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.
8) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavoslovesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.
10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.
11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.
13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au întraripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.
14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15) Fericiti sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.
16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.
17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.
18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.
19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.
20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.
Hristos si Maica Domnului sa fie cu voi!
Cu dragoste în Hristos, Fratele vostru. Monahul Paisie


din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind Imparatia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.

Din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

Amin! Amin! Amin! +

Sa ne traiesti, robotitorule si ravnitorule intru citate inspirate foarte, Cristian!

[leonte]

Ce stiti despre lipsa fricii de moarte? Dar despre lipsa fricii de a fi facut de rusine?

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Ce stiti despre lipsa fricii de moarte? Dar despre lipsa fricii de a fi facut de rusine?

Amandoua , sunt impietrirea inimii , lipsa de simtire , nesimtirea , si gasim sute si sute de pagini scrise despre acestea de Sfintii Parinti si nu numai !

[cristiboss56]

*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1. Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.
Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.
Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.
2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).
Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.
Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:
“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).
Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).
Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.
Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.
Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.
Ce este întunecarea minţii?
Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l
împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.
Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

[cristiboss56]

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă
3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.
Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.
Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.
b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.
Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.
Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.
Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>