Mântuirea ortodoxă şi "mântuirea" protestantă

[Decebal]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Din cele scrise de Apostolul Pavel rezulta ca acele fapte bune sunt pregatite de Dumnezeu dinainte,nu sunt nici creatia si nici meritul omului,ele sunt roada Duhului Sfant in om,nu din el singur izvoarasc,iar credinta care le precede este la randul ei un dar de la Dumnezeu.Este o lucrare a harului de la primul pana la ultimul act care nu exclude omul,ci il transforma,doar ca nu ii da lui,omului,meritul principal,ci lui Dumnezeu.Darul inseamna ceva gratuit iar harul nu poate fi echivalat intr-un act uman de aceiasi valoare.Sau se poate?

Or fi ele faptele pregătite dinainte însă nu sunt chiar fără intervenţia omului. Este evident că nu poate fi vorba numai despre o lucrare a harului de la primul până la ultimul capăt şi asta pentru că, aşa cum sublinia Stăniloae şi teologia ortodoxă în general, omul creştin este transformat de har şi aflat sub mânarea sau imboldul sau impulsul Duhului iar această transformare conştientă a duhului dă omului conştiinţa şi puterea să decidă şi să aleagă ce face în acord cu harul şi legea lui Dumnezeu; de aceea teologia ortodoxă vorbeşte despre sinergia dintre har şi credincios sau dintre har şi libertatea creştină pentru că prin mântuirea libertăţii umane care este făcută prin Iisus Hristos, prin zdrobirea morţii care se infiltrase în inima omului şi o ducea în rătăcire şi în robie şi în moarte, omul devine prin har el însuşi dezlegat pentru libertatea înspre care şi în proiectul căreia Dumnezeu l-a zidit, l-a făcut suflet viu, iar mai apoi i-a dat prin Iisus Hristos Viaţă, pentru că Noul Adam S-a făcut duh dătător de Viaţă prin jertfă şi prin înviere, iar apoi prin trimiterea Duhului în interiorul fiinţei umane (a nu se lua în sens universal, ca şi cum Hristos ar fi trimis Duhul în interiorul tuturor oamenilor; vorbesc despre acea fiinţă umană care a devenit în Duh). De aceea se spune că omul este conlucrător la propria mântuire, sau la dezvoltarea propriei stări de mântuire, neatribuindu-i-se nicidecum rolul principal sau exclusiv, prin credinţa şi gnoza lucrătoare prin iubire şi cunoaştere a adevărului. Faptele credinţei şi cunoaşterii mântuitoare nu sunt deci doar roada Duhului Sfânt, ci sunt şi roada libertăţii dezlegate sau tot mai dezlegate de robia morţii şi a stricăciunii, de robia lipsei de libertate autentică, duhovnicească în care a fost înlănţuită persoana umană, precum şi roada conştiinţei umane în care, prin Duhul noului legământ, legea iubirii sau legea lui Hristos (şi dimpreună cu aceasta, deşi nu în întregime, şi legea anterior dată) a fost înscrisă în inima omului (Ieremia 31). Faptele credinţei şi gnozei mântuitoare sunt deci şi merite ale omului sau roade ale propriei sale conştiinţe şi libertăţi, iar nu doar roadele Duhului lui Dumnezeu.

[Decebal]

În prealabil postat de AlinB

Darul Duhului nu poate fi echivalat de nici un act uman dar trebuie sa fie urmat de un act pozitiv constient si volitiv.

De fapt darul Duhului ar trebui precedat în prealabil, în general, de pregătirea pentru primirea acestui dar. De aceea în Biserica cea adevărată a lui Hristos, pe vremuri, se făcea propovăduirea evangheliei, se făcea catehizare, se făcea o perioadă de pregătire, de curăţire, de învăţare, de sensibilizare a sufletului şi a minţii la adevărul evangheliei, abia ulterior având loc Botezul, de obicei la sărbătoarea pascală. Asta este ceea ce mărturisesc sf Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale, sf Vasile cel Mare în "Despre botez", sf Ambrozie în "Despre Mistere", sf Dionysie Pseudo Areopagitul în "Despre Ierarhia Bisericească" şi mulţi alţii. Acesta este adevărul Bisericii şi aceasta era adevărata rânduială a Bisericii. Evident că nici aceasta nu rezolva toate "problemele" dar era o rânduială mult mai autentic creştină faţă de rânduiala pseudo-autentică ce se practică în ziua de azi şi de multă vreme încoace; ce-i drept pe vremurile acelea cei care aveau funcţii semnificative în biserică, şi creştinii în general, erau mai ocupaţi de teologie şi spiritualitate.

Dar chiar şi în condiţiile actuale primul lucru de făcut este tot în teritoriul conştientizării, atât cât dă Dumnezeu şi cât se poate, a darului Duhului Sfânt, pentru că altfel se intră într-o viaţă străină de Duhul în care obligaţiile neînţelese şi neasumate devin o rutină plicitisitoare, care de multe ori duce în final la ratarea mântuirii. Sunt foarte mulţi oameni, chiar ortodocşi botezaţi, care îşi ratează mântuirea şi trebuie să recunoaştem acest lucru. Este într-adevăr dureros să te izbeşti de atâtea paradoxuri practice în Biserica Ortodoxă, dar unii încă ne mai spun că trebuie tăcut şi înghiţit; aşa să fie, dar vom mai vedea şi până când, că n-au ajuns oamenii chiar să răstoarne planurile şi lucrarea lui Dumnezeu.

Am mai şi spus că astfel de reţete în care oamenii sunt într-un fel îndemnaţi să îşi, şi îmi cer scuze pentru limbaj, chiar nu am intenţia de a ofensa pe nimeni, "screamă" mântuirea pot fi reţete optime pentru ca oamenii dimpotrivă, chiar şi botezaţi să îşi rateze posibilitatea mântuirii, chiar şi într-un scenariu în care aparent, şi poate în ochii chiar a multora, ei îşi "lucrează mântuirea". A nu se înţelege că aş tăgădui necesitatea strădaniei, a ostenelii pentru mântuire, dar această strădanie şi osteneală (că doar împărăţia cu asalt se ia) trebuie orientată în mod duhovnicesc, într-un scenariu cât mai aproape de autenticitatea creştinismului şi cât mai departe de falsitatea şi ipocrizia practicate în ziua de azi.

Chiar în urmă cu câţiva ani auzisem de cazuri şi în Rumânia şi prin alte părţi care cereau să fie dezbotezaţi şi doreau să dea Biserica în judecată pentru că fuseseră botezaţi fără să li se ceară consimţământul, considerând că Biserica ar fi săvârşit abuz asupra lor. Sunt tot felul de ciudăţenii şi paradoxuri, şi nu cred că Hristos chiar a vrut să ne bage într-o piesă de teatrul absurdului.

În prealabil postat de AlinB

De asta in ortodoxie de ex. se face distinctia teologica f. practica intre mantuirea obiectiva (Darul lui Dumnezeu catre om) si cea subiectiva (raspunsul omului la Darul lui Dumnezeu).

Ambele sunt necesare pentru ca mantuirea sa fie efectiva si omul sa intre in bucuria vesnica.

Mântuirea subiectivă este pătrunderea mântuirii obiective, prin harul şi alegerea lui Dumnezeu, în sufletul omului, precum şi transformarea vieţii ulterior într-o viaţă nouă în Hristos, aşa încât Hristos să ia chip în sufletele celor chemaţi la mântuire.