Probleme in famile

[adam000]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mă tem că e fix sarcina ta să îl găseşti. Poate cea mai urgentă şi mai importantă sarcină.
De ce te-aş împiedica să-ţi faci treaba?...:)

P.S. Lumea asta e adînc înşurubată-n piept, nu numa-n cap şi-n codri şi oceane...

Ma tem ca nu ai inteles deloc ce am vrut sa spun.
Eu personal am gasit motivul si mi se pare singurul motiv care face omul sa vrea sa depaseasca nivelul de patimi, de lumesc, infantil:

În prealabil postat de adam000

Spune-mi tu, macar un singur motiv pe lumea asta, in afara de dragostea Lui Dumnezeu care transfigureaza intelesul si perceptia, vreun alt motiv care m-ar face sa renunt la ceva (o crediinta) ce consider ca e normal, firesc, util si mai si functioneaza de minune pt mine?

Altceva vroiam sa iti spun: tu pornisei de la ideea ca este responsabilitatea omului. Eu spuneam ca omul impatimit nu are motivatie proprie, omeneasca (la nivel omenesc, de om impatimit) sa lase omenescul si patimile si criteriile proprii dupa care isi exercita responsabilitatea (nu poate sa isi gaseasca motivatie singur, pentru ca este inchis intr-un cerc vicios cumva - si incercam sa descriu acel cerc vicios al nivelului omenesc, dar ma tem ca nu s-a inteles), doar Dumnezeu ii da aceasta motivatie primul (este a Lui Dumnezeu, nu a omului).

Asa ca te intrebam pe tine (cel care venisei cu ideea ca omul poate si este responsabil sa depaseasca singur acest nivel), care este, in opinia ta, motivatia pe care omul si-o poate gasi singur, la nivel omenesc, care sa fie suficient de puternica pentru a initia si sustine un asemenea demers?
Ca eu nu vad nici una.

Pentru ca din felul in care vedem diferit acest mic detaliu, ar decurge alte consecinte - daca omul isi poate gasi singur si prin puterile proprii motivatia... atunci nu ar trebui sa avem nici o intelegere pt neputiintele (temporare) ale vreunui seaman, dar daca omul nu isi poate gasi singur si prin puterile proprii, atunci ar trebui sa avem toata intelegerea si rabdarea fata de neputiinta aproapelui de a gasi singur o astfel de motivatie (nu sintem cu nimic mai breji decat aproapele impatimit si ne-dornic sa iasa din starea aceea, deci sa nu judecam, pt ca chiar daca noi am reusit ceva cat de mic sa ne dorim sa ne ridicam, nu am reusit prin fortele noastre proprii).

[cezar_ioan]

Nu ştiu, iartă-mă, n-am chef de filosofie încurcată oricînd şi oriunde.
Mai gândeşte şi tu, că de-aia ai vreme şi minte.
Pedalează şi tu pe un subiect, dezvoltă-l, suceşte-l, lansează-l, înalţă-l, dă-i foc, ameţeşte-l... fă-i ce vrei, numai nu sta la infinit după colţ ca să ieşi mereu din penumbre şi să faci pe isteaţa cu întrebări care doar par isteţe. Arată-te în lumina pe care nu prea vrei să ţi-o asumi. De ai lumină, fă şi tu nişte rotocoale cu ea, dacă ai curaj. Iar dacă nu, mai bine taci şi cugetă. Sau cântă, croşetează, scrie poezii, fă copii, fă ce vrei dar nu mai face pe filosoafa şi isteaţa că eu unul m-am săturat de rolul tău nesfârşit. Mai lasă-mă...

[AlinB]

În prealabil postat de adam000

Altceva vroiam sa iti spun: tu pornisei de la ideea ca este responsabilitatea omului. Eu spuneam ca omul impatimit nu are motivatie proprie, omeneasca (la nivel omenesc, de om impatimit) sa lase omenescul si patimile si criteriile proprii dupa care isi exercita responsabilitatea (nu poate sa isi gaseasca motivatie singur, pentru ca este inchis intr-un cerc vicios cumva - si incercam sa descriu acel cerc vicios al nivelului omenesc, dar ma tem ca nu s-a inteles), doar Dumnezeu ii da aceasta motivatie primul (este a Lui Dumnezeu, nu a omului).

Nu este cu alb si negru.
In fiecare om poate fi o farama de umanitate adamica (cea bine zidita de Dumnezeu, dinainte de cadere) ascunsa, in ciuda aparentelor, si in anumite imprejurari iese la suprafata.
Fenomen care e posibil sa se repete toata viata, dar respectivul a hotarat sa o anihileze de fiecare data si nu cred ca poate fi data vina exclusiv pe parinti, mediu social, etc. pentru ca asa ajungem sa negam liberul arbitru si sa afirmam dogma predestinarii.

Asa ca te intrebam pe tine (cel care venisei cu ideea ca omul poate si este responsabil sa depaseasca singur acest nivel), care este, in opinia ta, motivatia pe care omul si-o poate gasi singur, la nivel omenesc, care sa fie suficient de puternica pentru a initia si sustine un asemenea demers?
Ca eu nu vad nici una.

Pe cruce erau doi talhari...
Deci in principiu, aceeasi identitate sociala, aceleasi imprejurari, dar reactiile fiecaruia in parte arata ca natura lor era diferita, in cazul unuia raul facuse ravagii totale in cazul celuilalt, acea farama de umanitate, suficienta cat sa-i salveze viata (vesnica) a ramas, s-a conservat cumva, probabil prin diverse decizii marunte (dar bune) luate de-a lungul vietii de pana atunci.

[adam000]

În prealabil postat de AlinB

Nu este cu alb si negru.
In fiecare om poate fi o farama de umanitate adamica (cea bine zidita de Dumnezeu, dinainte de cadere) ascunsa, in ciuda aparentelor, si in anumite imprejurari iese la suprafata.
Fenomen care e posibil sa se repete toata viata, dar respectivul a hotarat sa o anihileze de fiecare data si nu cred ca poate fi data vina exclusiv pe parinti, mediu social, etc. pentru ca asa ajungem sa negam liberul arbitru si sa afirmam dogma predestinarii.

Acele anumite imprejurari cred ca sint atunci cand Dumnezeu lumineaza constiinta omului (glasul Sau).

Nu e vorba de neagarea liberului arbitru, ci imagineaza-ti un caine inchis intr-o cusca atat de mult timp (de-o viata), ca atunci cand ii scoti lacatul de la usa custii nici nu ii mai da prin cap sa se duca sa testeze usa sa vada daca se mai deschide (teoretic cainele e de vina ca nu a incercat, practic insa...), sau mai rau, traind in cusca toata viata, ii este frica sa vada ce este afara (daca e ceva rau?; oricum e ceva necunoscut).
Cainele poate face ce vrea (si sa iasa din cusca), insa toata situatia lui de viata (faptul ca l-au tinut inchis) il face sa nu faca pasul asta.

Adeseori ma intreb daca nu cumva rugaciunea aceea din timpul Sf Liturghii (ectenia) cand se roaga "pentru cei robiti", oare nu cumva se refera la cei ce se afla robiti de patimi, in robia patimilor, precum acel caine teoretic liber dar totusi rob custii, din exemplul anterior.

-----------

P.S. Pe cruce erau doi talhari in fata Lui Dumnezeu! (nu singuri)

[cezar_ioan]

Adam, consider că tăcerea ta te înalţă.
Bravo ţie!

Ai trecut, cred, un test greu pe care ţi l-am administrat involuntar.
Felicitări!, dacă îmi e permis cumva să te felicit eu... Ai dus cu nobleţe povara mea. Frumos gest!

Mă bucur pentru tine, mă bucur mult, muuuuult de tot!....:)
Te îmbrăţişez, cu bucurie şi nădejde.
Iartă-mă!

Doamne ajută!

[adam000]

:-) Multumesc. Iarta-ma si tu pe mine! Te imbratisez si eu si ma rog sa iti ajute Dumnezeu sa fii cat mai constant in limanul pacii si bucuriei dragostei Lui, sa fii fericit cu El, ca de bucurie sa doresti sa impartasesti acea fericire a dragostei Lui Dumnezeu cu toti cei din jur si sa ii ajuti pe toti, din suflet si cu bucurie. Avem aceeasi umanitate, cu bune si cu rele, cu suisuri si coborasuri, asa ca nu sint cu nimic mai breaza decat tine, doar momentele difera (odata sint eu intr-o pasa ma proasta si tu intr-una mai buna si ma poti ridica, altadata invers); asa cu toti oamenii. Si toate problemele noastre, care de obicei sint false (inselari) dispar dupa ce ne impartasim :-)) abea atunci ne dam seama cate probleme false avem si incepem sa ne gandim "oare cum de ajunsesem eu in starea asta?" Cel putin mie asa mi se intimpla de o vreme.

Iti doresc sa il intimpini si tu pe Hristos in aceasta duminica de Florii, punandu-i in cale cea mai frumoasa floare pe care o poti gasi in sufletul tau!

cu drag