Este crestineste sa iei chirie?

În prealabil postat de Annyta

Cât timp îl primim în casă pe cel sărac? O zi, o săptămână, un an, toată viaţa? ("Un anotimp, un an, un timp"...?)

Părerea mea, păcătoasă de altfel, este că o perioadă prea lungă de astfel de într-ajutorare devine agasantă. Cel ajutat ar trebui şi el, între timp, să se pună pe picioare şi să găsească o soluţie... Desigur, nu luăm pielea de pe om cu cruzime, dar nici noi nu putem trăi întreţinând la nesfârşit pe cineva... Sfinţii care şi-au împărţit averea, au făcut-o o dată şi apoi s-au retras la mănăstire sau în pustie. Sau au trăit foarte modest... Câţi dintre noi putem face asta în zilele noastre? Concret, ca să-mi duc viaţa cu serviciul aferent, am nevoie de un anumit confort. Dacă renunţ la confort/ la serviciu, nu mai am cu ce să ajut (după inima mea - în limite mai strâmte). Deci despre ce vorbim?
Să ne rugăm să ne îmblânzească Dumnezeu şi să ne scoată în cale oameni care ne ajută la nevoie, sau/ şi care nu profită de noi cu orice ocazie. Să ne curăţească mintea şi inima ca să putem judeca drept.

Da, poți fi un sfânt care dă totul și apoi se duce în pustie sau la mănăstire, unde nu mai poartă grijă de sine decât în limitele supraviețuirii, sau poți fi unul care rămâne, totuși, în lume, fără a iubi lumea, dar folosindu-se de ea pentru a face bine. Și în oraș dacă trăiești și ai dragoste de cei mai sărmani ca tine, poți trăi cu un strict necesar, în așa fel încât să poți ajuta; repet, atât cât poți iubi.

Cred că puterea de a da ne vine direct de la Hristos, și cât Îl iubim pe El atâta îi iubim pe sărmani, pe oricine aflat într-o suferință, nevoie. Deci întâi de toate de El trebuie să ne apropiem, pe El să-L cunoaștem, iar apoi să facem ceea ce știm că ar vrea El să facem, fără a ne mințim.

Atunci Îi vom supune toate, iar de vom alege să fim buni chivernisitori ai averii să o facem consultând duhovnicul, ca să nu alegem numai după voia noastră, iar de vom alege să dăm toată averea noastră săracilor, tot așa să facem, pentru că și asta poate fi o ispită, iar apoi să ne pară rău.

Cum gândesc în cazul concret, prezentat de Ekaterina? Nu mă voi referi la ce face proprietara apartamentului, dacă este sau nu bine, pentru că chiar nu pot și nici nu m-a întrebat. Pot doar să-mi întreb propria conștiință, să mă gândesc cum aș face eu într-o astfel de situație.

Îmi vine în minte un cuvânt al unui părinte înțelept, care spunea: Până la o anumită vârstă omul acumulează - material, intelectual, își face o profesie, o familie, se așează, ca apoi să poată începe să dea.

Este, deci, un timp pentru toate. Dacă n-am ajuns la acea stare, stabilitate, caut întâi să o ating, și asta cât mai repede, ca să pot și eu să rodesc, să dăruiesc.

Nu spun că până ajung la nivelul acela trebuie să fiu neomenos, să mă gândesc obsesiv la atingerea scopului meu generos. Trebuie să fim mereu creștini, însă a fi creștin nu exclude existența unui plan de viață, a unor obiective de atins. Trebuie să ne lăsăm grijile în mâinile Domnului, însă nu să trăim la voia întâmplării. Același înțelept spunea: „Să te îngrijești, dar să nu te îngrijorezi”. Însă a purta grijă este datorie sfântă.

Concret: Dacă am ajuns să am o locuință de închiriat, care nu este singura mea sursă de venit, și îmi vine un chiriaș care cred că are nevoie de ajutor, fiind mai sărac decât mine, poate mi-aș înmuia inima și i-aș lăsa-o mai ieftin, în funcție de posibilitățile lui. Dacă, însă, mi-aș da seama că nevoia nu este reală, nu cred că aș păcătui ținând la prețul pieței.