Imaculata conceptie si Adormirea Maicii Domnului

I. Imaculata concepţie.

I). Preliminarii. Prin dogma despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria, catolicismul vrea să pună dela începutul exis­tenţei ei pe Fecioara într'o paralelă, într'o egalitate cu Iisus. Precum Iisus s'a Conceput şi s'a născut fără de păcatul strămoşesc, tot aşa s'a conceput şi s'a născut fără de păcatul străimoşesc şi Maria. Prin aceasta Fecioara Maria este oarecum autonomizată faţă de Iisus. Şi în acelaşi timp e scoasă din ordinea omenească, de sub legea universala umană; un om se concepe şi se naşte nu sub legea inflexibilă sub care se nasc toţi oamenii, ci se naşte ca Dumnezeu-Omul, fără să fie Dumnezeu-Om.
Învăţătura genuină a creştinismului, bazată pe cuvintele Sf. Scripturi, e că toţi oamenii se nasc cu păcatul strâmoşesc, că niciunul nu poate veni pe lume, după căderea protopărinţilor, fară acest păcat (Rom. 5, 12; Ev. Ioan 3, 6). Deci toţi au lipsă de mântuire şi mântuirea a venit pentru toţi, exclusiv prinHristos. Precum printr’un singur om s'a introdus păcatul in toţi, aşa prin unul Iisus Hristos; a venit mântuirea tuturor (Rom. 5, 15, 16). Catolicii scoţând pe Măria de sub legea naşterii cu păcătul strămoşesc, o scot şi de sub necesitatea de a se mântui prin Iisus Hristos. Pentru ea nu mai este Iisus Hristos unicul Mijlocitor şi Mântuitor. Ea s'a mântuit înainte de a veni pe lume Fiul lui Dumnezeu. Ea nu se mântuieşte prin harul adus de Domnul Iisus Hristos. E drept că bula Ineffabilis Deus din 8 Decembrie 1854declară ca Fecioara Măria a fost preservată de orice pată a păcatului originar din prima clipă a conceperii, în virtutea meritelor lui Iisus Hristos. Dar prin aceasta, cato­licismul săvârşeşte două abateri dela ordinea generală a lucrării harului mântuitor al lui Iisus Hristos, abateri cari nu fac decât să reliefeze concepţia lui că Măria s'a mântuit în afară de Hris­tos:
a) admite în cazul Mariei o lucrare mântuitoare a harului lui Hristos, înainte de a fi existat Hristos însuşi, adică Dumnezeu-Omul; b) admite în cazul Mariei că harul lui Hristos însuşiizbăveşte pe om de păcatul strămoşesc după ce s-a născut cu el, ei îl fereşte chiar de a se naşte cu el. De aceea, recunoaşte şi
dogma Ineffabilis Deus că graţia care a ferit-o pe Maria de ase concepe cu, păcatul strămoşesc e o graţie specială, nu graţia mântuitoare ordinară. În orice caz, graţia aceasta n-a mai venit în Maria prin Hristos şi n-a fost aceeaşi graţie pe care o primesc toţi când se izbăvesc de păcatul strămoşesc.

Dar în această învăţătură e ascunsă o concepţie caracteristică a catolicismului despre păcat, mântuire şi graţie, concep­ţie cu totul deosebită de cea patriotică şi ortodoxă. După con­cepţia catolică, păcatul nu e decât culpă în faţa lui Dumnezeu şi pedeapsă pentru culpă. El nu e şi o slăbire a naturii umane în adâncurile ei ontice. Căderea în păcat a primilor oameni a lăsat natura umană în starea ei pură (status naturae purae), pri­vând-o doar de etajul suprapus al darurilor supranaturale. Deci, păcatul are un caracter pur juridic, nu ontologic, şi deaceea poate fi înlăturat tot printr'o procedură juridică. Dumnezeu iartă culpa provenită din neascultarea oamenilor, prin primirea echivalentului sau supraechivalentului ascultării lui Hristos. Dumnezeu reîntoarce, prin aceasta, oamenilor, graţia pierdută de aceia prin neascultare. Dacă-i aşa, Tatăl Ceresc poate acorda Fiului Său un avans din graţia ce o va dobândi pentru oameni după întrupare, iar acest avans, un fel de primă de pregătire a întrupării Sale, de pregătire a locaşului în care se va coborî pen­tru întrupare, să-l trimită cu anticipare Mariei.
Pe de altă parte păcatul, conceput ca simplă vină şi pe­deapsă, nu şi ca modificare a firii în adâncurile ei, se 'transmite, după teologii catolici, printr'o imputare externă din partea lui Dumnezeu, în baza unui contract încheiat de El cu Adam, ca reprezentant al tuturor oamenilor, nu printr'o împărtăşire reală, tainică, a tuturor, de păcatul lui Adam. Dacă-i aşa, Dumnezeu a putut excepta chiar dela încheierea contractului cu Adam, pe Maria, de sub vina lui Adam, care în baza contractului avea să fie imputată întregei lui posterităţi, în cazul când el va călca porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această concepţie, pe lângă faptul ca reduce păcatul urmaşilor lui Adam, la un decret arbitrar al lui Dumnezeu, scoate pe Fecioara Măria din solida­ritatea cu întreaga omenire, atât în ce priveşte păcatul, cât şi mântuirea. Ea nu suportă păcatul cu întreaga omenire şi nu se mântuieşte cu ceilalţi oameni. Concepţia aceasta juridică sparge unitatea dintre oameni în păcat şi sparge unitatea dintre ei şi Hristos, în mântuire. Dogma imaculatei concepţii nu e decât o ilustrare particulară a acestui fenomen general.
În concepţia ortodoxă, însă, păcatul nefiind numai culpă şi pedeapsă, ci şi o slăbire a naturii umane, scăparea de păcat înseamnă, pe lângă satisfacerea lui Dumnezeu de către Iisus Hristos prin ascultare şi moarte, o întărire a acestei firi, prin ridicarea ei într'o unire intimă cu dumnezeirea. Aceasta a făcut-o Fiul lui Dumnezeu devenind şi ipostas al firii omeneşti, devenind şi om între oameni, ipostas omenesc între ipostasele omeneşti, şi ca atare, fiind şi unul din Treime, revărsând în se­meni energia necreiată a dumnezeirii Sale, harul dumnezeiesc. Numai prin umanitatea lui Hristos curge iarăşi harul în ome­nire. Desigur, moartea şi învierea Lui ca om are un rol special în deschiderea umanităţii Sale pentru toată energia dumnezeia­scă, pentru tot Duhul pe care să-l transmită apoi oamenilor cari îl primesc. Astfel harul nu e un ajutor creiat, pe care îl dă Dumnezeu pentru Hristos, clar nu numaidecât prin Hristos, ca în catolicism, ci energia dumnezeiască necreată, care a trebuit întâi să se reverse în umanitatea luată de Fiul lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să treacă la toţi cei ce vreau să o primească. De aceea, eliberarea de păcatul strămoşesc nu o poate obţine nici un om decât prin unirea lui cu Hristos, Dumnezeu-0mul. Numai aşa a obţinut-o şi Fecioara Maria. Desigur, n'a fost ne­cesar ca umanitatea Fiului lui Dumnezeu să fie deplin formată ca să transmită Maicii Sale libertatea de păcatul strămoşesc. Din prima clipă a zămislirii Sale ca om, curăţenia de păcat a firii Sale umane, începută a se forma, a trecut asupra Maicii Sale. Mai precis vorbind, prin acelaşi act prin care s'a atins de ea, pe de o parte a curăţit-o, pe de alta a început for­marea firii Sale, aşa cum lumina, în acelaşi moment în care se aprinde, şi luminează şi alungă întunericul. Desigur, nedespărţit de Fiul, a lucrat Duhul Sfânt. Sau Fiul lucra prin Duhul Sfânt în această atingere, căci Dumnezeu lucrează totdeauna asupra oamenilor prin Duhul. De aceea, Duhul pe deoparte a curăţit-o, pe de alta i-a dat puterea de a naşte fără de sămânţă pe Fiul ca om. Dar exact în momentul în care se curăţea şi primea pu­terea de a naşte fără de sămânţă se şi zămislea Fiul lui Dumnezeu ca om. Când se zămislea Fiul lui Dumnezeu din ea, Duhul lucra asupra ei curăţind-o şi dându-i putere să-L zămislească. Lucrarea Duhului de curăţire a Mariei şi zămislirea Fiului lui Dumnezeu în ea nu se pot despărţi temporal una de alta. Iată cum înfăţişează această simultaneitate, sau mai precis faptul, că Fiu lui Dumnezeu umple pe Maica Sa de plinătatea harului abia din momentul în care umple umanitatea Sa. Teofan al Niceii, care ne-a dat cea mai frumoasă, mai adâncă, mai sistematică şi mai desvoltată laudă a Maicii Domnului: «Dar prive­şte legătura negrăită a Mângâietorului cu Fecioara. Căci Dum­nezeu Cuvântul şi Fiul ei nu numai o curăţă pe ea mai dinainte şi o sfinţeşte prin Duhul propriu, care e puterea curăţitoare şi sfinţitoare, spre a o face aptă spre sălăşluirea Lui negrăită, ci şi la întrupare se atinge de carnea ei nemijlocit prin Acesta, ca printr'un deget propriu, şi aşa o face pe aceasta să subsiste în El. Dar trupul (πρόσλημμα)Mântuitorului este şi primul recep-tacol şi izvor al însăşi plenitudinii dumnezeieşti, din care pri­mesc toţi credincioşii, care e harul şi energia naturală a Sf. Treimi şi al cărei procurator şi distribuitor pe seama zi­dirii e Mângâietorul. Iar locaşul Maicii lui Dumnezeu al doilea, nemijlocit după acela. Căci Dumnezeu Cuvântul fiind prin fire procuratorul Duhului propriu după energie, întâi umple locaşul şi templul propriu de întreg Acesta, apoi de acolo iese Acesta ca dintr'un izvor în al doilea locaş şi templu al Său. A se ob­serva că, deşi Teofan recunoaşte o curăţire şi sfinţire a Fecioa­rei înainte de conceperea Cuvântului, totuşi harul din care pri­mesc toţi credincioşii, adică harul curăţirii de păcatul strămoşesc, nu-l primeşte nici ea decât prin umanitatea Fiului ei, mai precis, în momentul în care începe conceperea umanităţii.