Casatoria cu o persoana divortata

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

Cat despre parerea duhovnicului meu o stiu insa caut si alte pareri. Oare gresesc cu ceva?

Nu, dacă duhovnicul are păreri.
Dacă duhovnicul acceptă să stea la taifas şi să îşi dea cu părerea, problema e în primul rând a duhovnicului. Mă tem, însă, că mai degrabă consideraţi "părere" ceea ce e de fapt sfântă poruncă a Domnului, pe care cred că v-a reamintit-o şi, probabil, v-a tâlcuit-o părintele duhovnic.

Pe de altă parte, catehismul ortodox e la îndemâna tuturor. Nu avem nici o scuză că nu ne cunoaştem credinţa.

În definitiv, de ce vă preocupă atât de mult problema unui fost prieten din adolescenţă? Nu ar trebui mai degrabă să îl preocupe pe el însuşi?...

Ne puteţi spune care e motivul pentru care aţi deschis acest subiect? De unde vine frământarea de care pomeniţi în prima postare? Nu vă fie cu supărare...

[Florinvs]

Aici sunt doua aspecte:

-cel strict religios/dogmatic, unde un preot (adica cineva care cunoaste foarte bine dogma crestina) trebuie sa discute;

-cel omenesc, al relatiilor sociale in general.
Aici chestiunea este un pic mai complicata. Evident ca ar fi ideal si de dorit ca prima casatorie sa fie si singura, romanul avand si o vorba in acest sens ""prima dragoste nu se uita niciodata""!
Totusi, daca doi oameni care au divortat anterior (din motive mai mult sau mai putin intemeiate), constata la un moment dat ca i leaga sentimente adevarate, nu vad de ce nu s-ar recasatori!
Oricum, nu exista o "reteta"" universal valabila, aceste chestiuni- foarte delicate- trebuind tratate de la caz la caz!
Un preot duhovnic ori alti apropiati (prieteni, cunostiinte, etc) pot da unele sfaturi bine intentionate si folositoare, insa numai cei doi pot lua o decizie, deoarece numai ei doi pot cunoaste sentimentele care i leaga sau nu.

[AGabriela]

În prealabil postat de cezar_ioan

Nu, dacă duhovnicul are păreri.
Dacă duhovnicul acceptă să stea la taifas şi să îşi dea cu părerea, problema e în primul rând a duhovnicului. Mă tem, însă, că mai degrabă consideraţi "părere" ceea ce e de fapt sfântă poruncă a Domnului, pe care cred că v-a reamintit-o şi, probabil, v-a tâlcuit-o părintele duhovnic.

Pe de altă parte, catehismul ortodox e la îndemâna tuturor. Nu avem nici o scuză că nu ne cunoaştem credinţa.

În definitiv, de ce vă preocupă atât de mult problema unui fost prieten din adolescenţă? Nu ar trebui mai degrabă să îl preocupe pe el însuşi?...

Ne puteţi spune care e motivul pentru care aţi deschis acest subiect? De unde vine frământarea de care pomeniţi în prima postare? Nu vă fie cu supărare...

Duhovnicul este un om pus de Dumnezeu cu harul care i s-a dat si care, la randu-i cand i se cer sfaturi/pareri, el incearca, cu ajutorul lui Dumnezeu, o rezolvare a problemei care sa duca spre mantuire. Oare dvs. nu ati cerut niciodata sfatul unui duhovnic inafara Tainei Spevedanie? El nu este un om oarecare ce prefera sa stea la taifas doar de dragul pierderii vremii.
Tema ma preocupa deoarece am mai multi prieteni in situatii asemanatoare, acest prieten al meu fiind in situatia descrisa in acest moment in care am intrebat . Incercand sa ma tin dupa putina mea putinta in biserica, observ foarte multe cazuri in care un cuplu casatorit se desparte pentru ca unul din ei este in biserica iar celalt nu, unul vrea copii iar celalalt nu, unul iubeste celalalt este indiferent, unul rezista altul nu etc. Inca nu am o familie dar si daca va voi Dumnezeu sa formez o familie cu cineva imi doresc sa stiu cat mai multe despre problemele care sunt de aflat inainte de face pasul spre a nu ajunge la divort. Sunt anumite cazuri in care nici eu nu as sta intr-o casnicie tocmai datorita faptului ca sunt destul de slaba ca fiinta omeneasca.
Intrebarea mea este adresata pentru ca imi doresc sa aflu si raspunsurile altor oameni despre acelasi subiect, sperand si crezand ca si pentru cei divortati, care incearca macar sa fie in biserica, mai exista a doua sansa avand in vedere ca nu toti sunt facuti pentru calugarie/pustnicie.
Sper ca v-am lamurit.

Există „a doua șansă”, pe care Biserica, deși nu o recomandă, o îngăduie, cu pogorământ, având în vedere neputințele omenești. Ea nu condamnă nici căsătoria cu o persoană divorțată, indiferent de motivul divorțului.
Biserica ne iartă și ne primește. În privința asta, doar de trei ori.

Însă ar fi o greșeală să facem cu bună știință un păcat, știind că vom fi iertați. Orice păcat trebuie evitat, urât chiar.

Personal, cred în unicitatea căsătoriei nu ca fiind ceva impus, din afară, ci pentru că iubirea este unică, persoana celuilalt este unică și, mai mult decât atât, este sfântă (unirea), în Hristos.

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Fiecare creștin trebuie să tindă în primul rând la a-L cunoaște și a-L iubi tot mai mult pe Domnul, la a-și supune voia și întreaga viață Lui. Chiar și cei ce se căsătoresc, deși trebuie să se iubească, trebuie întâi de toate să-L iubească pe Hristos (după cum El însuși a spus: „mai mult decât pe tată, pe mamă, pe fiu, pe fiică...”).

De multe ori, însă, ne lăsăm furați de valul amețitor al iubirii, însă vrând și binecuvântare, căutăm căi de compromis, care nu fac decât să ne taie calea spre absolutul iubirii dumnezeiești. Ne este dat și nouă, muritorilor, să gustăm din absolutul acesta în iubirea dintre noi, dar pentru a nu rămâne doar un accident al vieții, avem nevoie de legătura permanentă cu Sursa ei cerească.

[AGabriela]

Stiu ca nu o recomanda, nu este de recomandat. Insa, desi repet, am vazut ca nu toti rezista la indiferenta si, in unele cazuri, chiar cei credincioasi iau decizia divortului (este drept ca acest lucru l-am observat doar cand nu au fost copii implicati la mijloc). Doua cazuri, apropiate am de acest fel. Unul pe care l-am descris si altul al unei prietene (colege) care era sa inebuneasca. Pentru ca din partea celuilalt nu mai erau dovezi de dragoste, prietenii mei (fiecare in cuplul sau) au decis sa plece. Amandoi pentru ca nu se mai simteau iubiti de cei cu care erau. Bineinteles ca eu stiu ambele probleme doar din afara si doar dintr-o parte, dar totusi, ce faci cand nu mai exista iubire desi Taina Cununiei a fost savarsita? Mi-e groaza sa ma gandesc ca as putea fi in locul lor vreodata. Sper sa ma fereasca Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu o simțim ca har, care ne dă viață duhovnicească, ne face să ne simțim vii cu sufletul. Când cădem din har ne simțim morți, neputincioși.

La fel și în căsnicie: când nu mai este iubire nu mai este har, cineva (poate amândoi) păcătuiește. Și nici nu-și dă seama. Ca și în relația directă cu Dumnezeu, harul (iubirea) în căsătorie se păstrează lucrând poruncile lui Dumnezeu, trăind pentru El. Iar asta se face printr-o permanentă și stăruitoare lepădare (jertfire) de sine, dureroasă de multe ori, chiar insuportabilă, pentru că și ea este o moarte, însă una binecuvântată: moartea egoismului, decentrarea, mutarea accentului, mereu și mereu, de pe tine pe celălalt. Iar celălalt în căsnicie este întâi de toate Dumnezeu, apoi soțul, și, mai ales, copiii.

Așa cred că putem scăpa de frica de a ne simți cândva neiubiți: iubind noi înșine și preocupându-ne tot mai puțin de ceea ce primim, împliniți prin ceea ce oferim.
Să ne căsătorim nu pentru a fi iubiți, ci pentru a iubi. Atunci suntem liberi și uniți cu Hristos, niciodată singuri.

[Florin_cj]

În prealabil postat de AGabriela

Stiu ca nu o recomanda, nu este de recomandat. Insa, desi repet, am vazut ca nu toti rezista la indiferenta si, in unele cazuri, chiar cei credincioasi iau decizia divortului (este drept ca acest lucru l-am observat doar cand nu au fost copii implicati la mijloc). Doua cazuri, apropiate am de acest fel. Unul pe care l-am descris si altul al unei prietene (colege) care era sa inebuneasca. Pentru ca din partea celuilalt nu mai erau dovezi de dragoste, prietenii mei (fiecare in cuplul sau) au decis sa plece. Amandoi pentru ca nu se mai simteau iubiti de cei cu care erau. Bineinteles ca eu stiu ambele probleme doar din afara si doar dintr-o parte, dar totusi, ce faci cand nu mai exista iubire desi Taina Cununiei a fost savarsita? Mi-e groaza sa ma gandesc ca as putea fi in locul lor vreodata. Sper sa ma fereasca Dumnezeu.

Sa imi fie cu iertare, insistenta mea a mai suparat pe cineva drag mie, dar nu pot sa ma abtin si sa nu iti spun si sa spun si celorlalti si sa imi amintesc mie, dar am sa o fac precum un inginer! Iubire=vesnicie in imparatia Lui Dumnezeu, Iubire=o viata in viata de acum! Daca intrerupi pentru o secunda iubirea si te uiti cu ochii in duga dupa altul, nu mai stii ce e iubirea, esti prins de desfrau si de pacatul placerii si asta nu e iubire, e desfranare!
Daca ai gresit pana a nu stii asta, respect-o macar dupa ce aflii asta! Dar cel care aude vorbele astea si spune ca sunt reguli, inseamna ca nu a ajuns sa stie ce inseamna a iubi cu adevarat! De ce sa se desparta, ca nu ii mai unesc sentimentele? Hey ... trezirea ce sentimente sa ii uneasca, daca ei se mint si s-au mintit inca de la inceput unul pe celalalt, atunci cand s-au jucat cu indragosteala, atunci cand pentru ei un sarut a fost joaca si ar fi trebuit sa fie ca o logodna, atunci cand unirea trupurilor a fost placere si trebuia sa fie ca o casatorie?! Toate se pot repara, dar ei nu vor, pentru ca ei fug dupa placere asa cum au fugit si pana acum, dar ascund asta de ei insisi si vei vedea ca prietenii tai cauta placere si nu au cautat niciodata o sotie sau un sot care sa le stea alaturi pana la adanci batraneti cand vor muri! Daca nu prietenii tai, atunci jumatatile lor! Daca Dumnezeu a legat, asa cum si tu ai spus, omul sa nu desparta! Daca a ales, ramne cu ce a ales si duce pana la capat! Iertarea este pentru cel care nu cunoaste toate astea, dar dupa ce le stie si continua sa le faca, inseamna ca omul nu il iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, asa cum crede si iertarea vine tot mai greu! Nimeni nu ii va multumi pe acestia, decat pacatul, pentru ei sarutul a ramas o joaca si unirea trupurilor o pofta, adica spui tu tot cei credinciosi cer despartirea! Asta pentru ca cei credinciosi au vrut sa isi faca poftele fara pacat si s-au casatorit, dar defapt s-au mintit doar pentru a ajunge unul cu celalalt! Acum au realizat ca nu sunt unul pentru celalalt? Pentru ca au persistat in minciuna, si au cazut in desfrau atat de tare, incat acum se vad diferiti! Daca vor face adevarul se vor impaca, dar inima lor vrea desfraul de asta s-au despartit! Mare pacat ca se ascund in spatele bisericii si spun ca nu se inteleg din pricina aceasta, pentru ca nu este iertare, rabdare si nici adevar in ei!
Scriu si celorlalti ce ti-am scris tie:
A iubi, adica cand vezi pe cineva sa iti amintesti doar de jumatatea pe care ai aleso pana la sfarsitul vietii, altfel vei trai in desfraul mintii! Plus de asta daca nu vei iubi un om in acelasi chip o viata intreaga, cum crezi ca vei ajunge sa il iubesti pe Dumnezeu o vesnicie?! Daca vei ajunge sa iubesti un om in acest chip nu vei mai intra in desfrau, iar pe restul ii vei putea iubi fara ca mintea ta sa intre in desfranare la un momentdat! Dar sa gasesti pe cineva care sa faca la fel pentru tine sau sa il iubesti cu adevarat pana te va iubi si el cu adevarat! Daca renunti la asta, ai varianta unei vieti monahale care te protejaza cat poate de desfrau, insa cu reguli care nu sunt in conformitate cu firea omeneasca! Dumnezeu nu ne-a lasat sa ne ispitim unul pe celalalt, ci ne-a lasat sa traim firesc, dar nicidecum sa cadem in desfraul de a iubi prea multi in chipul acesta al jumatatii noastre, pentru ca daca vom avea prea multe jumatati ne vom cioparti prea tare sufletul!
In chipul acesta esti ferita de pacatul desfraului si vei putea sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, ca pe un frate. Statulul de celibat te va pune mereu in impostaze care nu o sa aduca iubire, ci indragostire si multe neajunsuri si suferinte care atrag aceste jocuri ale indragostitului, suferinte care apar in momentele in care ramanem singuri, izolati de acesti prieteni. Apoi nu mai iubim nimic, nu mai vedem nimic, nu mai suntem capabili sa apreciem nimic ce este in jurul nostru!
Desfraul mintii sau curvia sunt lucruri din pricina carora ajungem sa nu mai iubim cu adevarat! De aceea dupa ce ne casatorim daca ne umbla ochii in dunga, in momentul acela intrerupem dragostea de o viata fata de sot si tot asa vom intrerupe si dragostea fata de Dumnezeu, cand vom minti sau vom ascunde ceva acpoapelui nostru! Trebuie sa invatam ca iubirea nu este un sentiment transferabil! Daca intrerupi vesnicia pentru o secunda, nu o mai poti numi vesnicie! La fel daca minti sau ascunzi ceva, inseamna ca nu mai iubesti! In schimb daca vom iubi cu adevarat pe sotul sau pe sotia noastra, vom vedea din acel celalalt aproape al nostru doar un frate care imi va aminti de sot, asa cum voi vedea din sot jumatatea mea care imi aminteste de Dumnezeu, asa cum monahul vede din orice frate pe cineva care ii aminteste de Dumnezeu, dar nu mai mut de atat! Iata ca Dumnezeu ne-a facut drumul mantuirii usor si nu ne-a lasat singuri, ne-a dat de ajutor jumatatea, dar atentie cum o tratezi in viata! Nu toti suntem pregatiti pentru viata de calugarie, de altfel Dumnezeu vrea sa fie mantuiti cei multi nu doar o parte mica din oameni!

Doamne ajuta!

[gpalama]

Cred ca se trece foarte repede peste un aspect al "divortului".

NEINTELEGERILE si CERTURILE.

Eu nu as trece asa de repede peste argumentatia asta lapidara.
Daca sunt certuri: care a fost motivul certurilor?
De ce o cearta a dus la divort? Nu se gasea nici o solutie de mijloc? Daca in acel caz nu s-a gasit o solutie de mijloc intre soti, care au stat atatia ani impreuna, in cazul unei viitoare casatorii, atunci pentru o situatie similara... ce se va intampla?

A scazut dragostea intre soti? Era tensiune intre soti pe motive de bani, de sanatate, alte motive? Sotii s-au instrainat intre ei?


Eu ti-as recomanda sa fii extrem de atenta cu ce s-a intamplat in acea casnicie, si efectiv sa urmezi un interogatoriu pentru a afla ce a fost acolo. Altfel risti sa intri intr-o situatie similara.


Dar mai mult, iti recomand sa faci un canon de rugaciune catre un sfant, pentru a te povatui si ajuta in situatia ta. Citeste timp de 40 de zile un acatist.

[AGabriela]

În prealabil postat de gpalama

Cred ca se trece foarte repede peste un aspect al "divortului".

NEINTELEGERILE si CERTURILE.

Eu nu as trece asa de repede peste argumentatia asta lapidara.
Daca sunt certuri: care a fost motivul certurilor?
De ce o cearta a dus la divort? Nu se gasea nici o solutie de mijloc? Daca in acel caz nu s-a gasit o solutie de mijloc intre soti, care au stat atatia ani impreuna, in cazul unei viitoare casatorii, atunci pentru o situatie similara... ce se va intampla?

A scazut dragostea intre soti? Era tensiune intre soti pe motive de bani, de sanatate, alte motive? Sotii s-au instrainat intre ei?

Eu ti-as recomanda sa fii extrem de atenta cu ce s-a intamplat in acea casnicie, si efectiv sa urmezi un interogatoriu pentru a afla ce a fost acolo. Altfel risti sa intri intr-o situatie similara.

Principalul motiv asemanator a celor doua cazuri la care m-am referit este lupta unuia si indiferenta celulalt, iar la un moment dat, cel care a luptat pentru salvarea situatiei, a cedat, chiar cel ce a fost luptator cerand divortul.

În prealabil postat de gpalama

Dar mai mult, iti recomand sa faci un canon de rugaciune catre un sfant, pentru a te povatui si ajuta in situatia ta. Citeste timp de 40 de zile un acatist.

Eu nu sunt in situatia de a divorta pentru ca nu sunt casatorita (inca), iar acatiste timp de 40 zile voi mai face doar daca simt si/sau sunt povatuita de duhovnicul meu.
Multumesc oricum pentru recomandare

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Si eu mi-am pus adesea aceasta intrebare: cata taina mai este casatoria daca unul este credincios, dar celalalt nu (sau mai rau, uraste biserica)? Pentru cel crediincios este taina, dar pt celalalt este ca si cand nu ar fi. Nu va exista strop de comuniune; de rugaciune nici nu poate fi vorba; cel credincios se jertfeste si se straduie sa isi omoare patimile (ca sa nu raspunda la rau cu rau), care sint puse la grea incercare de cel necredincios ce traieste patimas si in totala indiferenta fata de el insusi si fata de efortul celui de linga el. Oare cel credincios va rezista sau va ceda sub o greutate prea mare pt el? Daca cel crediincios isi da seama ca lupta il depaseste mult fata de ce estimase initial, ca nu are vocatie de martir si isi simte periclitata mantuirea (se simte zdrobit in loc sa se antreneze sa urce), oare ce este mai bine sa faca?

Oare nu este necrediinta o tradare, adica un adulter? Oare o intra la "motive de divort prin adulter"?
Cel ce nu lupta cu patimile sale din motiv de necrediinta, ii tradeaza pe toti: pe sotie/sot, pe tot aproapele de fapt (tradeaza dragostea prin nenumarate moduri: egoism, tratarea celuilalt ca pe un obiect, nu ca pe o persoana, etc)