Confirmare minunată: romano-catolicii trebuie (re)botezaţi

[cezar_ioan]

În prealabil postat de CiprianTm

Parintele Ioan de la manastirea Sihastria Rarau.
http://2.bp.blogspot.com/-DS3urhbo9g...rafia+0707.jpg
Din cate am inteles, aceasta fotografie se afla la manastire, unde poate fi vazuta de catre pelerini.

Acelaşi clişeu, aceeaşi irelevanţă pentru vreo înaintare în câmpul subiectului dezbătut.
Iar faptul că există o poză, oricare ar fi ea, la o mănăstire (s-a mai adăugat o piesă grea la şirul de argumente ale autorităţii; aţi terminat cu sfinţii şi o luarăţi cu aşezămintele monahale, tot tumbe răsunătoare, chimvale de tablă): ce greutate are?
Prietene, în mănăstiri sunt multe!
În primul rând, în afară de Mâna lui Dumnezeu, acolo domneşte (ca peste tot în lume) şi tovarăşu dracu, mai bine zis sunt mii de draci, atât la cei ce vin (fiind ajutaţi prin exorcisme să scape de demonii lăuntrici) cât şi la cei ce trăiesc în obşte (şi duc lupta lor tainică).
Oare chiar nu cunoşti acestea? Ai încă impresia că mănăstirea-i sânul lui Avraam? O fi raiul? O fi Împărăţia lui Dumnezeu?
Deşteptarea, creştine!
În al doilea rând, în continuitate cu primul punct, mănăstirile sunt locuri ale unor mari fărădelegi deja binecunoscute. Nu vreau să le înşir, că râvna mea e să laud monahismul şi credinţa, nu să fac apologia căderii. Dar dacă vii cu mine în dialog şi aduci astfel de argumente sunt silit de principiul însuşi al dialogului pentru adevăr să îţi reamintesc că argumentul tău ar putea să fie cu uşurinţă aruncat în aer. Dar nu vreau s-o fac eu.

Apoi, din raţiuni care ţin mai degrabă de socoteli psihologice decât de acurateţea credinţei, monahii spun adeseori lucruri cu totul copilăreşti, din varii motive şi raţiuni. Totuşi, procedeele lor sunt nobile, chiar dacă nouă, celor aflaţi pe margine în postura de observatori-comentatori, ni se par uneori scandaloase. Sunt nobile întrucât au eficienţă sanogenă asupra unui om sau altul, funcţie de poticnelile acestuia în credinţă. Au rol didactic, au rol anxiolitic, au rolul de a ţine trează în om nădejdea în Dumnezeul Milei. Aşadar, deşi criticabile în afară, ele au un rol sanogen înlăuntrul relaţiei duhovniceşti. Deci nu le critic.
Pesemne, astfel, că şi poza aceea meşteşugită e reţinută acolo pentru oameni ca tine, ca Mihaela şi ca alţii, întrucât mai aveţi, încă, nevoie de lapte cald. O.K. Înţeleg şi chiar laud mila monahilor pentru cei slabi, milă creştinească. Dar când voi veniţi, mândri foc că v-aţi luat lăpticul şi săriţi pe alţii care nu mai au nevoie de pampers şi cereale pentru a crede în Hristos Domnul, când săriţi cu tumbe şi colerisme şi cu tot felul de agitaţii furibunde făcîndu-ne porci care nu ştim să preţuim mărgaritarele voastre (din desene animate), atunci se poate să primiţi şi-o carabă peste scufiţă. Spre luare-aminte, amical, de la nenea ăla urât şi bărbos...

Foarte bun, în definitiv, topicul. Arată clar cât de greu e în lumea asta mare să se ajungă la un acord de înţelegere şi comuniune în chestiunile de credinţă. Arată ce ravagii face idolatria. Arată cât e de greu pentru Biserică să-şi ţină puii aproape, arată cât de uşor se poate ajunge la schisme şi aversiuni. De ce sunt mii de bisericuţe şi eresuri? Iată de ce: din neomogenitatea raţiunii şi-a credinţei.

Înţeleg mai bine, aşa, nu doar otrava minciunii şi a manipulării dar şi dificultatea întâmpinată de Biserică în lumea asta momită încontinuu de dracu.

Mi-e limpede acum că unii oameni, indiferent de vârstă, aleg să trăiască perpetuu în aceeaşi lume de basme şi de scorneli băbeşti. E greu să îţi asumi luciditatea şi, mai ales, onestitatea. Foarte greu. De aici şi multa pradă uşoară pentru puternicii zilei, care, cu un pumn de dolari pot cumpăra milioane de suflete, ca robi pe plantaţiile minciunii şi deşertăciunii.

Câtă sărăcie în oamenii zilei, câtă sărăcie agonisită cu propriile mâini, cu degeţele dornice de păpuşi fantasmatice...

Dar să nu mă pierd cu firea. Fiecare alege ceea ce crede că i se cuvine, vai!