Atenţia

[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.

Florin, postarea ta este foarte frumoasă, după gustul meu estetic - o adevărată friptură de text!
Prefer, totuşi, să mă ţin la post şi iată de ce: noi creştinii nu avem nevoie de un efort de "puritate", în sensul de eliminare a păcatului, orice s-ar crede din cuvintele mele... Nu elimin eu păcatul deşi mă străduiesc, uneori, din răsputeri.
Dimpotrivă, noi trăim în păcate, conştientizăm mereu păcătoşenia şi neputinţa noastră de a bate păcatul. Ca urmare, din neputinţă în neputinţă, noi creştinii:
a) devenim conştienţi de noi înşine, de întreaga noastră neputinţă trupească (întrucât păcătuim fiind salahorii trupului, mai întâi)
b) ne acceptăm starea păcătoasă, fără însă a o dori sau a o îndrăgi
c) punem mintea la bătaie, înţelegînd că doar mintea, prin munca ei, poate avansa către dreptatea şi mila lui Dumnezeu
d) practicăm rugăciunea şi alte nevoinţe de zi cu zi în acest scop
e) ne minunăm deseori de lucrarea ascunsă a harului în noi, mai precis de roadele acestei lucrări (întrucât lucrarea în sine a Duhului nu stă în puterea noastră de conştientizare)
f) şi prin toate acestea, precum şi prin altele (dureri, îndeosebi, lacrimi multe, uneori deznădejdi întregi, trecătoare sau ceva mai statornice) şi îndeosebi prin rugăciunile duhovnicului şi ale altor creştini (inclusiv îngeri şi sfinţi) dobândim un strop de smerenie.

Asta-i tot.
Dar nu putem noi să unim nicicum cerul şi pământul, decât în metafore, în visări, în intenţii; frumoase, ce-i drept...
Aşadar, nu stă în puterea noastră să corectăm vreo percepţie fundamentală, oricât de dezamăgitor sună aceasta. Ci Duhul deschide alte percepţii în sufletul nostru, noi înţelesuri, noi puteri de făptuire, noi simţăminte - prin har, prin Mila Domnului.
Lumina nu ţâşneşte niciodată din noi, ca efect al vreunei împăcări dintre pământ şi cer (Apostolul arată clar că acestea sunt ireconciliabile în noi, CA SĂ NU FACEM CE VOIM), ea nici nu emană din om, fie el şi sfânt (cum afirmă Cătălin pe alt topic), ci totdeauna se dă ca dar, pogorîndu-se, când şi cum şi cât voieşte Domnul. În gânduri se pogoară, în simţiri, în toată fapta bună; în jurul nostru chiar, precum scriu sfinţii.
Aşa cred, să mă ierţi dacă ţi-am greşit.