Interpretarea scripturii - de ce?

Partea a-II-a

Mai mult Maica careia urma sa-i treaca sabia durerii prin suflet este degradata la nivelul durerii unei broaste sau poate mai jos de atat:,,si ea a avut trei copii care au fost omorati de roata unei carute si nu a mai plans dupa ei.".Reactia Fecioarei,este o impietate sa pun numele ei in acest context popular mizerabil,este demna de o zeitate pagana,furioasa ca natura prin fiintele ei nu se supune ei si o blesteama pe impertinenta broasca,vinovata la randul ei de faptul ca zeita respectiva batea campii aiurea pe undeva prin Ierusalim in loc sa fie alaturi de Fiul ei si era in intarziere.Din punct de vedere al cunostiintelor stiintifice nici macar nu are rost sa comentam continutul blestemului,este de o absurditate pe care doar o ,,evlavie"de sant combinata cu o totala si iremediabila neagra incultura le puteau genera.Nu conteaza,imaginea are ritm,broastele inteleg oamenii si oamenii blesteama broaste pentru ca ultimele nu trec raul cu ei in spate.Ce aberatie in acesta interpretare populara a unor evenimente biblice sau mai bine zis o adaptare la cat putea intelege acest segment al spiritului popular si totusi ca sa nu fiu complet critic as spune ca aici spiritul popular primitv poate a incercat,nereusit si ametit,sa copieze cumva scena blestemarii smochinului de catre Mantuitor.O copie intr-o oglinda sparta si deformata a unei scene biblice cu profunde intelesuri adaptata aici unui conflict al orgoliilor intre o fiinta umana si o broasca,cu motivatiile lor atat de lumesti si chiar animalice.In fata unei asemenea aberatii nu iti ramine decat sa spui cu tristete: ,,Dies irae, dies illa,solvet saeclum in favilla."

In schimb salcia(nu are rost sa discutam amanunte de tipul cat de lat era raul si cam ce ramuri trebuia sa aiba)rezoneaza cumva cu graba eroinei povestirii si se face luntre si punte(la propriu)depasind marginirea broastei,de unde rezulta ca inteligenta unui copac este superioara inteligentei unui animal.Si eroina sufera o transformare,trecere de la starea de zeita manioasa la zeita naturii care binecuvanteaza(o fi o alta reminiscenta a mitului ancestral despre maica pamantului?)multumita ca macar un copac o asculta o binecuvanteaza pe salcie cu aspcte ce tin de povestile cu Feti-Frumosi si mai putin cu realitatea.Va asigur ca o salcie nu rodeste in desert sa spunem si nici macar in orice locatie in jurul Iersalimului.Simbioza om-natura depaseste simbioza om-animal si astfel o intreaga istorie este rescrisa datorita unei salcii care macar a avut bunul-simt sa intervina pentru a nu asista si la,in mod grotesc,reeditarea mersului Mantuitorului pe apa.Nu se poate spune ca spiritul popular nu a avut limite,pana si pentru el erau deja parca prea multe ingrediente demne de povesti care mai bine nu s-ar spune,imbalsamate intr-un sentimentalism popular ieftin,patetic in cadrul lui lacrimogen,dupa ce realitatile istorice au fost spoliate de orice inteles teologic profund.

In loc de final.Aceea povestioara retarda,ascunsa sub vesnica scuza populara lasa numita ,,se spune" nu contine nimic biblic,nimic istoric si nimic teologic.Ea contine,pentru toate motivele gresite,dorinta populara de a consemna in posteritatea fantasticului ceea ce divinitatea nu a gasit de cuviinta sa consemneze in realitatea textului istoric.Este o lovitura data imaginii istorice si reale a Maicii Domnului,nu are nimic evalvios in ea,o transforma intr-o fiinta asemenea zeitatilor pagane(de unde abordarea populara respectiva s-a si nascut si de unde isi trage si seva falsificarii)umbland departe de evenimente cruciale,parca avand ceva mai bun de facut,blestemand si binecuvantand arbitrar animale si copaci,nemultumita sau multumita in functie de reactia acestora la propria ei culpa.Este o imagine clasica aproape de ,,asa nu"in comparatie cu textul biblic si daca acesta povestioara sordida ar fi singura de acest tip atunci nu ar fi o tragedie.Nu este singura,este doar un mic avanpost al intunecimii mintii populare inca dependenta de paganism,pe care credinta adevarata si realitatea istorica ar trebui sa o extermine fara regrete,nu aduce nimic bun,decat strainii simbioze intre crestinism si paganism,o unire contra firii si contra Duhului,in care paganismul nu este ,,increstinat"ci el paganizeaza crestinismul,il arunca in negura pe care este destinat sa o invinga odata pentru totdeauna,prin puterea Duhului si in contra bigotismului si inculturii.

O sa inchei,in contra acelei imagini pagane,cu un citat din Nicolae Steinhardt: ,,Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte – dar nu eretic – alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă.".Acesta este o imagine frumoasa a Maicii,care ar trebui mereu sa primeze daca tot vorbim de imaginatie, in fata acelei parti a spiritului popular primitiv care inca doarme in constiinta cu zeite pagane furioase,blestamand broaste insensibile si trecand peste ape cu ajutorul unor copaci piosi.Macar este o privire a imaginatiei ridicata spre Cer si spre realitatile lui si nu coborata spre basme pamantesti fara nici un Dumnezeu.

Intr-adevar, poate ca exemplul Maicii Domnului pune cu succes bazele unui inceput de intelegere in ceea ce priveste motivul pentru care Scriptura nu e atat de explicita pe cat ne-am dori noi uneori. Despre Maica Domnului, faptura cea mai slavita din cer si de pe pamant, stim mai putine decat despre oricare dintre apostoli, mai putine decat despre orice alta persoana care a stat in preajma Mantuitorului.

„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Taina Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o” Sofronie Saharov

Pornind de la exemplul Maicii Domnului, mi-am amintit de un pasaj dintr-o carte pe care am citit-o recent (a aceluiasi autor). Este un pasaj (dintr-o scrisoare) care cred ca lamureste multumitor problema ridicata in topicul de fata. Nu imi place sa abuzez de citate dar daca as pune in cuvintele mele as strica totul:

„Credința este grea pentru tot omul obișnuit să trăiască rațional. Însă trebuie știut, studiindu-te cu luare-aminte, că mintea omenească este cât se poate de țărmuită, nu poate de la sine pătrunde în tainele dumnezeiesti. Premerge credința, care este neasemuit mai subțire și mai desăvârșită și mai nețărmuită decât mintea. De-abia apoi ajunge omul, prin duhovniceasca cercare, ca și mintea să înțeleagă adevărul. A o explica omului este cu neputință, în măsura în care nu cunoaște viața duhovnicească. Astfel, iată că dumnezeiescul Grigorie Sinaitul zice că adevărul se cunoaște cu duhul, cunoașterea lui este simțirea lui harică, iar înțelegerea lui și expresia în cuvânt sânt de acum urmarea acestui simțământ haric.” - Se poate adauga ceva mai mult ?

paranteza: (scotand citatul din contextul cartii trebuie sa precizez ca el nicidecum nu are ceva de-a face cu erezia spiritualista conform careia omul e format din trup, suflet si duh. Probabil nu e asa usor de explicat exact ce are in vedere Grigorie Sinaitul prin „duh”, dar din cate am inteles eu e vorba de mintea care a fost inviata de harul lui Dumnezeu. De altfel si parintele Sofronie foloseste uneori termenul „mintea-duhul”.)

Vorbind in mod aplicat de legenda, ea ilustreaza foarte bine motivul pentru care eu ma consider jumate grec, jumate rus, 0% român...Lasand orice gluma la o parte, foarte des mi s-a dovedit ca ne flatam degeaba cu asa zisa noastra ortodoxie. Am citit cu atentie paralela pe care o faci cu textul biblic si o consider perfect indreptatita. Ma bucur sa vad ca ai o asezare plina de discernamant fata de Maica Domnului, vreau sa spun ca imi pare compatibila cu ceea ce observ in citatul parintelui Sofronie pe care l-am postat la inceput. In acelasi timp nu ma pot abtine sa observ neputinta totala a cuvintelor cand li se acorda rolul de a ne pune fata in fata cu ceea ce a trait Ea, neputinta pe care dupa cum ai marturisit, ai sesizat-o si tu.

Tot in legatura cu asezarea pe care o promoveaza mizeria aia de poveste: interesant este cum acelasi tip de deviere isi poate gasi loc in persoane mult mai rafinate intelectual si mai educate decat cele care au nascocit legenda in cauza (a se vedea „ortodoxia” lui Olivier Clement sau Paul Evdokimov). Intr-un fel, aproape as fi tentat sa spun ca prefer povestioarele precum cea de mai sus fiindca in acest caz toata lumea poate observa ca are de-a face cu o mare porcarie pe cand in cea de-a doua situatie...

In loc de concluzie, o sa inchei conform ideii pe care am pomenit-o intr-unul din mesajele anterioare. E vorba despre ideea conform căreia, cel mai sigur program al nostru, cei „sfasiati de necunoastere”, e acela de a curata locul pentru ca venind harul, insusi Dumnezeu sa ne invete toate. Deci pe linia unui „ecumenism” de tipul: Hai sa ne sfatuim cum sa scapam de pacat, inchei cu urmatoare cateva randuri din viata Maicii Domnului, scrisa in Bizantul secolelor 7-9 de catre Epifanie Monahul care a incercat sa sintetizeze o serie de traditii fixate initial in scris sub forma unor texte atribuite Apostolilor:

„În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stăruia în paza jertfelnicului și a templului și slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.”

Mulțumesc pentru timpul și efortul investit, mulțumesc pentru atitudine. Simt că a fost de folos. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de VladCat

[...]inchei cu urmatoare cateva randuri din viata Maicii Domnului, scrisa in Bizantul secolelor 7-9 de catre Epifanie Monahul care a incercat sa sintetizeze o serie de traditii fixate initial in scris sub forma unor texte atribuite Apostolilor:

„În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stăruia în paza jertfelnicului și a templului și slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.”

Vlad,

Îngăduie să subliniez acest citat, deoarece nu toți au răbdare și timp să parcurgă textele lungi. Mi-ar părea rău să fie trecut cu vederea.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Vlad,

Îngăduie să subliniez acest citat, deoarece nu toți au răbdare și timp să parcurgă textele lungi. Mi-ar părea rău să fie trecut cu vederea.

Ma bucur ca l-ai gasit de folos

Vlad(scuze pt ora tarzie de raspuns) si eu iti multumesc pentru dialog si observatii(foarte utile si pertinente),mi-am notat mai multe aspecte din ce ai postat dar in special o idee dintr-un citat postat de tine pe care sper,undeva candva :) sa apucam sa o discutam,poate intr-un cadru mai linistit.M-ar interesa profund detalii cat mai amanuntite despre acel aspect,din perspectiva ortodoxa,sau ca sa fiu mai exact din perspectiva surselor traditiei ortodoxe.Sa ne auzim cu bine,Doamne ajuta !

[cezar_ioan]

În capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, Apostolul Iubirii ne arată cum Domnul pune faţă în faţă două realităţi: "cele de jos" şi "cele de sus" (Ioan 8,23), adăugînd imediat "... veţi muri în păcatele voastre".
Urmează un discurs concentrat despre libertate şi robie.
Pe axa cu polii păcat-sfinţenie (întrucât Domnul vorbeşte şi despre Sine, nu doar despre lumea păcatului) se întinde "umbra" robiei şi a libertăţii.
Cunoaştem astfel că păcatul este robie iar sfinţenia este libertate.

În acest context, Domnul ridică problema înţelegerii vorbelor Lui, problemă care este dezbătută şi pe topicul de faţă. Interpretarea Scripturii înseamnă (şi) înţelegerea vorbelor Domnului, minuţios transmise nouă de sfinţii Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Să revedem textul sfânt! Cu frică de Dumnezeu:

"43. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
45. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi."

După aceste cutremurătoare cuvinte, Domnul reaşază în noi înţelegerea legăturii dintre păcat şi duhul minciunii, al neînţelegerii toate.

"46. Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?
47. Cel ce este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu."

Mai departe, tocmai pentru a confirma ce prăpastie de netrecut se cască atunci, în mod vădit, între sfinţenia lui Hristos şi păcătoşenia iudeilor, aceştia din urmă dau replica, drept concluzie:

"52. ... Acum am cunoscut că ai demon."

Dialogul acesta cutremurător poate avea darul ca noi, recitindu-l, să ne întrebăm iarăşi: oare cui vorbeşte în aceste cuvinte Domnul Iisus Hristos?
În ce mă priveşte consider că îmi vorbeşte şi mie. Singura diferenţă între mine şi iudei fiind că eu mă cutremur acum şi îmi deplâng nebunia (şi dificultatea evidentă de a interpreta Scripturile).

[moldoveanu]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Partea a-II-a
Aceea povestioara retarda....

Recunosc ca n-am mai auzit aceasta "poveste", este intradevar hilara si total nepotrivita.