Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

Sigur, Laura, că Domnul e pretutindeni, cum spuneai, participînd la viaţa tuturor celor zidite de El.
El insuflă tot ce fiinţează. El face ca în lucruri să bată adierea Fiinţei.
El aduce tot ce e bun, frumos, adevărat în întreaga zidire şi în orice colţişor al ei.

Altminteri, dacă ar fi vreun locşor, cât de mic, unde să nu fie Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), cum ar mai fi El Nelimitat, Necuprins, Atotţiitor şi Atotcuprinzător?
Ar însemna că mintea care Îl cugetă aşa pe Dumnezeu, absent din vreun lucru cât de mic, Îi aduce Domnului ştirbire, făcîndu-L limitat. Parte, astfel, din zidire (care e limitată).

Dar Domnul, fiind Necuprins şi Veşnic Viu şi Milostiv foarte, are înţelegere şi compasiune şi pentru minţile mai puţin înţelegătoare. Le-ar lărgi şi pe ele în cunoaşterea Lui, dacă nu şi-ar micşora singure inima, prin mândrie şi suficienţă de sine.

Smerită, aşadar, îmi pare că a fost cugetarea ta, încât micşorîndu-te tu, prin harul Domnului iată L-ai văzut pretutindeni:
de la cele mai mici, mai firave şi gingaşe pulsaţii ale firii până la cele mai cutremurătoare şi de necuprins cu mintea, tării...
Exceptînd păcatul - ai spus. Tipic ortodox!

Trăim în Dumnezeu, viem prin Duhul Lui, trup şi suflet, poezie şi ştiinţă, dinozaur şi râmă, atom şi Univers, trecut-prezent-viitor, carne-piatră-apă-foc şi duh.
Domnul e pretutindeni! AMIN+

P.S. Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine... Eu numesc asta "a avea muşchi analitic" şi "oglindă".
Asta o spune psihologia; de Teologie nici nu mai amintesc, că o ştim prea bine....:)