Atenţia

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. ( ...)"

M-am surprins gândindu-mă de multe ori la expresia "aproapele nostru" şi, (de)format psihologic cum sunt, desigur că m-am gândit mai întâi la mulţimea dinlăuntrul meu.
Ca persoană care mă aflu între oameni sunt tentat, fireşte, să spun că aproapele este un alt om.
Însă, ceea ce îmi scapă de obicei este faptul crucial, după mine, că tocmai atunci aproapele îmi este mai întâi înlăuntru, în subiectivitate, în văzduhurile interioare/sufleteşti.
Un gând lăuntric îmi este un mesaj venit de la un aproape interior. În funcţie de cum răspund acestui gând interior decurge întâlnirea mea cu aproapele exterior.
Conştiinţa mea primeşte un gând dinlăuntru. Dacă accept că eu, în accepţiunea cea mai simplă, sunt cel conştient de sine, atunci pentru acest eu conştient aproapele este mai întâi cel ascuns înlăuntru. Semenul din afara mea este deja ...departe, comparativ cu acest aproape interior.

Îmi pare că lucrarea duhovnicească se centrează tocmai pe acest aproape interior, mai întâi. Sau, poate, sunt chemat la atenţie distributivă - spre lăuntrul meu şi spre semenul din relaţia interpersonală.
Cred că dialogul intrapersonal este de mare importanţă pentru dialogul interpersonal.
Psihologia face mare caz de acest dialog interior. Din câte cunosc (cu prejudecăţile mele) nici duhovnicia / pocăinţa nu se află prea departe de această ordine de priorităţi.

Hristos Domnul ne învaţă să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte.... Adică mereu, tot timpul...
Pe cine?
Evident, pe semenul nostru.
Iar eu îndrăznesc să emit ipoteza că acest lucru trece printr-o prealabilă iertare înlăuntru. A cui? A aproapelui interior, care mă poate îndemna să nu îl iert pe cel din faţa mea.

La rugăciune, e un proces similar, după opinia mea. În singurătatea lui socială, rugătorul care se îndeletniceşte cu lucrarea cea sfântă şi sfinţitoare (despătimitoare) are prilejul să ierte neîncetat pe cel sau pe cei care îl sâcâie dinlăuntru: gânduri, imagini, amintiri, emoţii etc. Ce de apropiaţi vin din lumea internă taman la rugăciune!.... Dintr-o dată, deşi singur în cămara ta, te trezeşti într-o îmbulzeală sufletească de nedescris. Toată psihologia ta subiectivă parcă s-a pus în mişcare tocmai atunci! Ce faci în (ne)cazul acesta? Cum lupţi?
Prin iertare - după câte cunosc.
Astfel, ne-răspunzînd mesajului interior, neintrînd în dialog cu gândurile ( cred că e suficient să pomeneşti de ele la spovedanie) ci doar luînd un simplu act de prezenţa lor, îţi vezi de treaba ta, mai departe: continui să te rogi, suind călare pe-o lacrimă, pe-un suspin, pe un Doamne ajută-mi! ş.a.m.d...

P.S. Nu puneţi preţ pe aceste gânduri. Sunt doar păreri de psiholog (aproape) ieşit la pensie. În nici un caz nu mi-ar plăcea să fie considerate povaţă, sfat sau, Doamne fereşte, învăţătură duhovnicească. Opinie personală, cel mult - pe care, dimineaţa, recitind-o s-ar putea să o modific sau să o şterg de-a binelea.

[florin.oltean75]

Atentia este un factor mental care insoteste orice forma de constientizare.

Functia atentiei este aceea de a misca, dirija si focaliza mintea pe obiectul constientizarii.

Atentia este de patru feluri:


1.atentie nevoitoare

2.atentie rar-intrerupta

3.atentie neintrerupta

4.atentie spontana



In cazul atentiei nevoitoare mintea se straduieste sa mentina obiectul atentiei (de exemplu “prezenta Lui Dumnezeu”) dar il uita, cu intermitenta, intr-un interval relativ scurt de timp (10 min).

De fiecare data cand este pierdut obiectul atentiei este nevoie de reinnoirea efortului de refocalizare a mintii. De aceea se numeste atentie nevoitoare.


Atentia rar-intrerupta este o forma de atentie imbunatatita, superioara celei nevoitoare, care insa ramane afectata de ingreunarea mintii sau excitabilitate – fie pierde claritatea, fie aluneca prin interferenta altor ganduri.


Atentia neintrerupta este o forma de atentie in continuumul careia nu se mai manifesta niciun tip de obstacol, grosier sau subtil, - alunecarea mintii sau pierderea claritatii. Insa, este nevoie de un minim efort pentru pastrarea focalizarii.

Atentia spontana este perfecta, continua si fara efort.

[cezar_ioan]

Florin, poate că acum e timpul să ne spui ceva şi despre distractori, respectiv despre "imunitatea" atenţiei (sau a persoanei) faţă de aceşti distractori.
La prima vedere, s-ar părea că distractorii care acţionează la nivelul atenţiei nevoitoare sunt mai eficienţi (în sensul efectului lor perturbator) decât cei care acţionează în celelalte stadii ale dezvoltării atenţiei/persoanei/credincioşiei.
Cum e, de fapt, după cunoştinţele tale?
Ipoteza mea e că distractorii sunt din ce în ce mai puternici dar impactul lor e din ce în ce mai puţin eficient asupra rugătorului, pe măsură ce omul e săltat spre puteri de concentrare superioare. Temelia, însă, e nevoinţa. Adică renunţarea la preţuirea unor categorii de stimulări, mai exact asupra unor tipuri de nevoi (joase, gregare, pământeşti).
"Lasă toate ale tale..."
Dar poate omul să lase, dacă nu e ajutat? Dacă nu are om,
cum ajunge el în scăldătoare?....

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cezar_ioan

Florin, poate că acum e timpul să ne spui ceva şi despre distractori, respectiv despre "imunitatea" atenţiei (sau a persoanei) faţă de aceşti distractori.
La prima vedere, s-ar părea că distractorii care acţionează la nivelul atenţiei nevoitoare sunt mai eficienţi (în sensul efectului lor perturbator) decât cei care acţionează în celelalte stadii ale dezvoltării atenţiei/persoanei/credincioşiei.
Cum e, de fapt, după cunoştinţele tale?

De fapt, nu exista "distractori".

Problema consta in modul in care mintea noastra se raporteaza la stimuli.

Nu fosnetul frunzelor sau zgomotul strazii sunt "distractorii", ci insasi modul in care mintea noastra reactioneaza pe baza reflexelor psihice si conditionarilor anterioare.

Stimulii ("ispitele"), de fapt sunt foarte buni, pentru ca ne arata care este starea noastra de fapt, reactiva sau intelegatoare. Ne permit sa elaboram, sa aplicam corectii si sa verificam daca am invatat lectia.

Cele patru tipuri de atentii sunt patru stadii de evolutie a mintii, culminand cu "linistirea" -atentia spontana - (atentia permanenta la Dumnezeu fara efort). Aceasta atentie induce o suplete minunata a trupului si mintii. Daca mintea devine clara si linistita si trupul o urmeaza docil.

"Atentia nevoitoare" este inceputul "lucrului in via Domnului." Mintea este in acest stadiu neimblanzita, plina de ganduri, de frici, impartita, instabila, ca o flacara care se apleaca cu usurinta incotro bat rafalele stimulilor dinlauntru si dinafara.

Cand atentia devine spontana, adica este atinsa "Linistirea" stimulii nu mai au nicio putere asupra mintii. Aceasta ramane permanent in odihna, ca un ocean imens perfect linistit si limpede.
Metaforic, mintea este atat de puternica si adunata in ea insasi, incat apare ca "infricosatoare" pentru orice forma de distragere. Este ca un soare stralucitor care lumineaza in toate directiile. Nimic nu se poate strecura in ea fara sa fie descoperit si evaporat.

Ipoteza mea e că distractorii sunt din ce în ce mai puternici dar impactul lor e din ce în ce mai puţin eficient asupra rugătorului, pe măsură ce omul e săltat spre puteri de concentrare superioare. Temelia, însă, e nevoinţa. Adică renunţarea la preţuirea unor categorii de stimulări, mai exact asupra unor tipuri de nevoi (joase, gregare, pământeşti).
"Lasă toate ale tale..."
Dar poate omul să lase, dacă nu e ajutat? Dacă nu are om,
cum ajunge el în scăldătoare?....

Sunt de acord cu ipoteza ta, cred ca asa este.

Linistirea este prima mare realizare duhovniceasca la care suntem chemati cu totii.

Urcusul contemplativ practic incepe cu aceasta bunatate sufleteasca extraordinara. Este mult drum pana la desavarsire, dar dupa ce am atins linistirea urcusul este mai usor, panta este mai lina si mai sigura.

Ca sa adunam mintea in ea insasi si sa o urcam la Dumnezeu, in mod necesar trebuie sa ne dezlipim de cele lumesti. Putini o pot face cu adevarat. Insa fiecare trebuie sa incerce, dupa puterile sale.

Linistirea este mai inainte de toate "harica".

Aceasta inseamna ca nu este suficienta o stabilizare a mintii pe un concept sau idee neutra. Mintea trebuie sa se indeletniceasca cu multe si felurite cugetari sfinte, pentru ca prin acestea curge nectarul de Sus. Doar harul are puterea sa tina mintea nemiscata si fericita. Cei care se nasc inzestrati de Dumnezeu nu parcurg in mod necesar etapa atentiei nevoitoare, cu putina rugaciune acestia pot atinge linistirea. Insa ei sunt exceptii.