Drumul spre calugarie

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de lavinia40

Doamne-Ajuta!

Sa nu amestecam merele cu perele..
Am zis ca din punctul meu de vedere este un film prost realizat,nu ca nu mi’a placut ideea/tema lui…sa fim seriosi..Dar e lipsit de viatza, emotie in ciuda subiectului atat de generos.....
Ma gandesc la filme rusesti ca Ostrovul, Preotul, etc ..cat si la filme a caror tema nu vizeaza musai viatza omului consacrat , dar... cat de usor acestea ne ating si ne sensibilizeaza sufletul!!!
Off topic: Sa zicem ‘merci’ ca nu s’au inventat iarasi scenaristi/regizori care sa ‘ilustreze’ in linii de cosmar ‘adevaruri ortodoxe’ ca acea ‘capodopera’ ‘Dupa Dealuri’.
Si inca o precizare:nu impart inca premiile 'OSKAR' si nici 'Globuletele de Aur'.....

Lavinia, mie mi se pare ca noi chiar de mere si de pere vorbim, daca vedem in mesajul celuilalt o umbra de repros sau ironie. Inclusiv raspunsul meu, ar putea fi interpretat ca o replica rautacioasa, ceea ce nu e nici pe departe asa.
Nici nu stiu daca putem spune ca "filmul" (eu nu-l gasesc chiar "un film") este sau nu prost realizat. Nu exista scenarii, nu exista conflict, nu exista buni si rai, adevar si minciuna, nimic nu face subiectul unui asa-zis film, cu care suntem obisnuiti. In Ostrovul, Preotul si toate celelalte filme, erau niste actori, niste scenarii si niste regizori, care urmareau ca totul sa fie perfect. Aici ma tem ca a fost un fel de "Big-Brother", si poate tocmai din cauza gandului acela ca, pe langa Dumnezeu, ne mai urmaresc niste ochi, acel Har de care vorbeam, s-a ascuns pur si simplu, lasand loc superficialitatii.
Citind in ultimii ani din vietile sfintilor, si vazand sute si sute de subiecte coplesitoare de film, care, asa cum spui, ar putea sensibiliza omul in fiinta lui, eram hotarat intr-o vreme sa-l determin pe fiul cel mic (pe care l-ai cunoscut si tu; are 16 ani, acum) sa se faca regizor de film, exact in acest scop... Dar... vorbim de principii. Drumul spre iad e pavat cu intentii bune!... Cine stie ce vreau eu, si unde ar ajunge el, la capatul drumului?
"Pacatoasa Teodora" e mai mult un documentar pentru "Discovery" (am vazut ca e preluat de pe HBO) decat un film in adevaratul lui inteles. Si, intr-un fel, chiar are viata si emotie, dar este estompata de naivitate si entuziasmul tineretii. Astfel o vedem pe Teodora facand ascultare cam peste tot, dar nu descoperim inca trairea in Hristos. Imi amintesc acum la toaca si clopot: pe chipul celeilalte surori, nu se putea citi nimic decat ascultare si poate rugaciune interioara, in timp ce Teodora se abtinea cu greu sa nu se amuze de ceea ce facea. Pentru ea, "ascultarea", nu era o corvoada, ci un amuzament... Iar pentru inceput, nu-i rau deloc. Cred ca chiar Dumnezeu nu se putea abtine sa nu zambeasca. E ca un copil care, desi mic, il chemi sa te ajute sa faca lucruri mari, iar el e atat de bucuros ca se face util la aceste lucruri, ca uita sa ia aminte in sine, la gestul parintesc si la increderea pe care i-o oferi... Eu cred ca si asta face parte din "traire", chiar daca e in faza de inceput. Tocmai de aceea am observat ca, dupa ce Teodora a devenit rasofora, zambetul sugubat de pe fata, i-a disparut. Acum, noi putem vedea filmul in felul nostru, si sa-i dam ce interpretare dorim. Spunea mai demult pe forum o doamna despre un barbat... mucalit, ca el ar putea vedea intr-o femeie care face lucruri binecuvantate de Dumnezeu, tot un instrument de facut "dragoste", dar asta nu din cauza femeii, ci din cauza mintii lui bolnave. Asa si noi, uneori. Aparatul de filmat dadea detalii asupra buzelor ei feciorelnice, care citea psalmi, sugerand probabil ca acele buze ar fi putut ferici un tanar indragostit. Si totusi, ea era acolo, in manastire. Nu e sacrificiu? Nu e traire? Si-apoi, de ce sa vorbim de "traire", in faza de inceput? Altii se straduiesc zeci de ani, pana s-o apropie cat de cat!...
Dar... care este standardul nostru si la ce nivel ne raportam, privindu-ne pe noi insine? Privim un om, o femeie, un copil care face o nazbatie, si transam: "Mie nu-mi place!" De ce? Unde ma situiez eu in acel moment, in propria mea constiinta? De ce ma raportez numai dezamagirii personale, si nu valorii in sine care TREBUIE sa fie, ca altfel n-ar fi ingaduit-o Dumnezeu? De ce tindem sa ne confundam cu criticii de duzina, cu carcotasii, cu "CAN-CAN"-ul, in loc sa cautam Intelepciunea lui Dumnezeu: "daca tot am ajuns sa vad asta, hai sa culeg binele, si sa pun greselile si dezamagirile deoparte, fiindca nu-mi folosesc!"
Iarta-ma, Lavinia. Primeste mesajul meu ca si cum ar veni din partea altcuiva... A cuiva foarte drag. Si-atunci sunt convins ca n-ai sa te superi pe mine!
Doamne-ajuta!