Nasterea acasa - emisiune TV duminica seara la Antena 3

[antiecumenism]

Mai departe, cum ar trebui să fie primele clipe din viaţa mamei şi a copilului, imediat după naştere? Destul de des se întâmplă că bebeluşul e luat şi e dus undeva, mama altundeva, iar când se întâlnescu depinde de bunăvoinţa cadrelor medicale.

Studiile medicale care arată că primele ore după naştere sunt vitale pentru bebeluş. Pot fi traumatice sau pot fi pline de extaz şi ataşament faţă de mama lui, cum ar fi firesc să fie. În alte ţări, există nişte proceduri stricte pentru asta. În primul rând, nimeni nu are voie să despartă mama de copil în primele două ore după naştere. De ce? Nu este o fiţă, nu e un moft, nu e o excentricitate, ci e o nevoie a copilului de a sta lângă mamă. Acolo se încălzeşte, acolo o simte, îi aude inima şi respiraţia, îi simte mirosul, ea e singurul reper cunoscut pentru copil. Pe pieptul mamei, copilul se colonizează cu singurii germeni prietenoşi şi nepericuloşi pentru el. Nu are nevoie de germenii de la doamna asistentă din braţe, nici de cei din patul de spital. Acolo începe viaţa copilului în cel mai sigur mod, emoţional şi fizic. Cordonul ombilical trebuie lăsat să pulseze atâta timp cât pulsează, nu trebuie secţionat imediat – versul a ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor, când este tăiat în primele secunde. În felul ăsta copilul este forţat să respire pulmonar şi nu mai are back-up-ul de sânge şi celule stem de care are nevoie în primele minute.

Mai departe, acest copil proaspăt născut este considerat din păcate un obiect murdar. Este privit ca ceva foarte murdar, care trebuie imediat luat, spălat, verificat, să vedem dacă nu e ceva în neregulă. Scorul APGAR (nota de la naştere) se poate face fără probleme pe pieptul mamei. Am făcut asta de zeci de ori, e foarte simplu şi nu este nicio problemă. Aşa se face şi în alte ţări. Nu trebuie dus undeva ca să îl evaluezi. Toate studiile arată că şi prematurii care sunt stabili se recuperează mult mai repede dacă sunt lăsaţi pe pieptul mamei, în contact piele pe piele. Trebuie lăsaţi acolo ca să iniţieze alăptarea.

Până aici am vorbit despre copil. Din punct de vedere al mamei, e altă problemă. E o situaţie absurdă: copilul pentru care a trecut prin travaliu, la care s-a gândit în cele 9 luni de sarcină, pe care abia aştepta să îl întâlnească, e luat dintr-o dată şi dus nu se ştie unde, ca să i se facă nu se ştie ce. Îl vede doar aşa de departe şi îl aude urlând. Ba i se spune că are plămâni buni, auzi ce plânge. Cînd de fapt un copil pus pe pieptul mamei nu urlă, nu are o traumă, este un bebeluş liniştit. Sigur că scoate nişte sunete, tuşeşte, elimină secreţii, dar nu pânge aşa cum fac copiii născuţi cu forţa şi apoi separaţi de mamele lor. E o traumă foarte mare pentru mamă. Chiar dacă la nivel conştient o mamă poate accepta că aşa se face la spital, trauma la nivel subconştient rămâne pe viaţă. E cineva pentru care a suferit, pe care abia aştepta să îl vadă şi nu se întâmplă. Sunt separaţi fără explicaţii şi plâng unul după celălalt. Orice mamă simte că în momentul ăla se rupe ceva în ea şi nu îşi găseşte liniştea până când nu îi este adus înapoi copilul. Perioada asta e ca o prăpastie între ei doi. Cunosc mame ce au trăit puternic această traumă. După ce au ajuns acasă, era ca şi cum şi-ar înfia propriul copil - nu exista între ei nicio legătura, din cauza despărţirii de el în spital. Sunt copii care plâng foarte mult după ce au fost separaţi brusc de mamă, iar ea nu se simte competentă, nu reuşeşte să îi liniştească. Au pierdut, fiecare, ataşamentul care se instalează firesc în primele ore şi în primele zile după naştere, adică tocmai când ei au fost separaţi.

În ce măsură putem vorbi de abuzuri şi de stres post-traumatic în urma acestor proceduri greşite care se întâmplă în spitalele din România?

Am întâlnit foarte multe femei – fie înainte de prima naştere, fie la al doilea sau al treilea copil – care îmi spun: eu nu pot să nasc aşa, în maternitate suntem ca nişte vite la tăiere. Nu putem să ni se facă asta, e un chin, o oroare. Ori naşterea e cu totul altceva. Există mame care ies într-adevăr cu simptome de stres post-traumatic şi ajung să facă depresii pe care le duc după ele.. Iar asta afectează relaţia părinte-copil, dar şi relaţia de cuplu şi de familie în general. Studiile ne arată că experienţa naşterii influenţează major riscul de depresie post-natală. Lucrurile astea sunt cunoscute, dar probabil că mai durează până vor ajunge la urechile celor din maternităţi. Rolul celor de acolo este să ajute mama şi copilul. Din păcate, în momentul ăsta, ei sunt cei care abuzează grav atât mama cât şi copilul în momentul naşterii. Sunt multe motive: din ignoranţă, din rutină, din orgoliu, din cauză că sistemul merge prost, că salariile sunt mici… Sunt o grămadă de explicaţii, dar niciunul nu compensează ce trăieşte mama şi copilul la naştere, într-o maternitate care nu are pic de respect pentru ei."

[Pelerinul]

În prealabil postat de antiecumenism

Studiile medicale care arată că primele ore după naştere sunt vitale pentru bebeluş. Pot fi traumatice sau pot fi pline de extaz şi ataşament faţă de mama lui, cum ar fi firesc să fie. În alte ţări, există nişte proceduri stricte pentru asta. În primul rând, nimeni nu are voie să despartă mama de copil în primele două ore după naştere. De ce? Nu este o fiţă, nu e un moft, nu e o excentricitate, ci e o nevoie a copilului de a sta lângă mamă. Acolo se încălzeşte, acolo o simte, îi aude inima şi respiraţia, îi simte mirosul, ea e singurul reper cunoscut pentru copil. Pe pieptul mamei, copilul se colonizează cu singurii germeni prietenoşi şi nepericuloşi pentru el. Nu are nevoie de germenii de la doamna asistentă din braţe, nici de cei din patul de spital. Acolo începe viaţa copilului în cel mai sigur mod, emoţional şi fizic. Cordonul ombilical trebuie lăsat să pulseze atâta timp cât pulsează, nu trebuie secţionat imediat – versul a ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor, când este tăiat în primele secunde. În felul ăsta copilul este forţat să respire pulmonar şi nu mai are back-up-ul de sânge şi celule stem de care are nevoie în primele minute.

Exact! Toata stima. Vad ca esti o parere avizata si stii despre ce vorbesti. In acest mod vei pune intr-o alta lumina nasterile acasa si nasterea ca act in sine.

[antiecumenism]

În prealabil postat de Pelerinul

Exact! Toata stima. Vad ca esti o parere avizata si stii despre ce vorbesti. In acest mod vei pune intr-o alta lumina nasterile acasa si nasterea ca act in sine.

-nu sunt o parere avizata dar mi-a placut articolul si de asta l-am postat aici
-nu sunt neaparat pt nasteri acasa ci pentru imbunatatirea serviciilor medicale din spitalele si maternitatile din Romania
-eu am mai zis si repet,pt anumite meserii (preotie,medicina,invatamant) trebuie vocatie,daruire,altruism,jertfa,nu oricine poate sa fie preot,medic,profesor
-acestea lipsesc din sistemul de sanatate: daruirea,preocuparea pt sufletul si trupul celuilalt,dragostea,crestinismul,jerfta.....

HIPOCRATE, a avut dreptate : "scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni".

"Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant, care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei...

Caritatea este un act voluntar a cărui formulă a fost enunţată astfel de către Iisus Hristos:
"Iar când va veni Fiul Omului întru Slava Sa.... El va zice celor de-a dreapta Lui: Veniţi., bine-cuvântaţii Părintelui Meu. moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci.... bolnav am fost şi M-afi îngrijit.
Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne...când Te-am văzut bolnav şi am venit la Tine?
Şi răspunzând împăratul va zice lor: Adevăr zic vouă. întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici. Mie Mi-aţi făcut".:
Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca iubirea, ce-I datorează oamenii, să se reverse asupra bolnavilor săraci1. Şi, într-adevăr, acesta este singurul mijloc efectiv, de care dispun oamenii, ca să-şi manifeste iubirea către Creatorul lumii, către Autorul vieţii lor, -şi să înalţe astfel această iubire până la Acela pe care nu-L pot atinge şi care n-are trebuinţă, pentru El însuşi, de binefacerile lor... căci El este Binele infinit.
Din această sentinţă au răsărit spitalele."

Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care, -sacrificând totul pentru clientela lor particulară, -neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.
Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şi consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.
Din fericire, asemenea monştri sunt rari.

Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari, adică un fel de trântori care, pentru o leafa cât mai grasă, fac cât pot mai puţin.
Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.
D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple.

Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trândăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.
Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămânţa ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere şi generoase, - şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuşi Dumnezeu.
Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital."


N. C. Paulescu - Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul Franc-Masoneria

[Ekaterina]

Foarte interesant materialul postat de userul antiecumenism. Reflecta o realitate dura si trista cu care se confrunta femeile in maternitatile din Romania.

Imi amintesc ca la prima nastere citisem tot felul de materiale despre ce trebuie sa faci in timpul travaliului, dar in spital nu te lasau sa te ridici din pat. Cel mai frustrant este faptul ca esti la dispozitia personalului medical sa iti vezi copilul si ca este luat in mare graba imediat dupa nastere (cand iti doresti atat de mult sa-l strangi la piept, sa il cunosti).