Pozitia domnului Andrei Plesu fata de Dan Puric

[tabitha]

5. Atitudine critică faţă de „şefii” mei. Aici mă declar vinovat. Cînd am ceva de obiectat, nu ţin cont de ierarhii. Observ, totuşi, că nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgînd la arsenalul grotei. N-am făcut pe nimeni bou, prost şi porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vîrful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decît opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobîndite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe.

7. Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urît, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănînc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.

8. Soţia turnătoare. Era fatal ca metehnele mele să fie transferate şi asupra unor membri ai familiei. Aşa s-a născut legenda racolării soţiei mele de către serviciile noastre de informaţii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar parţial de analiştii vigilenţi) dovedeşte, într-adevăr, că s-a încercat o asemenea racolare, ceea ce se întîmpla, de regulă, cu toţi cei care plecau la studii în străinătate (era vorba de o tînără de 18 ani). Citit pînă la capăt, acelaşi dosar arată însă că racolarea a fost ratată şi că numitei Catrinel Pleşu nu i se poate imputa nici o urmă de activitate informativă.

Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.

Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.

http://adevarul.ro/news/societate/o-...index.html#%23

[oaie_cugetatoare]

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

[tabitha]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

A spus chiar el mai sus. În rest, Domnul știe.

[CristianR]

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

[AlinB]

Din pacate, nu prea l-as putea contrazice pe Plesu vizavi de ce a spus, punctual despre dl. Puric.

E drept ca nu strica putina "mandrie nationala" dar cred ca a te axa doar pe asta si a trece cu vederea ceea ce este si cum este AZI poporul roman, e o mare problema.

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de CristianR

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

Prin concret inteleg orice activitate.

[CristianR]

În cazul ăsta, pot să-ți spun că pentru mine a făcut destul de mult.

[antiecumenism]

În prealabil postat de CristianR

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

“Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu”. Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist. Un articol excelent, scris de Horia Pătrașcu

http://irinamonica.wordpress.com/201...b-exclusivist/

Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“.

Ne aflăm într-o junglă soteriologică, în care fiecare se salvează sau piere „pe pielea lui“, pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea nimănui și mai ales fără nici o intervenție (miraculoasă) din partea lui Dumnezeu.

Intransigenţa elitistă şi grijile materiale
Argumentația din Parabolele lui Iisus face deseori impresia unui rechizitoriu la adresa mulțimilor: autorul vrea cu tot dinadinsul să se spele pe mîini de soarta lor. Într-o altă epocă, o astfel de scriere ar fi fost numită scrierea unui reacționar. Unii ar fi văzut în ea încercarea de justificare morală a unui reprezentant al clasei superioare și o exaltare a pasivismului maselor în favoarea aceleiași clase superioare (a se vedea valorizarea maximă a răbdării, a smereniei, a umilității, a așteptării). Cei de sus sînt sus pentru că merită să fie sus (sînt deștepți), cei de jos sînt jos pentru că merită să fie jos (sînt proști). Mai mult, cei de jos nu trebuie să se plîngă de greutățile materiale cu care se confruntă, nici să încerce să schimbe condițiile neprielnice de viețuire, ci pur și simplu să accepte ordinea lucrurilor așa cum este dată.

Că Andrei Pleșu nu este sentimental și că nu are nici o urmă de compasiune sau de înțelegere pentru omul simplu, supus necazurilor zilei de azi, om care nutrește speranța de mai bine pentru ziua de mîine – este problema lui strict personală. A pretinde însă că această atitudine este creștinească în cel mai deștept, ezoteric, rafinat și autentic grad cu putință – este însă o simplă fantasmagorie a autorului. E inutil să amintim că nu există un singur text din întreaga literatură creștină care să trateze cu un așa dispreț de belfer situația omului în nevoie, defavorizat sau sărac.

De fapt, Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu: Iisus „se bate“ pentru fiecare suflet în parte la fel cum astăzi, în confruntările electorale dificile, candidații se bat pentru fiecare vot. Pentru a-i cîștiga de partea sa pe oameni, Iisus nu se dă în lături de la nimic: intră în casele oamenilor simpli, stă de vorbă cu ei, mănîncă la aceeași masă cu ei, îi mîngîie, le vorbește, îi vindecă, dar mai ales le promite. Acum peste două mii de ani Iisus pare, conform textelor evanghelice, un personaj cu mult mai democratic decît poate să accepte Andrei Pleșu astăzi. "

[CristianR]

@ antiecumenism:
Din citatul pe care-l dai înțeleg că nu tuturor le-a fost de folos cartea lui Pleșu, cum ar fi Horia Pătrașcu din care citezi. Eu am înțeles altceva din cartea respectivă. Tu ai citit-o? Dacă da, m-ar interesa ce ai înțeles tu, nu ce a înțeles altcineva.

[antiecumenism]

Îngerii domnului Plesu

Sorin Dumitrescu

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852

"În ciuda tirajelor epuizate aproape instantaneu, cât si a bogatelor ofrande verbale aduse cartii, Despre îngeri ramâne un titlu notoriu despre care s-a scris frugal, mediocru si, mai cu seama, formal.

Ajungem astfel la miza cartii. Bine disimulata, cum spuneam putin mai înainte, ea se bazeaza pe o deconcertanta rasturnare de planuri: în loc ca îngerii, invocati de autor atât de divers si pe atâtea canale culturale, sa focalizeze toate temele discursului, asa cum se sugereaza deja din titlu, descoperi ca de fapt convocarea lor a avut ca tel sa umple cu viata si substanta un concept metafizic – conceptul metafizic de interval. Palierele, temele si tintele angelologice vizate de autor probeaza tacut ca nu simtirea inefabilei si tainicei fiinte a îngerilor constituie obiectul cartii, ci ca prin îngeri se urmareste sa se ofere cititorului simtirea cât mai intensa si mai aievea a unei alte taine – a „tainei“ intervalului. Va sa zica, sfintii îngeri sunt folositi nici mai mult nici mai putin decât pentru a sluji la „simtirea filozofica“ a unui concept, adica la întetirea palparii locatiei si dimensiunilor metafizice ale intervalului, atât de îndragite de autor si folosite altadata chiar si ca modele de situare existentiala (vezi Minima moralia). Neputând fi materializat efectiv, se recurge la redarea „realitatii“ lui concrete pe cale indirecta, printr-un fel de ipostaza spiritist-angelica, „prin urma pe care o lasa intervalul în îngeri“! Iata de ce, în mod normal, cartea ar fi trebuit sa poarte titlul Despre interval, titlu mult mai adecvat nu numai acestei disimulate proslaviri a respectivului topos metafizic, ci si fiindca corespunde întru totul formei discursului.

nimic mai normal ca aceasta cântare angelica a noman’s-land-ului, cum ar putea fi socotita în ansamblu cartea, sa ajunga sa îi descrie pâna si pe îngerii Domnului ca fiinte de interval, purtând pecetea intervalului pâna la confiniile realitatii lor ontologice. Intervalul devine arhetipul îngerului, încât, în pofida Genezei care ne asigura înca din primul verset ca mai întâi au fost ziditi îngerii (cerul) si apoi pamântul, cititorul înclina sa creada ca mai întâi a fost intervalul si abia apoi îngerul! Contemplarea îngerilor devine la Domnul Plesu o savanta, dar nu mai putin stranie contemplare, cel mai adesea orientata tomist, de intervaluri angelice sau de modalitati prin care intervalurile îsi împropriaza si „încapsuleaza metafizic“ naturi angelice!? Pe scurt, „taina“ îngerului ar fi intervalul! Ca intervalul este o obsesie a autorului, pe cât de veche si de marturisita, pe atât de stabila si asumata, nu mai este o taina pentru nimeni. Dar fascinatia sa fata de misterul si binefacerile filozofice ale intervalului n-a expandat parca niciodata atât de enorm, pâna la a face din fiinta îngerilor o realitate vasala unui concept. În cartea Domnului Plesu, intervalul ajunge sa fie un produs metafizic mai plauzibil si mai viu decât îngerul.

temele angelice si vocatiile îngerilor care le exprima sunt folosite în mod paradoxal pentru a da relief fie descrierii „pravilei“ care guverneaza intervalul, fie explicarii bunei plasari a novicilor în interval sau a caracteristicilor acestui ciudat loc metafizic, fie pentru a da o idee asupra atitudinii si cuvântarii optime din interval s.a.m.d. Este de retinut ca, peste tot, modelul acestor comportamente si pozitionari ramâne îngerul, dar nu ca faptura, ci numai ca expresie sau mascota divina a ,,fiintei’’ intervalului!

însasi Ortodoxia, asa cum se lasa ea perceputa în destule sintagme memorabile ale cartii, este redata tot „plesian“, ca religie a intervalului! S-ar putea deduce de aici ca lucrarea a fost scrisa tocmai pentru a acredita, printre rânduri, tipologia pluralist religioasa si îmbunatatita teologic a bunului ortodox, ca ipostaza performera a credinciosului „luminat“ caruia i-ar fi reusit imposibilul: sa se situeze neantagonic în raport si cu polul sincretic, si cu polul confesional. Bunul ortodox, în mod prezumtiv una cu autorul, ar fi deci acel exemplar crestin providential care, fara sa faca rabat adevarului propriei credinte, poate socoti netulburat la fel de adevarate si adevarurile altor doctrine confesionale. Cartea pare a ne asigura ca aceasta „evlavie pluralista“ binevoitoare si impartiala este posibila daca se conformeaza mirabilelor însusiri metafizice ale intervalului. De aici reiese, într-o logica destul de dubioasa, ca însasi jertfa abundenta a primelor secole crestine n-ar fi avut loc daca sfintii mucenici si-ar fi cazat credinta si fervoarea în interval! De fapt, aici are loc „flagrantul“ metafizic al lucrarii Despre îngeri, în încercarea de a propune, de-a lungul unei nevinovate angelologii, despatimita, chipurile, doctrinar si confesional, o iluzie cultural-concilianta si personal convenabila autorului drept solutie pentru evitarea sau macar întârzierea marturisirii – în mod ineluctabil fatisa, periculoasa si inacceptabila cultural – adevarului unic. Odata admisa premisa omniprezentei intervalului, nimic nu ne mai poate opri sa socotim ca însasi teologhisirea divino-umanitatii Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi poarta pecetea intervalului si, ca urmare, ca însusi faimosul iconoclasm ar putea fi si el definit ca o criza a intervalului, ca un scandal provocat, chipurile, de proasta locuire/traire în intervalul dintre natura divina si natura umana a lui Hristos si deci de gresita raportare la esenta teandrica a Persoanei cristice. Or, bunaoara Parintii de la Calcedon n-au identificat modul neamestecat, nedespartit, neschimbat si neîmpartit în care exista împreuna cele doua naturi în Hristos, asezându-se filozofic, prudent si tacticos în vreun interval. Divino-umanitatea Persoanei lui Hristos n-a fost dedusa si nici macar indusa metafizic, adica dinspre esenta ei. Cum bine se stie, prapastia ontologica, care separa natura zidita de cea a Ziditorului ei, ne limiteaza în mod absolut cunoasterea naturii Ziditorului nostru.

cateheza Parintilor nu priveste buna situare în vreun interval, ci corecta accesare a lui Hristos. Bineînteles, a lui Hristos ca Persoana, nu ca interval!
Prin urmare, crestinul îmbisericit nu va face niciodata greseala de a gândi „religios“ intervalul, de a se îndulci cu mireasma lui metafizica, ci, urmând psalmistului – „Gustati, ca bun e Domnul“ –, se repede si el si gusta din Hristos. Dar cum se gusta corect din Hristos este deja o taina pe care, singura, doar Biserica stie sa o administreze. Sa mai adaugam, pentru a ne clarifica observatiile, ca acelasi crestin îmbisericit respinge sa-l gândeasca pe Hristos, si implicit pe îngerii sau pe sfintii sai, cu gândirea lui omeneasca. Gusta însa din Domnul, se împartaseste euharistic din El, ca prin manducatia Cuvântului sa patrunda si sa aiba în el „gândul lui Hristos“, cum recomanda memorabil Apostolul Neamurilor. Abia având gândul Lui poate si gândirea lui sa-L gândeasca pe El si Persoana Lui în doua naturi. Orice alta abordare – nu conteneste sa zica de doua milenii Biserica – duce la concluzii parelnice, cum e si întelepciunea acestei lumi. Subliniem ca tocmai acest mod antimetafizic de a catehiza al Bisericii a facut ca mesajul cartii Domnului Plesu sa nu fi fost înregistrat de sinaxele ecleziale ca având vreo legatura directa cu tematica curenta a credintei. La aceasta se adauga faptul ca Despre îngeri n-a percutat nici evlavia, nici interesele duhovnicesti ale intelectualilor îmbisericiti. Fenomen usor de înteles odata ce publicul-tinta al cartii a fost alcatuit în majoritate din intelectualitatea crestina, deopotriva anticlericalista, neîmbisericita sau dezinvolt cugetatoare. Acestia sunt cei care au format publicul uimit sa constate ca despre îngeri, adica despre ceva bisericesc!, iata ca se poate vorbi si în afara Bisericii, a Bisericii înteleasa ca „institutie a popilor“! În mod evident, aceasta lume religioasa, dar cu o constiinta ecleziala atrofiata, a fost captivata în principal de unghiul de abordare a temei, desigur ireductibil religios si cult, dar, în opinia ei, în primul rând „nepopesc“, adica altul decât cel teologic. Pe partea lor, nici crestinilor îmbisericiti nu le-a trebuit prea mult pentru a observa ca realitatea sfintilor îngeri nu este descrisa în carte ecleziologic, ci narata de autor filozofic, metafizic, având mai curând coloratura ezoterica decât cultica sau liturgica. Constiinta ecleziala a sesizat imediat excelenta culturala a cartii, dar la fel de bine a sesizat si faptul ca, citind Despre îngeri, nu va spori nici în vederea duhovniceasca, nici în simtirea întelegatoare a dumnezeiestilor sai protectori si sfatuitori. Biserica însasi a trecut oarecum razant pe lânga mesajul lucrarii, laudându-i demersul, dar fara a lasa impresia ca ar putea extrage vreo teologumena din cuprinsul ei. Si nu a gresit prea mult, odata ce, în mod manifest, mai mult de 85% din textul cartii este masiv orientat metafizic.