Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Sunt tentat să spun că întrebările tale sunt retorice. Practic, ne întrebi dacă preferăm să ne mințim, în loc să acceptăm un adevăr dureros.
Însă cred că orice creștin cunoaște răspunsul.

Întrebările or fi retorice, însă problema pe încearcă să o lămurească nu e cât de puţin "retorică"....

[CristianR]

Punctul 2, la ambele întrebări. Suferința însoțește, adesea, adevărul. Chiar îl lămurește, uneori (în sensul folosit de Sf. Pavel, așa cum zgura se separă de aurul curat, atunci când este topit la foc).

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Punctul 2, la ambele întrebări.

Mulţumesc! Oferă-mi un argument, dacă se poate bazat mai mult pe experienţa de viaţă.....

[CristianR]

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel.

Excelent! Mulţumesc încă o dată, la modul cel mai sincer!

[Yasmina]

În prealabil postat de CristianR

Între prima variantă și cea citată mai sus, diferența este că, pentru a te menaja, în prima negi importanța persoanei celuilalt și, într-un anumit fel, subiectiv, îl omori. Vrei să-l îngropi, negând că l-ai cunoscut în ceea ce are el unic, negând că ai avut o relație (fie și doar incipientă) unică (Ești ca oricare). Și mințindu-te în acest fel, retrăgându-i iubirea care-i dădea și lui, dar și ție, viață, te omori și pe tine însuți, totodată. Este, din această cauză, un păcat.

În a doua opțiune, îl menții viu în sufletul tău cu prețul durerii, dar rămâi și tu însuți viu în acest fel. Dacă sentimentele au ajuns suficient de profunde, este probabil ca din această cauză în inima ta să nu mai rămână loc pentru altcineva. Este un preț mare, însă consider că merită.

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

[Mihailc]

În prealabil postat de Yasmina

[/b]

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

După părerea ta, cât de profunde trebuie să fie sentimentele într-o relaţie de prietenie care evoluează iminent, într-un interval scurt de timp, la statutul de căsătorie?

În prealabil postat de Yasmina

[/b]

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

Yasmina, interesant răspuns. Nu mă gândisem la asta, dar iată că fetele sunt mai cu picioarele pe pământ.

Păi dacă în inima noastră e în primul rând Hristos, cum să deznădăjduieşti? Şi de unde poţi şti ce îţi rezervă viitorul?
Un sfat creştin este acela de a trăi prezentul, nici trecutul şi nici viitorul. Poţi să te legi bolnăvicios de trecut, de exemplu... Prezentul în sens creştinesc, desigur...

[CristianR]

În prealabil postat de Yasmina

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

Răspunsul tău îl consider o completare binevenită. Nu am vrut să spun că rămâi „marcat pe viață” în urma unei prietenii sau a unei relații neaprofundate (De altfel, avusesem grijă să leg imposibilitatea înlocuirii cuiva tocmai de profunzimea sentimentelor pentru el/ ea). Însă chiar și aceea rămâne unică întrucât orice persoană este unică. Nu este cinstit să o negi, să te minți că n-a fost sau să minimalizezi valoarea celuilalt ș.a.m.d. Despărțirile frumoase sunt cele în care continui să-l prețuiești pe cel pe care l-ai iubit sau ai fost pe cale.

P. S. A fi „marcat pe viață” are o conotație negativă, iar eu aveam în vedere ceva pozitiv, pentru care aș fi folosit expresia „a-l păstra în inima ta”. Într-o inimă largă sunt multe locuri, poate infinite, chiar. Însă nu sunt toate la fel. Fiecare trebuie să aibă locul lui și, atunci când cineva iese pentru o vreme sau definitiv din relație cu tine, consider că, dacă vrei să fii cinstit cu tine însuți, îi păstrezi locul. Este vorba, în definitiv, de inima ta, nu neapărat de ceea ce face el. Și e foarte important ce faci cu ea.

Există, după părerea mea, și un loc rezervat unei singure persoane - soțul/soția, cu care ai o relație cu totul aparte, menită realizării unei uniri mistice, întrucât devine un trup cu tine; căci asta este taina nunții, și ea este covârșitoare, dacă chiar ți-o asumi, pentru că implică participarea integrală a ființei tale, cu trup și cu suflet. Este un fel de nouă creație - a unei ființe duble - pe care nu o putem face noi, evident, ci Hristos, Cel care ne-a creat și ca ființe particulare.

Însă când acest loc este gol – fie pentru că încă n-a fost ocupat – fie din cauză că cel care l-a ocupat a plecat, suferim. Putem accepta, cu smerenie, suferința, sau putem încerca să umplem golul. Dar dacă el a fost ocupat și acum e gol, trebuie să recurgem la o minciună pentru a ajusta, cumva, locul ca să se potrivească noului-venit. Vom spune că cel dinainte nu era, el, potrivit pentru acest loc. Iar cu noul-venit s-ar putea să procedăm, iarăși, în așa fel încât să-l ajustăm pe el ca să se potrivească locului rămas gol.

De aceea consider că nu trebuie să recurgem la compromisuri, ci să fim cinstiți până la capăt, în primul rând față de noi înșine, căci cu această conștiință ne vom înfățișa la Judecată. Și bine este să nu o încețoșăm, ca să ne vedem păcatele cât încă mai avem timp să le îndreptăm.

[Yasmina]

În prealabil postat de CristianR

Răspunsul tău îl consider o completare binevenită. Nu am vrut să spun că rămâi „marcat pe viață” în urma unei prietenii sau a unei relații neaprofundate (De altfel, avusesem grijă să leg imposibilitatea înlocuirii cuiva tocmai de profunzimea sentimentelor pentru el/ ea). Însă chiar și aceea rămâne unică întrucât orice persoană este unică. Nu este cinstit să o negi, să te minți că n-a fost sau să minimalizezi valoarea celuilalt ș.a.m.d. Despărțirile frumoase sunt cele în care continui să-l prețuiești pe cel pe care l-ai iubit sau ai fost pe cale.

P. S. A fi „marcat pe viață” are o conotație negativă, iar eu aveam în vedere ceva pozitiv, pentru care aș fi folosit expresia „a-l păstra în inima ta”. Într-o inimă largă sunt multe locuri, poate infinite, chiar. Însă nu sunt toate la fel. Fiecare trebuie să aibă locul lui și, atunci când cineva iese pentru o vreme sau definitiv din relație cu tine, consider că, dacă vrei să fii cinstit cu tine însuți, îi păstrezi locul. Este vorba, în definitiv, de inima ta, nu neapărat de ceea ce face el. Și e foarte important ce faci cu ea.

Există, după părerea mea, și un loc rezervat unei singure persoane - soțul/soția, cu care ai o relație cu totul aparte, menită realizării unei uniri mistice, întrucât devine un trup cu tine; căci asta este taina nunții, și ea este covârșitoare, dacă chiar ți-o asumi, pentru că implică participarea integrală a ființei tale, cu trup și cu suflet. Este un fel de nouă creație - a unei ființe duble - pe care nu o putem face noi, evident, ci Hristos, Cel care ne-a creat și ca ființe particulare.

Însă când acest loc este gol – fie pentru că încă n-a fost ocupat – fie din cauză că cel care l-a ocupat a plecat, suferim. Putem accepta, cu smerenie, suferința, sau putem încerca să umplem golul. Dar dacă el a fost ocupat și acum e gol, trebuie să recurgem la o minciună pentru a ajusta, cumva, locul ca să se potrivească noului-venit. Vom spune că cel dinainte nu era, el, potrivit pentru acest loc. Iar cu noul-venit s-ar putea să procedăm, iarăși, în așa fel încât să-l ajustăm pe el ca să se potrivească locului rămas gol.

De aceea consider că nu trebuie să recurgem la compromisuri, ci să fim cinstiți până la capăt, în primul rând față de noi înșine, căci cu această conștiință ne vom înfățișa la Judecată. Și bine este să nu o încețoșăm, ca să ne vedem păcatele cât încă mai avem timp să le îndreptăm.

Eu practic nu vad dilema :)
Sa reluam: deci locul este gol din cauza ca cel dinainte nu s-a simtit destul de comfortabil ca sa ramana(eventual pt o viata,cum este de asteptat)sau o alta varianta nu am fost eu destul de impacata cu idea de a ceda un astfel de loc cuiva care nu l-a meritat.
Faptul ca dispunem de locuri goale asteptand persoane potrivite care sa le ia in stapanire nu dovedeste rea intentie sau alegerea compromisului;pot sa tin oricate interviuri si sa cunosc oricate persoane care candideaza pt asemenea rol...nu il dau din mana decat celui caruia i se cuvine,restul nu se potrivesc cu cerintele postului. Asta nu ma face un om rau ci doar bine calculat.

De ce mi-ar trebui procese de constiinta pt asta?Daca nu ma simt comfortabil langa o persoana cat sunt intr-un stadiu relativ usor de prietenie,oare cum va decurge durata unei vieti langa ea?
Si cand spun"comfortabil"ma refer desigur la luxul de a fi eu insami,care implica multe aspecte printre care si opiniile legate de viata,adevar si morala.
Multi merg inainte cu toate semnele de avertizare dupa ei,spunand ca in timp vor putea corecta sau schimba omul...nimic mai gresit;cand intalnim oamenii ei sunt deja invatati,formati.
Eu nu am vocatie de salvator,nu pot salva pe nimeni,nu pot schimba pe nimeni;numai Dumnezeu poate.