Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

Unul dintre cei mai de seamă domni ai Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, Matei Basarab, ctitor de lăcaşuri sfinte şi în*drumător al activităţii cultural-tipografice din ţara sa, cu o domnie paşnică şi neobişnuit de lungă pentru acele timpuri (1632-1654).



După moartea lui, au urmat la domnie Constantin Şerban Basarab (1654-1658) şi Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Aceşti domnitori au încercat, în măsura posibilităţilor de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a ţării, încheind chiar şi anumite înţelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei, în toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost ucişi 2000 de turci trimişi în ţară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea paşei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turcească, a atacat şi ars cetăţile Rusciuc (azi Ruse) şi Nicopole, din dreapta Dunării. În acelaşi timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Şerban, acum în Moldova, precum şi principele Gheorghe Rakoczy al II-lea în Transilvania. Dar aceştia din urmă au fost înfrânţi de oştile turceşti şi tătăreşti intrate în ţările lor din ordinul sultanului Mehmed (Mahomed) al IV-lea. în astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea şi-a dat seama că nu mai poate continua lupta şi s-a refugiat în Transilvania, unde a şi murit după scurt timp (6 aprilie 1660), se pare, otrăvit. Deşi a domnit puţin, a înscris o pagină glorioasă în istoria ţării şale, aşa cum făcuse, cu mai bine de o jumătate de secol înainte, Mihai Viteazul.



La retragerea turcilor din Transilvania în noiembrie şi decembrie 1659, au făcut, ca şi în alte rânduri, jafuri şi pustiire mare în satele şi târgurile româneşti, arzând, prădând şi omorând oameni nevinovaţi. Dar tot atunci au luat cu ei şi o mulţime de robi - bărbaţi, femei şi copii -, trecându-i dincolo de Dunăre. Printre cei robiţi atunci se afla şi un tânăr cu numele Ioan de neam bun, în vârstă de numai cincisprezece ani, născut şi crescut în Ţara Românească, probabil în Oltenia „Cu toate că era atât de tânăr” - spune unul din cercetătorii vieţii lui, „Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăţia cerurilor. În această împărăţie, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor şi după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul" (Bartolomeu Anania, în vol. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 401)



Într-adevăr, tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se ştie că toţi robii luaţi de turci erau socotiţi ca fiind proprietatea sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de oricine. Aşa se face că, fiind încă pe drum, l-a cumpărat unul din ostaşii care însoţeau convoiul robilor români. Ostaşul nu urmărea altceva decât să-l silească la păcatul zis al sodomiei. Dar tânărul Ioan, crescut de părinţii săi în frică de Dumnezeu şi în dragoste de credinţa stră*moşească, s-a împotrivit acelui ostaş închinător la Alah, care încerca să-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el. Tânărul Ioan a găsit o clipă prielnică şi l-a ucis pe turc, apoi a în*cercat să fugă. Dar ceilalţi păgâni l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Istanbul (numit de creştini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în faţa marelui vizir ca să-l judece. Acolo, tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a dat femeii văduve să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci, văzându-l voinic şi frumos la înfăţişare, s-a aprins de pofta desfrânării cu el. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, dacă o va lua de soţie şi se va lepăda de credinţa creştinească, urmând să se facă închinător la Alah, adică musulman; „iar tânărul, auzind acestea - spune primul al*cătuitor al vieţii sale îşi făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa creştinească". Ispitirile au durat aproape doi ani şi jumătate.



Dar toate încercările femeii păgâne de a-l întoarce de la Hristos şi a-l trece la legea ei au rămas zadarnice, căci tânărul Ioan, înarmat cu platoşa dreptei învăţături, a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi curăţia trupului.



Văzând că toate încercările ei nu reuşesc, femeia - ca o nouă Irodiadă, cea care ceruse capul lui Ioan Botezătorul - l-a dat în mâna eparhului, adică a mai-marelui cetăţii, ca să-l pe*depsească pentru uciderea soţului ei. Şi eparhul a poruncit să fie aruncat în închisoare, supunându-l acolo la cumplite şi înfri*coşătoare chinuri. Iar femeia venea în fiecare zi în temniţă în-l cercând să-l îndemne şi acum la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă. Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de grozăvia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a rămas neclinit în credinţă şi înţelepciune, căutând ajutor numai la Hristos Domnul, Care îi dădea putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.



În cele din urmă, văzând femeia şi prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului permisiunea să-l omoare. Şi, primind această încuviinţare, a fost scos din închisoare şi dus la locul numit Parmak-Kapi (adică „Poarta Stâlpului"), într-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul 1662.



Astfel, prin jertfa sa, tânărul Ioan „lupta cea bună a luptat, prin curăţie a strălucit, credinţa a păzit şl prin pătimire la viaţa cea iară de moarte s-a mutat" (din Podobia de la Vecernia din 12 mai), înţeleptul şi pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise încă optsprezece ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creştini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul oraşului întemeiat de Sfântul împărat Constantin cel Mare.



Un învăţat dascăl al marii şcoli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit un timp şi la Bucureşti, la Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a alcătuit Viaţa pe scurt, în greceşte. Ea a fost tipărită apoi la Veneţia, în 1799, tot în greceşte, de către marele aghiograf Nicodim Aghioritul. Această Viaţă a fost tradusă şi în româneşte, îndată după tipărirea ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tipărit pentru prima dată în limba română în anul 1801, la Bucureşti, împreună cu slujba Sfântului Dimitrie Basarabov. Noul mucenic a fost trecut apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843, şi în Minei ele româneşti, în*cepând cu ediţia de la mănăstirea Neamţ din 1846. Aşa a ajuns cunoscută viaţa şi, mai ales, pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul sau Românul.



Fiind deja cinstit de credincioşii de neam grec, dar şi de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului său, alături de al unor sfinţi cu moaşte aflate în ţara noastră, a avut loc în octombrie 1955.



Informații preluate din vol. Sfinti Daco-Romani si Români, semnat de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, Buc. 2013.

[tabitha]

Sf. Mucenic Iuliu Veteranul este sărbătorit pe 27 Mai (odată cu Sf. Ioan Rusul - ca să țineți mai ușor minte :))



VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

În timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, ginerele său, s-a pornit mare persecuţie contra creştinilor, În urma victoriei obţinute în 297 contra perşilor, Maximian Galeriu, socotind pe nedrept că îndeosebi creştinii sunt vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman, a hotărât îndepărtarea soldaţilor creştini din armată, pentru că ei nu dădeau dovadă de vitejie ucigând în timpul luptelor pe duşmanii imperiului.

La Durostor [nn. Silistra de astăzi], în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată ostaşul creştin Iuliu în faţa dregătorului locului, Maxim, căruia i s-a spus că veteranul Iuliu nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor, ca să jertfească zeilor.

Iuliu i-a răspuns lui Maxim că cele afirmate de slujitori sunt adevărate. „Nu dispreţuiesc poruncile, desigur, a spus el. Dar eu sunt creştin şi nu pot face ceea ce vrei. Căci nu se cuvine să uit pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu”.

Maxim i-a zis: „- Ce lucru mare este să tămâiezi (statuile zeilor şi ale împăraţilor) şi să pleci!”. Iar Iuliu a mărturisit: „- Nu pot să dispreţuiesc poruncile dumnezeieşti şi să mă arăt necredincios Dumnezeului meu”. De altfel, el îşi făcuse datoria de ostaş. De şase ori a mers la război şi s-a luptat, fără să fie mai prejos decât alţii. „- După gradul meu, a spus el, sunt acum veteran. Mă tem totdeauna de Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi îi datorez neîncetat ascultare”.

Auzind acestea, dregătorul Maxim l-a îndemnat cu blândeţe: „- Iuliu, te văd bărbat înţelept şi destoinic. Jertfeşte zeilor, convins fiind de mine, ca să dobândeşti o mare răsplată!”. Iuliu însă a rostit cu îndrăzneală: „- Nu fac ceea ce doreşti, ca să nu ajung la osânda cea veşnică”.

Maxim a căutat să-l înduplece, vorbindu-i mai departe cu blândeţe: „- Oare socoteşti, Iuliu, că este păcat să mă asculţi pe mine ? Eu nu te silesc, ca să nu pară ca ai consimţit prin forţă. De aceea, mergi în siguranţă la casa ta, primind leafa pentru cei douăzeci de ani de serviciu şi nimeni nu va mai fi supărat din pricina ta”.

Iuliu i-a replicat că banii aceştia ai satanii şi sfatul lui cel viclean nu trebuie să-l lipsească de lumina cea veşnică. El nu poate tăgădui pe Dumnezeu şi-l roagă să dea hotărârea împotriva lui ca împotriva unui creştin.

Discuţia între veteranul Iuliu şi dregătorul Maxim este una dintre cele mai interesante. Maxim s-a adresat din nou lui Iuliu: „- De nu vei asculta de poruncile împărăteşti şi de nu vei jertfi zeilor, îţi voi tăia capul”.

Iuliu a răspuns: „- Bine ai gândit. Te rog deci, preabunule, pe sănătatea împăraţilor, să îndeplineşti gîndul tău şi să dai împotriva mea hotărârea, ca să se desăvârşească juruinţele mele”.

Maxim îl întâmpină iarăşi: „- De nu te vei întoarce şi de nu vei jertfi zeilor, ţi se va împlini dorinţa ta!”.

Iuliu a susţinut cu tărie: „- De voi merita să sufăr aceasta, îmi va rămâne o laudă veşnică”.

Maxim l-a îndemnat din nou: „- Ia seama la tine! De vei suferi pentru legile patriei (pământeşti), vei avea o laudă continuă”. Iuliu însă răspunse: „- Desigur, pentru legi sufăr aceasta, dar pentru cele dumnezeieşti”.

Maxim i-a spus: „- Un om răstignit şi mort (Iisus Hristos) v-a încredinţat acestea? Vezi cât de nepriceput eşti să te temi Mai mult de un mort, decât de împăraţii care trăiesc?”.

Iuliu însă mărturiseşte: „- Acela (Iisus Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viaţă veşnică; cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veşnică”.

Auzind această credinţă, Maxim i-a ripostat: „- Deplângându-te, te sfătuiesc ca mai degrabă să jertfeşti zeilor, ca să trăieşti împreună cu noi”. Iuliu a răspuns: „- De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie”. Maxim a stăruit, îndemnându-l să jertfească zeilor, căci altfel va porunci să fie ucis. Dar Iuliu a susţinut cu hotărâre: „- Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii!”.

Văzând credinţa sa neclintită în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dregătorul Maxim a dat această sentinţă: „Iuliu, nevoind să se supună poruncilor împăraţilor, primeşte pedeapsa tăierii capului”.

Şi pe când îl duceau la locul de osândă, îl sărutau toţi.

Un oarecare Isihie, care era ostaş creştin şi era şi el închis, i-a zis Sfântului Mucenic: „- Te rog, Iuliu, să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi, şi să-ţi aminteşti si de mine. Bineînţeles că şi eu te voi urma. Te rog, salută pe Pasicrate şi pe Valention; slujitorii lui Dumnezeu, care au luat-o înaintea noastră către Domnul, prin buna mărturisire”.

Iar Iuliu, sărutându-l pe Isihie, i-a zis: „- Grăbeşte-te, frate, să vii (în împărăţia cerurilor), căci iau auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi primind Iuliu ştergarul, s-a legat la ochi şi şi-a acoperit capul, apoi s-a rugat fierbinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru numele Căruia pătimesc acestea, Te rog să binevoieşti a primi sufletul meu cu sfinţii Tăi martiri”.

Aşadar, slujitorul diavolului, tăindu-i capul cu sabia, a pus sfârşit vieţii pământeşti a Preafericitului Mucenic, pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin (1).

Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu

http://acvila30.ro/27-mai-viata-si-p...liu-veteranul/

[Mihnea Dragomir]

De notat ca Sf Iuliu a servit imparatul si patria timp de 27 de ani, in loc de 20 de ani cat era serviciul militar pana cand imparatul si patria te numea veteran si iti dadea pamant si o punga cu bani ca sa te poti apuca de treaba la locul tau.
Aceasta inseamna ca s-a inscris voluntar, facand mai mult decat minimul necesar in raport cu datoria lui de soldat. De aceea si dregatorul Maximus incearca staruitor sa il faca sa jertfeasca la idoli, nevrand ca un soldat atat de aureolat in lupta si cu asemenea experienta sa fie pierdut pentru Stat.

Remarcabile in dialogul dintre cei doi sunt elementele de tactica diabolica, ce este mereu aceeasi. Astfel:
-Adversarul ne indeamna sa facem nu un pacat, ci un lucru bun. Fiindca a asculta de porunca Cezarului vremii este un lucru bun.
-Adversarul, stiind cat ne este de greu sa pacatuim, se multumeste cu foarte putin. Chiar, ce mare lucru sa luam "doar putina tamaie" ca sa incalcam porunca intaia ? E chestie, pana la urma, de intelepciune. Ce mare lucru sa purtam pietrele pe care Horoscopul Nu Stiu Care ne recomanda sa purtam pentru zodia noastra ? Nu suntem supertitiosi, doar "foarte putin tinem cont".
-Adversarul ne permite sa ramanem "credinciosi in inima noastra". Doar sa jertfim formal. Putem crede in ce vrea muschii nostri, ba chiar si "intr-un mort", vorba paganului Maximus, important pentru el este sa nu aratam asta lumii. Sa nu aratam credinta noastra vecinilor, colegilor, celorlalti, aproapelui nostru. Lui Isichus, de exemplu, pe care l-am putea converti, ori, de e deja convertit, i-am putea intari credinta. De fapt, important pentru Sarsaila este sa aratam ca nu prea ne pasa de credinta, pentru a nu evangheliza pe ceilalti. Important este sa nu cumva sa spunem o rugaciune cand luam masa la restaurant cu colegii de facultate ori de serviciu. Important este sa nu ratam un meci, o iesire, o invitatie de Duminica dimineata, sau daca o facem, macar sa nu spunem ca am lipsit fiindca Altcineva ne-a invitat in alta parte, la masa Lui.

Sancte Iuli Veterane, ora pro nobis!

[Lala76]

Am vazut numarul coplesitor de minuni pe care Sfantul Ioan Rusul le-a facut in vietile voastre. Manastirea Sfantul Ioan Rusul de la Giurgiu, singura din tara avand acest hram si care detine o impresionanta racla cu particele din moastele Sfantului a demarat un minunat proiect la care toti cei care au beneficiat de mijlocirea si sprijinul Sfantului Ioan Rusul sunt chemati sa contribuie. Manastirea doreste sa publice o carte cu noi minuni ale Sfantului. Toti cei care nu vor sa "tina lumina sub obroc" si sa dea acest prinos si anume marturisirea ajutorului oferit de Sfantul Ioan Rusul in vietile lor sunt invitati sa trimita pe parcursul acestei luni marturiile lor fie pe adresa manastirii com. Slobozia, jud. Giurgiu fie pe adresa de email a parintelui staret protos. Teodor Serban protos.serban@yahoo.com.

[tabitha]

Lala76, ați greșit topicul.... Astăzi e ziua Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, nu scrie nimeni despre el?



Una din minunile Sf. Ioan cel Nou :

Vindecarea sotiei fierarului austriac Franz Holomek

In anul 1901 un fierar din Campulung, Franz Holomek, a venit cu Rosa, sotia sa, in toata disperarea la Sfantul Ioan. Au povestit ca femeia a fost de patru ori insarcinata si de tot atatea ori copiii au fost scosi din pantecele ei bucati. Fiind in prejma unei noi nasteri, Rosa si sotul ei au platit o Sfanta Liturghie si au stat la rugaciuni langa racla Sfantului Ioan. In momentul nasterii ei, la Sfanta Liturghie era pomenita si familia Holomek. Dupa ce Rosa a nascut o fetita sanatoasa, la Sfantul Ioan a mai fost trimis un mandat postal cu o suma pentru o Sfanta Liturghie de multumire. Considerand-o un dar al Sfantului Ioan, copila a fost botezata Johanna, vorbindu-se pretutindeni in Campulung despre fetita ca fiind "Das ist das Johanneskind von Suczawa".

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.

În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cereri duhovniceşti pe toţi Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa cea dreaptă, neamul şi ţara. Chemăm în ajutorul nostru pe toţi Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase care prin rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care, prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre. Cerem întărire în credinţă şi răbdare de la toţi Sfinţii Martiri, care, prin sângele şi pătimirile lor, au primit cununa sfinţeniei. Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor Sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori. Ne întărim în lupta duhovnicească prin rugăciunile celor căzuţi în amară robie sau ale celor jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru credinţa străbună, Biserică şi neam, din vechime şi până în vremea prigoanei ateiste. Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din lumina scrierilor Sfinţilor, care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Hristos şi Biserica Sa. Plecăm cu smerenie genunchii noştri şi ne rugăm Sfinţilor odrăsliţi de neamul nostru care au sporit în dragostea pentru Hristos Domnul, cu fapta, cu rugăciunea şi cu virtutea creştină, şi pe care Milostivul Dumnezeu i-a scris în cartea veşniciei.

"Multe biserici dreptmăritoare în decursul veacurilor au aşezat în ceata sfinţilor şi cinstesc după cuviinţă pe unii dintre fiii lor, care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu prin vieţuirea în Hristos şi prin mărturia dată despre aceasta, rânduind în acelaşi timp o zi de prăznuire pentru toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, pe care Dumnezeu i-a înscris în cartea aleşilor Săi. Biserica Ortodoxă Română şi-a cinstit după vrednicie pe toţi fiii ei, sfinţi plămădiţi de evlavia neamului românesc din care au răsărit martiri, mărturisitori, apărători ai dreptei credinţe şi mari trăitori din rândurile credincioşilor, cuvioşilor, preoţilor şi ierarhilor care dintotdeauna au strălucit în cununa Bisericii strămoşeşti, iar în cer sunt împodobiţi cu slavă" (Actul sinodal din 20 iunie 1992)

Actul sinodal din 20 iunie 1992, unul dintre cele mai frumoase documente ale Bisericii noastre, spune că prin acest gest se arată "lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor", amintind astfel vorbele mitropolitului Dosoftei, gest iarăşi care ne leagă pe noi cei de azi de jertfa duhovnicească a înaintaşilor. Din 1992, multe nume de sfinţi români au mai intrat în sinaxare, şi multe îşi aşteaptă rândul.

[cristiboss56]

Duminica a doua dupa Pogorarea Sfantului Duh este a lor, a sfintilor romani.A celor trecuti in calendare, dar mai ales a celor din sufletele noastre.O duminica in care ar trebui sa fim mandri ca suntem romani, mandri ca ne-am nascut intr-un Rai de sfinti.O duminica in care graiul romanesc rasuna in Imparatia lui Dumnezeu!

"Avem o tara unde au stapanit odata
Vitejii daci, barbati nemuritori
Si unde stau de veacuri laolalta,
Izvoare, vai si munti cu fruntea-n zari

Avem troite sfinte, altare si icoane
Si candeli ard cu mii de palpairi;
Avem atatea lacrimi si prigoane
Ca ne e plin pamantul de martiri.

Avem la Putna, Sfant si viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Si azi de-l vom chema sa-nfranga-apusul
Va rasturna cinci veacuri de pamant.

Avem pe Brancoveanu pilda tare,
Caci pruncii lui sub sabie-au cazut;
Ca sa pazeasca fara de schimbare
Credinta dreapta-n care ne-am nascut.

Avem Ardealul sfant, pamantul rastignirii,
Cu tunuri sfartecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinti, pe Iancu si martirii,
Pe Horia tras pe roata pentru neam.

Azi iarasi te-au suit vrajmasii tai pe cruce,
Ardeal cu trei culori impodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sange,
Aceea ca, Ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinti in temniti dati la moarte
Si aruncati in groapa nestiuti;
Dar astazi dand pamantul la o parte,
Ies moaste sfinte-n zeghe grea de detinuti.

E jertfa lor de veacuri marturia,
Ce striga din morminte pan-la noi:
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant, de Sfinti si de eroi !"

( Cu Iisus in celula, versuri de Radu Gyr)