Cu si despre Parintele Teofil : "Intalniri cu oameni iubitori de Dumnezeu"

[cristiboss56]

"Sărbătoarea Înălţării este pentru noi totdeauna prezentă, deoarece noi nu putem să ne întâlnim cu Domnul Hristos altfel decât cu Cel care S-a înălţat la cer. Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce şade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în cer şi pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea şi în cer cu firea omenească. De câte ori stăm în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, noi stăm în faţa Domnului Hristos Celui ce S-a înălţat la cer. Pomenim noi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea Mântuitorului nostru, pomenim Botezul Lui, pomenim Schimbarea la Faţă, pomenim cu sărbătoare Jertfa Lui cea mântuitoare, Învierea cea de-a treia zi, Înălţarea la cer, însă toate acestea le pomenim şi le sărbătorim din perspectiva Înălţării, adică de pe poziţia noastră în faţa Mântuitorului nostru Cel ce S-a înălţat la cer.
Prin urmare, şi când pomenim Întruparea Fiului lui Dumnezeu la Bunavestire şi Naşterea Lui ca om la Crăciun, şi când pomenim toate celelalte, le pomenim învăluite cumva în gândul că Domnul nostru Iisus Hristos este în cer şi şade de-a dreapta Tatălui, şi este pretutindenea, şi este şi în sufletele noastre înălţat mai presus de lumea aceasta."

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 154)

[cristiboss56]

"Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă."

"Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”."

"Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu."
(Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

"Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. "

"Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta."

"Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi."
( sursa )

„De ce oare la închisori sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în împătia lui Dumnezeu."
(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

"Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti."

"Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine."

,,Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte."

"Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie."

"Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie."

"Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic."

,,Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire."

"Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. "

,,Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism."

,,Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii."

,,Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna."

,,Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă."

"Se spune ca la un om care cersea cineva i-a dat o floare. Niciodata nu s-a asteptat omul acela ca cineva sa-i dea o floare. N-a asteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o daruieste. "

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se spune despre Sfânta Maria Egipteanca că 17 ani a trăit în desfrânare şi că tot 17 ani i-au trebuit ca să-şi facă rânduială în minte. Deci lucrurile trebuie luate în serios.
Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune; îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune.
Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea.


(Arhimandritul Teofil Părăian,Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127)

[cristiboss56]

M-au întrebat unii: Cum îi televizorul, bun sau rău? Şi le-am spus: Dacă nu îi stricat, îi bun. Dragă, acum să ne înţelegem. Orice lucru în mâinile omului poate să fie şi bun şi rău. După cum îl foloseşti. Dacă te robeşte televizorul, atunci îi rău. Dacă nu te robeşte şi poţi să urmăreşti la televizor numai lucruri pozitive, atunci îi bun.
Chiar a zis o femeie: Părinte, să ştiţi că aşa m-am bucurat că aţi ajuns şi în casa noastră, că am pupat televizorul (că mă văzuse la televizor). De ce o pupat televizorul? Păi l-o pupat pentru că o zis că îs eu acolo şi s-o gândit că o să mă pupe pe mine. Numai că eu am fost departe tare, că nu era o emisiune în direct, ci a fost o casetă înregistrată. Prin urmare, uite că oamenii se pot bucura de un lucru pe care ni-l dă civilizaţia noastră, de un lucru care ne poate fi de folos.
Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase la televizor, la spurcăciuni pe care şi le bagă în suflet şi care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care-l excită şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara.
Ori te uiţi la slujba de la televizor, ori te uiţi la meci, tot atâta-i! Şi de fapt, mulţi dintre credincioşi nu se uită cu atâta interes la Slujba Bisericii de la televizor cum se uită necredincioşii la meci.


(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 164)

[cristiboss56]

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiească în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat şi ea în Sfânta Sfintelor – prin viaţa ei, prin gândurile ei, prin măreţiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42).
Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este „mai înaltă decât Cerurile”, şi, dacă este mai înaltă decât Cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească – prin viaţa ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simţit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 26-27)

[cristiboss56]

Cât de anevoios e drumul de la iubire la fericire?
Arhimandrit Teofil Părăian

Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.
Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.
Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

[cristiboss56]

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian