Teoria Evoluţionistă se desfiinţează

[AlbertX]

Diavolul se străduieşte să ne piardă, iar noi ne străduim să câştigăm mântuirea aproapelui

Diavolul întotdeauna luptă împotriva mântuirii noastre, dar nu biruie nicicând, ba, dimpotrivă, se vătăma din pricina propriei sale răutăţi. Cu toate acestea, sminteala şi furia îi sunt atât de mari, încât, adeseori, încearcă lucruri cu neputinţă. Bunăoară, îi atacă nu numai pe cei de la care se aşteaptă să se poticnească, ci şi pe cei despre care ştie sigur că-i vor birui toate vicleşugurile.

Auzindu-L vicleanul pe Dumnezeu, Care cunoaşte toate tainele, lăudându-l pe Iov, a crezut că va putea să-l răstoarne şi nu s-a dat înapoi de la nimic. Pe toate le-a lucrat şi le-a uneltit, ca să-l facă să se poticnească. Cu nimic nu se dădea bătut acest demon necurat şi preaviclean, deşi Dumnezeu a încercat virtutea celui drept atât cât a fost cu putinţă.

Apoi, spune-mi, să nu ne ruşinăm şi să nu roşim că, în timp ce diavolul nu deznădăjduieşte nicicând, aşteptându-ne pieirea, noi ne pierdem uşor nădejdea în mântuirea fraţilor noştri?

În cazul lui Iov, deşi ar fi trebuit să renunţe de la început la planurile sale şi să nu încerce să-l tenteze, ştiind bine că Dumnezeu cunoştea virtutea celui drept, diavolul nu s-a depărtat.

Dimpotrivă, chiar şi după ce Domnul a dat mărturie pentru credinciosul Său, purtat de ura-i oarbă împotriva noastră, a sperat că-l va putea birui, deşi Iov se arătase în toate curajos.

Noi însă, în ciuda faptului că nu ne-au fost date patimile lui Iov ca să ne descurajăm, nu ne ducem lupta până la capăt. Diavolul, însă, cu toate că Dumnezeu îl opreşte, nu încetează nicicând să ne războiască.

Tu, cu toate că Dumnezeu te îndeamnă şi te deşteaptă să-i ajuţi pe păcătoşi, dai înapoi speriat? Vrăjmaşul L-a auzit pe Dumnezeu zicând: “… că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care sa se ferească de ce este râie?” (Iov 1, 8) şi totuşi, după atâtea mari şi grăitoare mărturii, stăruie spunând: “Poate dacă voi abate asupra lui întruna rele tot mai mari voi putea să-l înfrâng şi să-l surp din turnul lui nebiruit”.

Ce iertare vom avea noi, iubiţilor, ce apărare dacă diavolul, uneltind cu atâta sfruntată ură împotriva noastră, nu ne ostenim pentru mântuirea fraţilor noştri nici a mia parte din câţi se osteneşte el să ne piardă, cu toate că noi îl avem de partea noastră pe Dumnezeu? (Cuvântul I la Săracul Lazăr PGB 25, 398-400. PG 48, 967)

Războiul este greu

Câtă vreme există război şi există oştirile răului, câtă vreme începătoriile sunt netrupeşti, câtă vreme există stăpânitori ai lumii acesteia şi duhurile răutăţii, spune-mi, cum poţi să petreci bine, gustând din dulceţile vieţii, nepăsător la toate acestea? De ce eşti împrăştiat? Cum vom birui dacă nu suntem înarmaţi?

Să-şi spună fiecare sieşi toate acestea, în fiece zi, ori de câte; ori se mânie sau se lasă pradă dorinţelor materiale şi ori de câte ori va căuta viaţa deşartă, cea a desfătării trupului.

Să asculte ce spune fericitul Pavel: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului…” (Efeseni 6, 12).

Războiul acesta nevăzut este mult mai greu decât cel obişnuit, lupta e mult mai încrâncenată. Gândeşte-te numai de câtă vreme luptă) diavolul, pentru cine se luptă şi păzeşte-te.

De ce luptăm împotriva diavolului?

De ce ne luptăm cu diavolul? Pentru că avem un ajutor atotputernic, harul Sfântului Duh, de la care am învăţat cum trebuie să luptăm sau, mai bine zis, împotriva cui. Nu împotriva oamenilor, ci împotriva demonilor trebuie să luptăm.

De ce Dumnezeu nu l-a făcut să dispară?

Ar putea întreba cineva: de ce Dumnezeu nu l-a pierdut pe diavol după ce l-a amăgit pe om? Îi vom răspunde: Dumnezeu n-a făcut-o tot din marea Sa grijă pentru noi.

Dacă spurcatul acela l-ar fi biruit pe om slujindu-se de puterea sa, atunci discuţia noastră ar mai fi avut un temei, dar, de vreme ce el îşi pierduse orice putere, rămânându-i numai aceea de-a convinge (iar a nu ne lăsa convinşi de el stă în puterea noastră), de ce să-l lipseşti pe om de pricina izbânzii şi de prilejul de-a câştiga cununile?

În plus, chiar dacă Dumnezeu ar fi ştiut ca diavolul e nebiruit şi că i-ar învinge pe toţi, tot l-ar fi lăsat să facă ce-a făcut şi acest lucru nu trebuie de loc să te mire, pentru că tot de noi ar fi depins să nu-i înfrângă şi să nu-i stăpânească pe cei ce nu cu sila, ci de bună voie i s-au supus.

[AlbertX]

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi îngăduit, nu s-ar fi apropiat de Adam

Unii spun că, dacă nu-i îngăduia Dumnezeu, diavolul nu s-ar fi putut apropia de primul om şi nu l-ar fi putut ispiti. Dar nici Adam n-ar fi putut înţelege cât de mari erau bunătăţile dăruite lui şi nici n-ar fi putut lepăda mândria.

Unul care se socoteşte pe sine vrednic de o atât de mare cinste încât să aştepte să se facă Dumnezeu, ce nu cuteza să facă, dacă nu era pedeapsa care să-l facă mai înţelept şi să-l îndrepte?

Să presupunem că diavolul nu l-a sfătuit nimic şi că n-a vorbit cu Eva despre pomul vieţii. Ar fi rămas ei, totuşi, fără păcat?

Nu putem spune da cu tărie. Pentru că unul care cu atâta uşurinţă a dat crezare cuvintelor soaţei, chiar dacă nu exista diavol, foarte repede ar fi ajuns la păcat chiar din propria-i voie, fără să-l ispitească nimeni, dar atunci pedeapsa i-ar fi fost cu mult mai mare.

Nu toate se întâmplă, însă, din pricina diavolului. Femeia a căzut în ispită după ce a fost biruită de dorinţă, cum o arată Scriptura: De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat…” (Facere 3, 6).

Ce spun acum n-o spun ca să-l dezvinovăţesc pe diavol ci, pentru că voiesc să arăt că, dacă n-ar fi căzut cu voia lor, nimeni nu i-ar fi putut doborî.

Unul care cu atâta uşurinţă a primit să fie amăgit de un altul şi înainte de a fi fost ispitit tot în nepăsare şi goliciune petrecea.

Nu aceeaşi ar fi fost urmarea dacă diavolul ar fi vrut să ispitească un suflet care s-ar fi păstrat luminos, curat şi treaz. (Către Stagirios I PGB 29, 54-56. PG 47, 435)

[AlbertX]

Neputinţa diavolului în faţa lui Hristos

Când Hristos a flămânzit, spune evanghelistul, “… apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 5).
Auzise el glasul pogorât din ceruri, care spunea “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Îl auzise şi pe Ioan mărturisind câte şi mai câte despre El şi apoi L-a văzut că flămânzea. Era nedumerit. Nu-i venea a crede că Iisus era un om ca toţi oamenii, dar nici să accepte că era Fiul lui Dumnezeu nu putea, de vreme ce-L vedea flămând.

Chinuit de această nedumerire, rosteşte cuvinte care-i vădesc îndoiala. Nu ştia ce să creadă. Aşa cum, la începutul vieţii oamenilor, s-a apropiat de Adam şi l-a amăgit cu născociri, ca să afle adevărul, aşa şi acum.

De vreme ce nu cunoştea taina negrăită a dumnezeieştii iconomii şi cine era cu adevărat Acela Care stătea lângă el, I-a întins alte mreje, ca să afle ce lui îi era tăinuit şi ascuns.

Ce spune, dar? “De eşti Tu fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. N-a spus: “pentru că ţi-e foame” ci “De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”, crezând că laudele Il vor ispiti.

De aceea a trecut sub tăcere foamea, ca să nu pară că, pomenind de un lucru care, vădindu-se, L-ar arăta necinstit, L-ar putea face de ocara lumii.

Diavolul nu cunoştea ce lucruri mari se împlinesc prin taina iconomiei şi credea că pomenind de foame L-ar face de ruşine pe Hristos.

De aceea, linguşindu-l, aminteşte numai de cinstea pe care o avea ca Fiu al lui Dumnezeu.

Ce face Hristos? Îi surpă mândria şi-i arată că foamea nu e un lucru vrednic de ruşine, nici nevrednic de înţelepciunea Sa, când tocmai foamea o trecuse diavolul sub tăcere voind să-l linguşească. Şi atunci, Hristos însuşi aduce vorba de ea spunând: “Nu numai cu pâine va trăi omul…” (Matei 4, 4).

Îşi începe, aşadar, răspunsul de la nevoia pe care o ari omul din partea stomacului.

Tu fii, rogu-te, atent, la răutatea demonului viclean, vezi de unde îşi începe războiul şi vezi cum nu-şi uită niciodată meşteşugul.

Aceleaşi înşelăciuni cu care l-a scos pe primul om din rai umplându-l de toate relele, le foloseşte şi acum ca să-şi împletească nada pentru Hristos. Vreau să spun, lipsa de înfrânară a pântecelui. Şi astăzi mai poţi asculta pe unii nu prea înţelepţi punând nenumărate rele pe seama neînfrânării pântecelui.

Chiar dacă demonii ne spun şi lucruri folositoare, nu trebuie să-i ascultăm

Hristos, însă, arătând că nici tirania foamei nu-l poate sili pe cel virtuos să facă vreun lucru necuvenit, rabdă foamea şl nu ascultă de porunca diavolului.

În acest fel ne învaţă că în nimic să nu ascultăm de diavol pentru că, din pricina lui, primul om s-a rupt de Dumnezeu şi I-a călcat porunca, Domnul Iisus nu oboseşte nicicând să te înveţe că nu trebuie să asculţi de diavol, orice ţi-ar cere, chiar dacă nu te îndeamnă deschis la neascultare şi la călcarea poruncii.

Dar ce spun eu neascultare? Chiar dacă demonii îţi cer să faci ceva folositor, nici atunci să nu-i bagi în seamă. Aşa le-a închis Hristos gura şi demonilor care-L vesteau Fiu al lui Dumnezeu (Luca 4, 3). Iarăşi, când demonii voiau să-l propovăduiască Fiu al lui Dumnezeu, Pavel i-a certat, chiar dacă propovăduirea lor era un lucru folositor.

După ce i-a smerit şi i-a făcut de ocară pe diavoli, zădărnicind uneltirile cu care voiau să ne piardă – cu toate că Vesteau învăţături mântuitoare – i-a depărtat, închizându-le gură şi poruncindu-le să tacă (Fapt, 16, 18 ).

De aceea, nici aici în pustie, Hristos n-a încuviinţat spusele diavolului, ci i-a zis: “Nu numai cu pâine va trăi omul …”, aceasta însemnând că Dumnezeu îl poate sătura pe cel înfometat şi cu cuvântul.

Mărturia o ia din Vechiul Testament ca să ne înveţe că nici atunci când aproape murim de foame sau pătimim dintr-o pricină sau alta, nicicând nu trebuie să ne depărtăm de Domnul nostru.