Uluitoarea ignoranta dogmatica

In cazul asta, fratilor, inseamna ca fara sa stiu, am la inima o eclesiologie de tip neoprotestant. Pur si simplu ideea ca o organizatie facuta de si din fiinte umane aflate inca in trup nu poate gresi, desi se poate dovedi cu cartea de istorie in mana acest lucru, ma depaseste. Ma simt de parca as vorbi cu alta specie...comunicam, dar nu ne intelegem. Cum puteti avea voi incredere in ierarhii si decizii pe care nu le puteti cunoaste ca motivatii ultime si controla (atit cit se poate) ca efecte, mi-e peste putinta sa inteleg.

[CristianR]

Cred că este nevoie, și aici, ca în atâtea alte chestiuni ce țin de credință, de cuvântul taină. Că Biserica nu poate fi înțeleasă fără acest cuvânt, după cum nici amestecul Dumnezeirii cu umanitatea în persoana lui Hristos nu poate fi înțeleasă.

În Biserică suntem în această unire mistică cu Fiul lui Dumnezeu, însă, fără a ne confunda cu el, suntem și oameni, cu greșeli - pe care dacă le privim în istorie ne îngrozim. Nu sunt ierarhii mai puțin oameni și nu sunt, evident, infailibili. O vedem inclusiv în zilele noastre.

Dar minunat este că, în pofida acestor scăderi, greșeli, păcate omenești, în sobornicitatea ei, asistată de Duhul Sfânt Biserica a putut desluși adevărul, formulându-l în dogme. Nici acestea nu s-au revelat dintr-o dată, ci a fost nevoie de dezbateri, de lămuriri, de limpeziri. Cred că Biserica trebuie înțeleasă ca un organism viu, care crește, se dezvoltă, se schimbă. Sau, mai bine spus, înviază.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de CristianR

Cred că este nevoie, și aici, ca în atâtea alte chestiuni ce țin de credință, de cuvântul taină. Că Biserica nu poate fi înțeleasă fără acest cuvânt, după cum nici amestecul Dumnezeirii cu umanitatea în persoana lui Hristos nu poate fi înțeleasă.

Excelenta formulare.
Intr-adevar, mare este taina "prelungirii lui Cristos" care este Biserica. Dupa cum sugeram mai la deal, uniunii ipostatice din Isus ii corespunde uniunea teandrica a Bisericii. De aici nu trebuie inteles ca taina s-ar referi la suprafata Bisericii, in sensul ca ea nu ar avea granite vizibile. Ci taina este in profunzime, in natura ei. Daca este adevarat ca nimeni nu-L cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, atunci acest lucru e valabil si pentru Mireasa Lui. Si, asa cum Domnul a fost cat se poate de vizibil, umanitatea Lui neimputinand cu nimic dumnezeirea Lui si nefacandu-L, prin incarnare, un "Dumnezeu mai mic", tot asa faptul ca Biserica, pe care o vedem cu ochii, e alcatuita din oameni nu imputineaza cu nimic natura ei dumnezeiasca. Daca Isus ar fi fost DOAR un om, cum ar fi putut El sa invieze cu de la El putere ? Si daca Biserica ar fi DOAR o alcatuire a oamenilor, cum ar fi putut ea subzista incercarilor vreme de doua milenii? Cu adevarat, nicio alta "organizatie" sau "institutie" nu ne poate oferi un asemenea exemplu, care atesta, daca mai era nevoie, caracterul dumnezeisc al Bisericii.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

In cazul asta, fratilor, inseamna ca fara sa stiu, am la inima o eclesiologie de tip neoprotestant. Pur si simplu ideea ca o organizatie facuta de si din fiinte umane aflate inca in trup nu poate gresi, desi se poate dovedi cu cartea de istorie in mana acest lucru, ma depaseste. Ma simt de parca as vorbi cu alta specie...comunicam, dar nu ne intelegem. Cum puteti avea voi incredere in ierarhii si decizii pe care nu le puteti cunoaste ca motivatii ultime si controla (atit cit se poate) ca efecte, mi-e peste putinta sa inteleg.

Theo, m-aş bucura să ne liniştim puţin, mai întâi. Cugetării îi şade bine cu liniştea...:)
Încercam în postarea precedentă să atrag atenţia spre reconsiderarea cadrului discuţiei.
Diferenţele de înţelegere atârnă deseori de accepţiunile distincte pe care le acordăm unui termen, de semnificaţia (ca ecou emoţional şi înţelegeri conexe şi profunde) personală, de conştiinţa colectivă a unui anumit grup cultural în care trăieşte subiectul gânditor, precum şi de alte lucruri dintre care aş remarca în primul rând atmosfera mai mult sau mai puţin duhovnicească în care trăieşte persoana care cugetă la istoria Bisericii, la dogme etc.

O problemă ca aceasta pe care o ridici tu poate fi abordată îngust (focalizat pe o alegere categorică şi ţinînd cont doar de una-două variabile) sau mai larg. Pentru a lărgi câmpul de abordare am încercat unu-două repere minimale. Totuşi, îmi pare că energia discursului tău este focalizată spre protest, spre răzvrătire, spre contestarea subiectivă a unor istorii colective care au străbătut secole. Theo, sunt secole întregi de istorii personale şi colective... Cu popoare, cu masacre, cu poveşti de iubire, cu sânge şi flori, cu minuni, cu atrocităţi, cu lacrimi şi sudoare, cu vieţi peste vieţi şi morţi peste morţi... Nu simţi colosul pe care vrei să-l defineşti printr-o icnire alimentată de resentimentul capului plecat?...

Mai întâi aş vrea să precizez că Biserica nu este pentru credincioşi exclusiv o organizaţie de muritori. Ea depăşeşte cadrele mundanului şi efemerului, deşi lucrează şi în ele. Cerul şi Veşnicia sunt amendamentele aduse viziunii organizaţionaliste mundane/ordinare.
O slujbă care se ţine într-o biserică nu e doar o manifestare colectivă a psihismului individual şi social omenesc, ci este simultan şi altceva: o manifestare a Dumnezeirii în oameni.
Dacă vorbim despre Biserică în termeni exclusiv naturalişti (biologie, psihologie, sociologie, istorie şi arheologie etc.) pur şi simplu pedalăm pe lângă subiect. De aceea, pentru a nu pluti în van, Dumnezeu ne-a pus la îndemână instrumentarul teologic, de Duhul Sfânt inspirat şi condus.
Aşa cum un chirurg nu foloseşte un picamer sau o coasă pentru a duce la bun sfârşit o intervenţie chirurgicală, aşa şi omul care tânjeşte după oarecare noimă în legătură cu Biserica se leapădă (măcar de la un punct) de instrumentarul mintal al cunoaşterii naturii ori chiar de cel al filosofiei.

Ce putem construi cu instrumente inadecvate? O casă de noime - în nici un caz. O şandrama, poate, de genul celei pe care se aşeza vrăbiuţa lui Stan şi Bran...

Eu am încredere în ierarhi în primul rând pentru că am încredere şi în alţi oameni, nu doar în mine.
Apoi, pentru că am încredere mai mult în grupurile celor care şi-au ros pingelele pe treptele bisericilor şi în altare decât mi-am ros eu unghiile prin amfiteatre.
Apoi pentru că am înţeles cât e de limitată şi perdantă cugetarea unui om faţă de realităţi atât de complexe cum e istoria creştinătăţii.
În fine, am încredere în ierarhi pentru că hotărârile lor şi conştiinţa lor nu sunt doar realităţi ale unor muritori, ci sunt exprimarea omenească a unor insuflări Dumnezeieşti.
Soboarele ecumenice nu sunt pentru mine adunări ale unor bătrâni loviţi de damblaua unor orgolii partizane ci sărbătoarea Dumnezeirii în oamenii cei mai potriviţi pentru acel moment să poarte un dialog cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiţie a Bisericii a izvorât întotdeauna apa vie a Adevărului şi Veşniciei. Ţine de fiecare când şi cum îşi primeneşte sufletul şi viaţa în minunea acestei Scăldători.

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Theo, m-aş bucura să ne liniştim puţin, mai întâi. Cugetării îi şade bine cu liniştea...:)
Încercam în postarea precedentă să atrag atenţia spre reconsiderarea cadrului discuţiei.
Diferenţele de înţelegere atârnă deseori de accepţiunile distincte pe care le acordăm unui termen, de semnificaţia (ca ecou emoţional şi înţelegeri conexe şi profunde) personală, de conştiinţa colectivă a unui anumit grup cultural în care trăieşte subiectul gânditor, precum şi de alte lucruri dintre care aş remarca în primul rând atmosfera mai mult sau mai puţin duhovnicească în care trăieşte persoana care cugetă la istoria Bisericii, la dogme etc.

O problemă ca aceasta pe care o ridici tu poate fi abordată îngust (focalizat pe o alegere categorică şi ţinînd cont doar de una-două variabile) sau mai larg. Pentru a lărgi câmpul de abordare am încercat unu-două repere minimale. Totuşi, îmi pare că energia discursului tău este focalizată spre protest, spre răzvrătire, spre contestarea subiectivă a unor istorii colective care au străbătut secole. Theo, sunt secole întregi de istorii personale şi colective... Cu popoare, cu masacre, cu poveşti de iubire, cu sânge şi flori, cu minuni, cu atrocităţi, cu lacrimi şi sudoare, cu vieţi peste vieţi şi morţi peste morţi... Nu simţi colosul pe care vrei să-l defineşti printr-o icnire alimentată de resentimentul capului plecat?...

Mai întâi aş vrea să precizez că Biserica nu este pentru credincioşi exclusiv o organizaţie de muritori. Ea depăşeşte cadrele mundanului şi efemerului, deşi lucrează şi în ele. Cerul şi Veşnicia sunt amendamentele aduse viziunii organizaţionaliste mundane/ordinare.
O slujbă care se ţine într-o biserică nu e doar o manifestare colectivă a psihismului individual şi social omenesc, ci este simultan şi altceva: o manifestare a Dumnezeirii în oameni.
Dacă vorbim despre Biserică în termeni exclusiv naturalişti (biologie, psihologie, sociologie, istorie şi arheologie etc.) pur şi simplu pedalăm pe lângă subiect. De aceea, pentru a nu pluti în van, Dumnezeu ne-a pus la îndemână instrumentarul teologic, de Duhul Sfânt inspirat şi condus.
Aşa cum un chirurg nu foloseşte un picamer sau o coasă pentru a duce la bun sfârşit o intervenţie chirurgicală, aşa şi omul care tânjeşte după oarecare noimă în legătură cu Biserica se leapădă (măcar de la un punct) de instrumentarul mintal al cunoaşterii naturii ori chiar de cel al filosofiei.

Ce putem construi cu instrumente inadecvate? O casă de noime - în nici un caz. O şandrama, poate, de genul celei pe care se aşeza vrăbiuţa lui Stan şi Bran...

Eu am încredere în ierarhi în primul rând pentru că am încredere şi în alţi oameni, nu doar în mine.
Apoi, pentru că am încredere mai mult în grupurile celor care şi-au ros pingelele pe treptele bisericilor şi în altare decât mi-am ros eu unghiile prin amfiteatre.
Apoi pentru că am înţeles cât e de limitată şi perdantă cugetarea unui om faţă de realităţi atât de complexe cum e istoria creştinătăţii.
În fine, am încredere în ierarhi pentru că hotărârile lor şi conştiinţa lor nu sunt doar realităţi ale unor muritori, ci sunt exprimarea omenească a unor insuflări Dumnezeieşti.
Soboarele ecumenice nu sunt pentru mine adunări ale unor bătrâni loviţi de damblaua unor orgolii partizane ci sărbătoarea Dumnezeirii în oamenii cei mai potriviţi pentru acel moment să poarte un dialog cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiţie a Bisericii a izvorât întotdeauna apa vie a Adevărului şi Veşniciei. Ţine de fiecare când şi cum îşi primeneşte sufletul şi viaţa în minunea acestei Scăldători.

Desi sunt de acord cu anumite lucruri ce ati zis aici, asta nu a fost un raspuns direct.
Ati, cum ar spune englezul, "beat around the bush".

In fine.
Theodore, sper ca intr-o zi sa primesti raspunsurile de care ai nevoie. Sunt nazuinte sincere, iar Dumnezeu o sa arate ceva, doar ca urechile ciulite.
Caci stiu ca si eu am multe intrebari, unele raspunse, altele ramase la stadiul de opinii, altele care nu stiu si care ma depasesc prin imensitatea situatiei(chiar una istorica, desi... nu chiar istorie, desi este scris).

[Ioan_Cezar]

În jurul temei: Conştiinţa Dogmatică (versus ignoranţa dogmatică, pe care nu văd cum o poate sesiza şi combate cineva dacă nu are o conştiinţă dogmatică sănătoasă).
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008...ronie-saharov/

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

http://laurentiudumitru.ro/blog/2008...ronie-saharov/

Articolul semnalat se refera la cu totul alt nivel al cunostintei dogmatice decat cel avut in vedere de mine in postarea initiala. Nu pretind, nici nu cred ca e potrivit, ca educatia nationala sa devina facultate de teologie, nici ca familiile sa imbrace progeniturile in schima monahala. Nu am in vedere ca, dintr-un popor ignorant, sa devenim un popor de mitropoliti.
Dar noi ne aflam in cealalta extrema. Excludem tot ce are cea mai mica legatura cu Domnul din cultura generala. Despre Faptele Apostolilor stim mai putin decat despre Faptele Fotbalistilor, iar in Isus Cristos noi nu vedem un superstar al istoriei, ci un personaj care e rezervat popilor.

[bluester]

cu privire la ignoranta dogmatica , imi aduc aminte ca academicianul Andrei Plesu , intr-un articol aparut in Dilema Veche, spunea ca (citez din memorie) : "lipsa unei culturi religioase duce la ingrosarea randurilor de oameni medicori".
Andrei Plesu a scris multe articole in legatura cu educatia religioasa, vi le recomand sa le cititi .

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Articolul semnalat se refera la cu totul alt nivel al cunostintei dogmatice decat cel avut in vedere de mine in postarea initiala. Nu pretind, nici nu cred ca e potrivit, ca educatia nationala sa devina facultate de teologie, nici ca familiile sa imbrace progeniturile in schima monahala. Nu am in vedere ca, dintr-un popor ignorant, sa devenim un popor de mitropoliti.
Dar noi ne aflam in cealalta extrema. Excludem tot ce are cea mai mica legatura cu Domnul din cultura generala. Despre Faptele Apostolilor stim mai putin decat despre Faptele Fotbalistilor, iar in Isus Cristos noi nu vedem un superstar al istoriei, ci un personaj care e rezervat popilor.

Desigur, numai că e vorba despre conştiinţa dogmatică (un fenomen aparte al conştientizării de sine, de lume, de Dumnezeu - strict legat de pocăinţă) iar nu despre cunoştinţele (şcolare ori academice) de dogmatică.
Am sesizat de la început unde baţi şi, cu onestitate, mi-a plăcut iniţiativa ta (şi am compătimit împreună...).
Voiam doar să lărgesc un pic cadrul reflecţiei,... nu fie cu supărare!

În fine, mai la vale dau peste câteva rânduri care mă surprind mai puţin plăcut: aşezi cunoştinţele despre Dumnezeu şi despre Biserică la capitolul cultură generală... Nu zic că nu se poate. O fi şi asta, deh, vreo scofală (pentru ateul cu ifose savante, pentru snobi şi snobinete, pentru boierii plictisiţi şi pentru baronii culturii noastre pricăjite care şi-au extins cu aroganţă domeniul de sofisme până-n tinda Bisericii sau chiar mai adânc) dar, Mihnea, chiar aşa vezi locul şi rolul dogmaticii/istoriei/liturgicii etc. în mintea/inima/viaţa unui om?
De cultură generală ne arde nouă când moartea bate la uşă iar păcatele ne rod de vii?

Concluzie, fără o conştiinţă dogmatică sănătoasă geaba cunoştinţe de dogmatică.

Nu din cunoştinţe şcolăreşti şi din dezbateri savante se înfiripă şi pulsează conştiinţa dogmatică, ci din harul pocăinţei pe care, într-un moment al vieţii, omul îl primeşte în dar, spre lucrare personală din partea Domnului.

Iar semnul că începe să se formeze un oarecare embrion al conştiinţei dogmatice în om este la început un abia sesizabil sentiment al silei, al dezgustului, iar mai apoi când prinde putere vâlvătaia harului în inimă, sentimentul îngrozitor al urii adânci faţă de sine.
Doar când s-a petrecut minunea înfiripării conştiinţei dogmatice înlăuntrul tău, doar atunci vezi limpede că eşti vierme, drac de-a binelea înaintea lui Dumnezeu. Şi, prăbuşit în durere şi scârbă de sine, plîngînd la capul tău precum îl plângi pe mortul definitiv condamnat la focul veşnic, şi încă un mort de cea mai joasă speţă - un trădător ordinar, aşadar dat de bunăvoie cu totul iadului: te rogi totuşi, cu o nădejde dincolo de toată deznădejdea...
Iar Domnul se apropie, te îmbrăţişează cu nespusă blândeţe şi gingăşie şi descoperi, o minune, că El te iubeşte şi, mort fiind tu de acum pentru totdeauna, iată, El Tatăl nostru, iată - te învie!

Cam aşa e cu conştiinţa asta dogmatică... Nu tre să fii mitropolit ca s-o deţii, prin har şi umilinţă. Nici savant.
Bune, totuşi, şi cunoştinţele de dogmatică, ca să nu rătăcim prea tare în războaiele noastre de săbiuţe verbale...

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În jurul temei: Conştiinţa Dogmatică (versus ignoranţa dogmatică, pe care nu văd cum o poate sesiza şi combate cineva dacă nu are o conştiinţă dogmatică sănătoasă).
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008...ronie-saharov/

Am descoperit link-ul de mai sus şi m-am gândit să readuc în atenţie fragmente din el, căci mi se pare foarte bune şi de interes (având în vedere şi alte topicuri nou apărute despre Biblie, dogmatică...):

Ai înlăturat de la tine simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] "Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală".

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într-o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într-o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, "mă cert", aproape că "hulesc". Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl "contest", cu El "mă cert", pe Dumnezeu Îl "necăjesc cu neruşinare" în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s-a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într-o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într-o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui "Dumnezeu necunoscut"(2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sunt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie - păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism - îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Din "Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu" (pp. 298-310) - Arhim. Sofronie Saharov
Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)