Faptele bune - in lumina ortodoxiei

[tot-Laurentiu]

"Faptele bune evanghelice sint sfinte puteri Dumnezeu-omenesti ce izvorasc din Dumnezeu-Omul Hristos si au putere Dumnezeu-omeneasca. Ca atare, ele sint in acelasi timp puteri de-dumnezei-facatoare, in-dumnezeitoare: pe omul crestin il schimba la fata, il in-dumnezeu-inomenesc, il in-dumnezeiesc.

Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omenesti si toate faptele bune necrestine, fie ele filosofice, religioase, stiintifice, culturale, civilizatorice, politice. In fiecare fapta buna evanghelica, Dumnezeu-omeneasca, lucreaza neincetat impreuna Dumnezeu si omul. Sinergismul Dumnezeu-omenesc, impreuna-lucrarea Dumnezeu-omeneasca, este legea de temelie a tuturor faptelor bune evanghelice. Dupa nemuritoarea buna-vestire a sfintului Apostol, sintem impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:9). Libertatea cea dupa chipul lui Dumnezeu a fiintei omenesti asigura omului impreuna-lucrarea dupa chipul Dumnezeiesc cu Dumnezeu. Fiecare nevointa Dumnezeu-omeneasca este o nevointa harica de buna voie a omului. Cumpana Dumnezeu-omeneasca in nevointele omenesti intru faptele bune o pastreaza Domnul Iisus Hristos, in calitatea Sa de cap al Bisericii si al tuturor madularelor ei, in asa fel incit Dumnezeiescul sa nu pagubeasca omenescul, si nici omenescul sa nu pagubeasca Dumnezeiescul." (Sf Justin Popovici)

"Trei sunt starile sufletesti in care putem sa facem binele, cum zice Sfantul Vasile. Facem binele fie temandu-ne de chinuri, si atunci suntem in stare de robi; fie pentru a lua plata, si atunci suntem in simtirea simbriasului; fie pentru binele insusi, si atunci suntem in simtirea fiului. Caci fiul nu face voia tatalui din frica, nici ca unul care voieste sa ia de la el plata, ci ca unul care voieste sa-l slujeasca pe el insusi, care voieste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca in el insusi." (Ava Dorotei)

"Tot binele e daruit de Dumnezeu cu un rost oarecare si cel ce-l primeste cu aceasta credinta, nu-l va pierde.[...]
Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire și pleacă în ascuns de la cei nemulțumitori, nerecunoscători și leneși.[...]
Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.[...]
Cel ce face binele si cauta rasplata, nu slujeste lui Dumnezeu ci voii sale. [...]
Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de-a doua săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei date nouă.[...]
Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui." (Sf. Marcu Ascetul)


Zicea Parintele Arsenie Papacioc:

Apoi, nici nu stii că acela pe care îl ajuti poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ti dea împărătia cerului si tu nu observi. Si, de regulă, oamenii caută bănutul cel mai mic.

Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a căpătat, si zic: “Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împărătia Ta!” Si are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei să te îmbogătesti? Dă tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: “Cât aur are arhiepis- copia?” Si i s-a răspuns: “Atâtea litre de aur!” “Dati-i la săraci!” Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceste. Si a venit înapoi însutit fată de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeste, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. “Ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Asa a luat nastere Taina Pocăintei.

A venit o doamnă la arhiepiscopie să dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: “Cât doriti să dati, doamnă?” “Atât!” Sfântul Ioan se astepta să primească însutit, iar cât dădea doamna asta nu era însutit. Si a întrebat-o: “Atât ai vrut cu adevărat să dai?” “Nu! Am vrut să dau atâta, dar când am scris suma, o mână nevăzută a sters si a scris cât dau eu acum”.

Ce se întâmplase? Economii nu au dat la săraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: “Uite cine sărăceste arhiepiscopia!” Si s-a ajuns să dea câte o corabie cu aur, si veneau o sută înapoi; si s-a umplut Marea Mediterană cu corăbii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: “Să vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?” S-a verificat cu ape, cu corăbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vă să nu trăiti numai voi, ci să trăiti în toti care sunt cu voi.

http://ziarullumina.ro/agenda-cresti...ai-din-traista

Mai multe citiţi aici: http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarse...inaiubirii.htm

Şi aici despre precuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie17.htm

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de iliegh

Ceea ce ai scris aici este foarte grav.

Iti dai seama de consecinte ? (ca sa te parafrazez)

Atunci tot liberul arbitru e degeaba, toata stradania omului de perfectoinare e degeaba, dar cel mai grav si mai grav lucru care rezulta este ca un om bun la suflet care a facut doar fapte bune toata viata pentru ca nu stie sa faca altceva, va fi nemantuit in favoarea unui criminal care cine stie ce crime a savarsit toata viata si la sfarsit a zis un "Doamne iarta-ma" si gata, e mantuit.

De asta nu are ursul coada. Asta numesti tu un Dumnezeu drept ?

In Rai nu vom intra datorita ostenelii si faptelor bune, ci pentru harul si vrednicia Jertfei rascumparatoare a Dumnezeului si Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Faptele noastre bune, pazirea poruncilor Evangheliei sunt necesare doar ca o marturisire a dragostei noastre fata de Hristos. Fara dragostea fata de Hristos nu putem dobandi fericirea, nici Raiul.

Mult timp n-am putut intelege cuvintele Psalmistului "Glasul Domnului, cel ce varsa para focului"(Ps. 28, 7). Apoi am inteles ca flacara, care pe pamant are si foc si lumina, dincolo se imparte intre rai si iad, astfel: LUMINA se afla in RAI si desfateaza pe cei drepti. In timp ce FOCUL, fara lumina, se afla in IAD si arde pe pacatosi. Scriptura spune: flacara din abisul iadului este in intuneric si pacatosii nu se vad unul pe altul. Doamne miluieste-ne si ne mantuieste! (Staretul Varsanufie de la Optina)

Sf. Marcu Ascetul Despre legea duhovniceasca (vezi Vol. I din Filocalie). In primul rand, trebuie sa-ti asculti constiinta si sa faci ce-ti spune ea, daca doresti sa-ti vindeci sufletul. In al doilea rand, numai prin indeplinirea poruncilor poti atrage asupra ta harul Sfantului Duh. In al treilea rand, cel ce se roaga numai trupeste fara cunostinta spirituala este ca si orbul care a strigat, Fiul lui David, ai mila de mine (Luca 18:38). Cand orbul si-a recapatat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38). - Vezi aici

Fiecare om are darul si harul lui Dumnezeu, insa daca omul nu e in iubire, acest har si dar e acoperit si nelucrator. Omului lenes, Dumnezeu ii acopera darul, iar el, nefiind in comuniune cu Dumnezeu, se chinuieste. (Ieroschimonahul Ioan Guţu)

Problema, iubiţii mei fraţi, nu este daca a plecat de lângă noi o persoană iubită, ci este dacă noi suntem organe potrivite să fim cercetaţi de către Duhul Sfânt (ÎPS Ierotheos Vlachos)

Nu Dumnezeu a creat Raiul si Iadul, Dumnezeu este Lumina si lumineaza intreaga lume. Lumina necreata are doua insusiri: si lumineaza, si arde. Unii sunt luminati, altii ard. Astfel, Dumnezeu se impartaseste ca Lumina necreata si cei care nu sunt capabili sa-L primeasca se ard. Daca cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili sa vada lumina, atunci se ard. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Hristos, vorbind despre iad, uneori il numeste intuneric, iar alteori foc. Insa acolo unde exista intuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu exista intuneric. Ceea ce inseamna ca Iadul nu este nici intuneric, nici foc asa cum le intelegem noi. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii, si pe drepti si pe pacatosi si le trimite harul Sau. Cei care s-au vindecat in aceasta viata vor primi harul lui Dumnezeu ca lumina. Cei care nu s-au vindecat nu vor trai harul ca lumina, ci ca foc. De aceea, focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat in iconografie, in reprezentarile Judecatii de Apoi. Din acelasi tron al lui Dumnezeu iese si lumina care nu se stinge si focul care arde. Din tronul lui Hristos izvoraste acest râu foc, care ii arde pe pacatosi, ceea ce inseamna ca este un foc necreat.
De aceea in Biserica toti trebuie sa ne luptam, sa ne nevoim, sa ne vindecam ca sa putem sa primim harul lui Dumnezeu ca lumina, nu ca foc. Acest lucru se realizeaza cu Dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca lumina, cei care nu se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca foc.
Sfintii, in Imparatia lui Dumnezeu nu vor cunoaste o stare statica, de beatitudine cum este descrisa la Fer. Augustin, ci vor cunoaste o inaintare continua in Imparatia lui Dumnezeu. Va exista o miscare continua, cata vreme pacatosii se vor impietri si nu vor cunoaste aceasta inaintare si cunoastere in lumina lui Dumnezeu. (ÎPS Ierotheos Vlachos)

[iustin10]

Faptele bune nu pot fi micsorate daca respectiva persoana este ortodox sau nu, crestin sau nu. Faptele bune raman la fel de bune indifferent cine le ar face,si ortodoxia nu poate numi ne-buna o fapta care e clar ca e asa
Conditia pentru ca o fapta sa fie cu adevarat buna e sa fie facuta din inima,nu pentru vreo rasplata ,doar din intelegerea celui catre care facem fapta, din intelegerea nevoii sale.
Si atei pot face fapte la fel de bune si cei de alta credinta ,caci daca sunt pe marginea unui drum,prea putin ma intereseaza care este credinta celui care opreste sa ma ajute . Si credinta adevarata va avea cel care opreste si intuieste ca sunt in nevoie reala , nu cel care se bate cu pumnul in piept ca e credincios
Si la Judecata ,indiferent cine ce ar zice ,Domnul va pretui faptele facute din inima deschia fata de cel aflat in nevoie

Atunci la ce mai e necesara credinta?
Pentru ca doar prin credinta ,ajungi sa cauti si sa pretuiesti binele .
Doar prin credinta stii ca facand bine celui de linga tine , descoperi pe Dumnezeu in tine,dar si in cel care l-ai ajutat,sub forma recunostintei
Daca credinta e adevarata ,si nu din cea dogmatic-paralizanta ,atunci ea te poate ajuta sa inmultesti numarul faptelor tale, mai mult decat ale celor care se scalda in bani ,gen Becali

Caci desfasurarea pare a fi aceasta :
- inima si ratiunea te duce la identificarea nevoii unui om si ajutorul sau .
- In acest moment apare revelatia ,efectiv il vezi pe Dumnezeu, in dragostea fata de celalalt
- Incepi sa nu iti mai trebuiasca recunostinta oamenilor si incepi sa 'vinezi' , sa cauti nevoile celorlalti,doar pt a simti din nou acea stare de comuniune totala cu Dumnezeu
- Incepi sa treci de la fapte materiale ,mai ales cand nu iti permiti , catre fapte sufletesti : de exemplu rugaciunea sau gandu bun pentru cineva
- Incepi sa il vezi peste tot pe Dumnezeu,in toate lucrurile si faptele tale,si in gandurile tale
- Nu gasesti de graba ocazii sa faci din nou fapte bune ,desi ai da orice sa retraiesti acea bucurie fara margini .Incepi sa itri dai seama de neputinta ta
-Astfel in inima se creaza o stare de asteptare,de admiratie a maretiei lui Dumnezeu , care o vezi in faptele bune ale celorlalti mai putin credinciosi ca tine, si de evidentiere a neputintei tale, a micimii tale sulfetesti. Atunci iti dai seama cat de mic sufletste esti ,daca pina si un talhar sau vames te poate intrece in simtire
-Iti pui toata nadejdea in Dumnezeu .Si iar esti ajutat sa faci o fapta buna,si iar portile raiului ti se deschid
-Daca persisti pe acest drum , la limita,te abandonezi de tot, si atunci esti pregatit ca harul sa vina peste tine
-Daca incepi de atunci sa inlocuiesti faptele bune cu cele smerite, Dumnezeu iti va da harul Sau
-In final vei avea capacitatea de a identifica mult mai usor nevoia celorlalti,de a iti depasi limitarile sufletesti , neputinta sufleteasca,dar numai prin harul lui Dumnezeu . Singur nu poti ajunge la desavarsire. Vei ajunge la iubire ,ca o stare continua,nu neaparat ca o fapta ocazionala

Problema este ca multi crestini nu au ajuns nici macar sa faca fapte bune cat cei ne-crestini, caci se cred singuri credinciosi , si isi impietresc inima. Ei se lupta parca exclusive pentru a dobandi harul ,ca intr-o competitie,sarind etape, dar mai bine ar ajuta o babuta sa treaca strada,sau ar admira o persoana nedeclarat credincioasa ,dar care e capabila sa faca astfel de gest.

Noroc ca astfel de persoane au de partea lor rugaciunea ,postul , rivna si in cele din urma iubirea lui Dumnezeu le deschide inima.
Dar drumul lor ar fi mai simplu , daca nu ar nega atat de mult faptele bune si puterea lor,si ar incepe sa le faca dupa puteri,si mai ales din inima. Atunci si harul i-ar lua pe sus , nu ar mai astepta sa depuna atatea eforturi ,oarecum de natura fizica,sau de vointa ,din partea lor.

Insa cei care nu cred in Hristos ,vor ramane cel mult la stadiul inimii,al faptelor bune , poate mai intens facute decat multi credinciosi ,dar nu vor cunoaste pe Dumnezeu. Il vor simti ,dar nu il vor sti,inima le va fi dezvoltata,dar mintea nu va cunoaste Adevarul.

Un om complet este acela care simte cu inima si nu are rautate,intelege cu mintea pe ceilalti si pe Dumnezeu , si e convins ca fara Dumnezeu nu inseamna nimic

Un credincios e smerit, un om natural bun, e multumit de sine

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Un credincios e smerit, un om natural bun, e multumit de sine

Experienţa propriu-zisă a credinţei lucrătoare în om prin har,
arată că orice credincios smerit nu e mulţumit de sine. Ci e recunoscător lui Dumnezeu. Cu cât credinciosul e mai smerit, cu atât el e mai uimit de Bunătatea Domnului şi mai desprins de vreo mulţumire de sine.

Nu poate fi bun un om natural pentru că bunătatea nu vine din natură, ci din cultură. În cazul nostru, din cultura Duhului, din har. Mai exact din relaţie şi în relaţie. NImeni nu e bun în sine, bunătatea nu e o însuşire per se, nu e proprietatea cuiva ci e o manifestare în relaţie. Bun nu e un termen absolut ci întotdeauna unul relaţional, relativ la altul.
Aminteşte-ţi cum răspunde Învăţătorul când cineva din mulţime îl numeşte "bun"!
Prin aceasta, Domnul arată că voieşte să reteze brusc orice înaintare în iluzia bunătăţii ca însuşire naturală a oamenilor. Atrage viguros atenţia că bunătatea este un rod al împreună-vieţuirii omului cu harul lui Dumnezeu, este o roadă a Duhului în om, al acestei relaţii.

Nu e folositor nouă să trăgem Revelaţia în jos, morfolind-o prin gândurile noastre, siluind-o, sluţindu-i chipul, făcînd-o după măsura noastră. Nu merge să asimilăm Învăţătura şi Predania la schemele noastre.
Ci dimpotrivă, ne e de folos să ne acomodăm (să restructurăm) schemele de interpretare şi de vieţuire la Învăţătură. Să ne ridicăm noi la Munte, lăsînd jos ca pe nişte cârpe murdare sau ca pe nişte pietroaie care ne împiedică la urcuş, toate ale noastre.
"Lasă toate ale tale şi urmează Mie!"

Dar nu se paote obţine nici un progres când mintea e ruptă din relaţia cu Dumnezeu. Doar în relaţie are loc o îmbunătăţire, aşa cum doar în relaţie cu apa şi lumina creşte pomul, doar în relaţie cu focul se înroşeşte fierul.
Tu voieşti ca pomişorul şi fierul să sporească cu de la sine putere, în solipsism. În virtutea nu ştiu cărei proprietăţi interne, autogenerative.
Oare de ce nu îţi lărgeşti interpretarea şi nu voieşti să pricepi că aşa ceva pur şi simplu nu funcţionează?

Ce spui tu va funcţiona doar atunci când pomii vor creşte de la sine, fără ajutorul vreunui factor de mediu, când copiii vor vorbi singuri fără ajutorul semenilor, când genele vor da cu de la sine putere naştere ochilor, inimii, mâinilor fără ajutorul organismului mamei etc.

Omul singur fără relaţia cu Dumnezeu, relaţie concretă în care nu doar Dumnezeu participă ci învaţă să participe şi omul, înnoindu-şi mintea, omul singur moare în el însuşi.
Tot ce avem de făcut e să învăţăm să participăm la Dumnezeire. Despre aceasta ne-a vorbit Hristos şi ne-a arătat prin Pilda Vieţii Lui cum se face, voind să înţelegem că Dumnezeu S-a împăcat cu omul şi că acum a venit vremea ca şi omul să se împace cu Dumnezeu. În acest sens a fost dat Noul Legământ.
Dar omul nu voieşte...

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Omul singur fără relaţia cu Dumnezeu, relaţie concretă în care nu doar Dumnezeu participă ci învaţă să participe şi omul, înnoindu-şi mintea, omul singur moare în el însuşi.
Tot ce avem de făcut e să învăţăm să participăm la Dumnezeire. Despre aceasta ne-a vorbit Hristos şi ne-a arătat prin Pilda Vieţii Lui cum se face, voind să înţelegem că Dumnezeu S-a împăcat cu omul şi că acum a venit vremea ca şi omul să se împace cu Dumnezeu. În acest sens a fost dat Noul Legământ.

Ai pornit de la cuvantul meu 'omul natural bun' ,pentru a imi dovedi ca doar Dumnezeu este bun. Si pentru mine e la fel de clar acest lucru,noroc ca am strecurat acolo omul 'natural' bun,adica nu prin har.
Tot ce zic trebuie privit relativ la o stare opusa inferioara , precum si in evolutie
Sa ma explic : bunatatea la care fac referire este in contradictie cu rautatea care prea adesea caracterizeaza relatiile umane . Nu poti nega rautatea,caci o intalnim peste tot,dar nu poti nega nici anumite atitudini exemplare ,'bune' , ale semenilor nostril. Acesta e intelesul ,relativ, adica o atitudine mai buna decat o abordare egoista ,agresiva . Nu este intelesul absolut , la care numai Dumnezeu sau prin Dumnezeu avem acces

[dobrin7m]

În prealabil postat de iustin10

Tot ce zic trebuie privit relativ la o stare opusa inferioara , precum si in evolutie
Sa ma explic : bunatatea la care fac referire este in contradictie cu rautatea care prea adesea caracterizeaza relatiile umane . Nu poti nega rautatea,caci o intalnim peste tot,dar nu poti nega nici anumite atitudini exemplare ,'bune' , ale semenilor nostril. Acesta e intelesul ,relativ, adica o atitudine mai buna decat o abordare egoista ,agresiva . Nu este intelesul absolut , la care numai Dumnezeu sau prin Dumnezeu avem acces

Priveste sfantul. Acesta tace desi stie privind omul, ce ascunde inima lui: ii stie bunatatea dar ii stie si pacatul. Si totusi tace cu iubire ingaduitoare. Il binecuvinteaza pe om si se roaga pentru el.

Deseori m-a framantat intrebarea: cum sa ma raportez, ce atitudine sa adopt fata de omul din fata mea? aratandu-i pacatul , laudandu-i bunatatea? am vazut ca lumea din lume se supara la aratarea pacatului si se bucura la lauda bunatatii. este o mare suferinta sa privesti duhul lumii din lume si o mare bucurie sa privesti bunatatea din lume. insa mai mereu este suferinta. caci pacatosi fiind si constienti fiind de pacatul nostru si al lumii, suferim.
este nevoie de o tacere plina de rugaciune pentru omenire. si iubire. caci ce este spus mai mult de atat, despre taine, mantuire, traire pentru dobandirea Harului, la omul care nu este inca la masura intelegerii acestora, este spus degeaba si este inteles complet gresit.

da, aveti dreptate. este nevoie de o atitudine mai buna:tacuta insa plina de faptele iubirii - cea mai de pret fiind rugaciunea si exemplul personal.

[iustin10]

Cu ce difera faptele bune facute prin har de cele facute in mod uzual de orice om?
Cu nimic as putea zice ,caci ajutorul dat unui om e acelasi si de la un crestin imbunatatit si de la un om milos oarecare,care face totul din simpla mila
Omul milos ,chiar fara a fi crestin,mai are si avantajul ca nu face din vreo constringere ceea ce face,ci din mila pura ,si iubire pura a naturii umane ,care este supusa la cadere in cel ce are nevoie de ajutor
Crestinul o face,cel putin la inceputurile lui,pentru ca stie ca trebuie sa faca binele

Dar apoi comparatia incepe sa fie in favoarea harului.
Harul are menirea de a face din cei rai la suflet , asa cum poate fi un crestin la inceputul drumului sau ,un om imbunatatit , care sa isi inmoaie inima , cu ajutorul lui Dumnezeu
Deci harul poate deschide orice usa,oricat ar fi de ferecata in egoism si rautate .
Crestinul are apoi o privire mai larga a iubirii . El nu mai iubeste doar pe omul care e in nevoie, ci il descopera si pe Dumnezeu in nevoia aproapelui. Crestinul invata dogmatica ,din orice fapta buna care ii e dat sa o faca.
In plus , harul duce la modestie,la smerenie,care face floarea virtutilor si mai frumoasa, caci stim ca noi suntem rai din fire,si nimic nu facem bun, si doar harul lui Dumnezeu lucreaza in noi. Deci crestinul stie ca este rau , si tot binele care il face ,il face numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
In fine ,harul poate duce la treapta desavarsirii,acolo unde sunt sfintii. Problema cu faptele bune este ca sunt greu de gasit si identificat ,desi sunt mereu la indemina noastra,pentru ca inima noastra impietrita nu e dispusa sa daruiasca. Sfintii tocmai asta fac : resusesc sa vada frumusetea in jurul lor, sa isi deschida inima cu totul,fara a mai conta ei , sa dispara rusinea,teama si alte piedici . Si astfel reusesc sa faca fapte mult mai profunde,mai pilduitoare si mai placute lui Dumnezeu. Practic sfintii, se lasa in mana harului,si atunci chipul lui Hristos se arata prin ei ,intregii lumi.

Sa ne dorim sa capatam harul , dar sa nu dispretuim calitatea unei fapte uitandu-ne la fata celui ce o face ,la ce credinta stabilim noi ca are , ci sa fim corecti si sa judecam omul dupa inima care o arata in aceea fapta,asa cum ne cere si Domnul,si nu dupa vreo eticheta.
Ca sa nu ne trezim ca luptam impotriva lui Hristos prin pacatul mandriei ,cand noi insine recunoastem ca nu suntem capabili sa facem binele ,dar judecam pe altii ,ca si cum nici altii nu pot . Si astfel,din cauza ca noi nu putem face binele ,spunem si despre aproapele acelasi lucru : << Ia -ti darul tau inapoi,prefer sa mor de foame, caci toti suntem neputinciosi, si nu cumva tu sa faci o fapta buna cu mine >>

[dobrin7m]

Majoritatea oamenilor din lume sunt cuprinsi de duhul minciunii. acesta vine din dorinta de a ascunde pacatul in fata celorlalti. mare durere sa privesti minciuna si sa taci. un lucru greu dar daca nu taci te va defaima cu minciuni. insa aceeasi oameni fac si lucruri bune. nu ramane decat rugaciunea si atitudinea plina de iubire. si cum ar fi altfel? nu avem si noi pacatele noastre?

trebuie sa invatam in fata cui sa vorbim si in fata cui sa tacem, cand, cum si cat sa vorbim si cand, si cat sa tacem. si prin tacere putem marturisi credinta, lasand faptele sa vorbeasca.

[iustin10]

În prealabil postat de dobrin7m

insa mai mereu este suferinta. caci pacatosi fiind si constienti fiind de pacatul nostru si al lumii, suferim.
este nevoie de o tacere plina de rugaciune pentru omenire. si iubire. caci ce este spus mai mult de atat, despre taine, mantuire, traire pentru dobandirea Harului, la omul care nu este inca la masura intelegerii acestora, este spus degeaba si este inteles complet gresit.

da, aveti dreptate. este nevoie de o atitudine mai buna:tacuta insa plina de faptele iubirii - cea mai de pret fiind rugaciunea si exemplul personal.

Bunatatea de care vorbiti,anume rugaciunea pentru celalalt in tacere e de o natura superioara, spirituala . La acestea pot ajunge cei ale caror rugaciuni chiar sunt ascultate de Dumnezeu ,caci ei cunosc natura umana si stiu exact de ce are nevoie celalalt : paine,cuvant , sau intelegere
Noi ,astia mai mici, degeaba cerem vindecarea cuiva de o boala prin rugaciune, caci poate boala aceea a fost randuita de Dumnezeu, sau poate se ascunde putina mandrie, ca venim noi de pe site si facem minuni , sau iarasi alt prilej de mandrie ,<<eu am rezolvat toate problemele mele , a mai ramas doar sa ii rezolv iute si pe acesta >>
Pentru antrenament , la noi, cei mici , ne raman faptele mai la indemina : sa ii spunem un cuvant bun dar nu de lauda desarta , sa il primim cand e singur , sa ii facem o surpriza cand se crede nevazut de nimeni, sa il ajutam cu 2 lei cand are nevoie , sa nu cerem acesti bani inapoi . Sa-i dam incredere celui fricos,speranta celui deznadajduit ,lumina celui ratacit ,si paine celui flamind .

Ei bine,cine face aceste fapte ,chiar necredincios fiind ,poate din ignorare sau din zona geografica in care s-a nascut ,arata ca Hristos este in mijlocul nostru,si se arata acolo unde te astepti mai putin.
Omul acela habar nu are ca pe chipul sau straluceste Hristos,dar pentru cineva care isi cauta credinta ,aceste fapte pot fi un bun prilej de a aduce lauda lui Dumnezeu,si a merge mai intarit pe drumul credintei

[dobrin7m]

În prealabil postat de iustin10

Cu ce difera faptele bune facute prin har de cele facute in mod uzual de orice om?
Cu nimic as putea zice ,caci ajutorul dat unui om e acelasi si de la un crestin imbunatatit si de la un om milos oarecare,care face totul din simpla mila
Omul milos ,chiar fara a fi crestin,mai are si avantajul ca nu face din vreo constringere ceea ce face,ci din mila pura ,si iubire pura a naturii umane ,care este supusa la cadere in cel ce are nevoie de ajutor
Crestinul o face,cel putin la inceputurile lui,pentru ca stie ca trebuie sa faca binele

Dar apoi comparatia incepe sa fie in favoarea harului.
Harul are menirea de a face din cei rai la suflet , asa cum poate fi un crestin la inceputul drumului sau ,un om imbunatatit , care sa isi inmoaie inima , cu ajutorul lui Dumnezeu
Deci harul poate deschide orice usa,oricat ar fi de ferecata in egoism si rautate .
Crestinul are apoi o privire mai larga a iubirii . El nu mai iubeste doar pe omul care e in nevoie, ci il descopera si pe Dumnezeu in nevoia aproapelui. Crestinul invata dogmatica ,din orice fapta buna care ii e dat sa o faca.
In plus , harul duce la modestie,la smerenie,care face floarea virtutilor si mai frumoasa, caci stim ca noi suntem rai din fire,si nimic nu facem bun, si doar harul lui Dumnezeu lucreaza in noi. Deci crestinul stie ca este rau , si tot binele care il face ,il face numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
In fine ,harul poate duce la treapta desavarsirii,acolo unde sunt sfintii. Problema cu faptele bune este ca sunt greu de gasit si identificat ,desi sunt mereu la indemina noastra,pentru ca inima noastra impietrita nu e dispusa sa daruiasca. Sfintii tocmai asta fac : resusesc sa vada frumusetea in jurul lor, sa isi deschida inima cu totul,fara a mai conta ei , sa dispara rusinea,teama si alte piedici . Si astfel reusesc sa faca fapte mult mai profunde,mai pilduitoare si mai placute lui Dumnezeu. Practic sfintii, se lasa in mana harului,si atunci chipul lui Hristos se arata prin ei ,intregii lumi.

Sa ne dorim sa capatam harul , dar sa nu dispretuim calitatea unei fapte uitandu-ne la fata celui ce o face ,la ce credinta stabilim noi ca are , ci sa fim corecti si sa judecam omul dupa inima care o arata in aceea fapta,asa cum ne cere si Domnul,si nu dupa vreo eticheta.
Ca sa nu ne trezim ca luptam impotriva lui Hristos prin pacatul mandriei ,cand noi insine recunoastem ca nu suntem capabili sa facem binele ,dar judecam pe altii ,ca si cum nici altii nu pot . Si astfel,din cauza ca noi nu putem face binele ,spunem si despre aproapele acelasi lucru : << Ia -ti darul tau inapoi,prefer sa mor de foame, caci toti suntem neputinciosi, si nu cumva tu sa faci o fapta buna cu mine >>

nu avem voie sa dispretuim pe nimeni, nu avem voie sa judecam pe nimeni. caci nu stim noi inima si sufletul nimanui decat numai Bunul Dumnezeu. cand cineva face o fapta buna, Dumnezeu ii stie inima si poate judeca. noi sa ne judecam inima noastra si sufletul nostru.

uneori acest lucru este extrem de greu. acum cateva zile am vazut pe strada un barbat homosexual, la 60 ani ce se credea femeie. purta o pereche de chiloti tanga din dantela neagra, la brau o curea lata si un maiou cu talie scurta. pe sandale cu toc, mergea tacticos purtand o poseta rosie. machiat, cu par lung grizonat si chelie era o aratare infricosatoare. a fost cumplit. ma rugam lui Dumnezeu sa ma ierte intreband: cum poti sa nu dispretuiesti asa ceva?, cum poti sa nu judeci? si oare acest homosexual nu a facut niciodata bine? ma indoiesc.

de aceea spun, uneori pacatele lumii sunt atat de evidente, si totusi trebuie sa ajungem la masura de a nu ne mai atinge, si de a putea iubi omul asa cum e, uneori cu mila pentru ceea ce a ajuns.