Cu si despre Parintele Teofil : "Intalniri cu oameni iubitori de Dumnezeu"

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se spune despre Sfânta Maria Egipteanca că 17 ani a trăit în desfrânare şi că tot 17 ani i-au trebuit ca să-şi facă rânduială în minte. Deci lucrurile trebuie luate în serios.
Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune; îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune.
Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea.


(Arhimandritul Teofil Părăian,Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127)

[cristiboss56]

M-au întrebat unii: Cum îi televizorul, bun sau rău? Şi le-am spus: Dacă nu îi stricat, îi bun. Dragă, acum să ne înţelegem. Orice lucru în mâinile omului poate să fie şi bun şi rău. După cum îl foloseşti. Dacă te robeşte televizorul, atunci îi rău. Dacă nu te robeşte şi poţi să urmăreşti la televizor numai lucruri pozitive, atunci îi bun.
Chiar a zis o femeie: Părinte, să ştiţi că aşa m-am bucurat că aţi ajuns şi în casa noastră, că am pupat televizorul (că mă văzuse la televizor). De ce o pupat televizorul? Păi l-o pupat pentru că o zis că îs eu acolo şi s-o gândit că o să mă pupe pe mine. Numai că eu am fost departe tare, că nu era o emisiune în direct, ci a fost o casetă înregistrată. Prin urmare, uite că oamenii se pot bucura de un lucru pe care ni-l dă civilizaţia noastră, de un lucru care ne poate fi de folos.
Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase la televizor, la spurcăciuni pe care şi le bagă în suflet şi care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care-l excită şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara.
Ori te uiţi la slujba de la televizor, ori te uiţi la meci, tot atâta-i! Şi de fapt, mulţi dintre credincioşi nu se uită cu atâta interes la Slujba Bisericii de la televizor cum se uită necredincioşii la meci.


(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 164)

[cristiboss56]

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiească în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat şi ea în Sfânta Sfintelor – prin viaţa ei, prin gândurile ei, prin măreţiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42).
Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este „mai înaltă decât Cerurile”, şi, dacă este mai înaltă decât Cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească – prin viaţa ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simţit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 26-27)

[cristiboss56]

Cât de anevoios e drumul de la iubire la fericire?
Arhimandrit Teofil Părăian

Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.
Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.
Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

[cristiboss56]

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian

[cristiboss56]

Părintele Teofil a fost socotit şi adeseori numit „duhovnicul tinerilor“, această caracterizare arătând, pe de o parte, dragostea şi preocuparea sa de a oferi tinerilor sfaturi şi îndemnuri aducătoare de bucurie şi speranţă şi deschizătoare de drumuri pline de lumină şi nădejde, iar pe de altă parte, preţuirea pe care i-au acordat-o tinerii, care s-au regăsit pe ei înşişi în dragostea şi căldura lui.
Toate aceste îndemnuri de viaţă creştină, crâmpeie de bucurie şi sfinţenie, au fost adunate în 35 de volume, în atât de numeroasele şi ziditoarele conferinţe susţinute în peste 200 de localităţi, în unele dintre acestea, precum Timişoara sau Făgăraş, conferenţiind de peste 100 de ori.
„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“
În repetate rânduri, părintele Teofil explica auditorilor semnificaţia cuvântului „călugăr“, care, în limba greacă înseamnă „bătrân frumos şi bun“. Prin tot ceea ce a făcut, dar în mod deosebit prin îndemnurile şi îndrumările sale duhovniceşti, părintele Teofil Părăian şi-a meritat cu prisosinţă aceste calificative. A fost un om al lui Dumnezeu printre noi, un bătrân sfânt şi bun, frumos la chip şi la suflet.
Pe sine se caracteriza ca „duhovnic mare, mic şi de nimic“. Mare pentru cei care-l caută şi îi urmează sfatul, mic - pentru cei ce nu îl ascultă şi de nimic - pentru cei care nu îl cunosc şi nu sunt preocupaţi de mântuirea sufletului lor.
Ca duhovnic, a fost un om al echilibrului, bun cunoscător al sufletului omenesc, dăruit cu sfat mântuitor şi discernământ duhovnicesc. Om al iubirii, bucuriei şi odihnei sufleteşti, mângâia prin cuvintele sale, care ajungeau în sufletul însetat de sens ca un balsam alinător. Adesea repeta cu plăcere cuvintele athonite: „În inima mea nu este decât uşă de intrare“, pentru că, odată intrat, cineva nu mai putea ieşi din dragostea şi rugăciunea părintelui.
Chip al bucuriei creştine, părintele Teofil învăţa că bucuria nu este o frumoasă recomandare creştină, ci o poruncă dumnezeiască şi că noi ne arătăm a fi împlinitori ai poruncilor divine şi în măsura în care suntem oameni ai bucuriei.
Dăruia odihnă sufletească şi pace tuturor, iar pacea, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, scriitor filocalic îndrăgit, este semn al prezenţei Duhului Sfânt, după cum şi sufletul omului paşnic este locaş al dumnezeirii.
Însă, în acelaşi timp, părintele Teofil a fost un om al rugăciunii. Totdeauna a considerat Sfânta Liturghie a fi culme a rugăciunii şi ne-a îndemnat a încerca să trăim, să simţim curat fiecare Sfântă Liturghie, nu ca nişte asistenţi pasivi, ci ca slujitori activi ai ei. Iar îndemnurile sale privind rugăciunea ne vor însoţi pe toţi cei care l-am preţuit: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“, ori îndemnul filocalic: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, ca atunci când Îl vei uita, să Îşi aducă El aminte de tine“.

[cristiboss56]

Sus să avem inimile!
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.
Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38). Când zicem „inimă” zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: „Sus să avem inimile”, „Avem către Domnul”.
Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că „avem către Domnul”, ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.
(vol. Gânduri bune pentru gânduri bune, Arhimandritul Teofil Părăian , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997)