Ispite/Incercari inaintea rugaciunii

[Ioan_Cezar]

Stările afective sunt declanşate de obicei de gândurile noastre. Dacă mă gândesc acum, de pildă, la ziua morţii mele şi la ce va urma, mărturisesc că mă apucă frica, dacă nu cumva chiar groaza. Când, însă, cuget la Mila Domnului, frica scade, poate chiar să dispară; şi se aşterne liniştea.
În mod similar, probabil (ipoteza mea) înainte de rugăciune aţi fost într-o atmosferă sufletească deloc prielnică rugăiunii. Această atmosferă s-a instalat ca urmare a gândurilor (amintirilor) neplăcute pe care le-aţi lăsat să "ruleze" în minte. Ca într-o moară care macină neîncetat aceleaşi "seminţe"...
Dacă acceptaţi o sugestie, ca simplă ipoteză: înainte de începerea Paraclisului cred că ar fi folositor să vă creaţi o atmosferă prielnică rugăciunii. Să lasaţi gândurile supărătoare care vă macină, să le lăsaţi să plece (gândurile seamănă cu norii; vin şi pleacă; e alegerea noastră dacă primim mai mult de o clipă un gând prin atenţia acordată lui, sau dacă ne fixăm atenţia în altă parte, lăsînd astfel gândul respectiv să plece).
Pentru aceasta, aţi putea, de pildă, să aprindeţi candela, să tămâiaţi camera, să vă reamintiţi Cui vă rugaţi şi Cine este Dumnezeu, respectiv Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să meditaţi la ceasul morţii şi la Judecată, cu nădejde în Mila Domnului, apoi desigur să rostiţi rugăciunile începătoare. Cred că astfel rugăciunea va prinde aripi.
Doamne ajută!
P.S. Starea de tensiune psihică pe care o autoîntreţinem prin gânduri, se exprimă şi în corp prin creşterea tonusului muscular, ceea ce provoacă dureri sau alte senzaţii de disconfort. Aceasta deoarece afectivitatea este o vibraţie a întregii fiinţe, concomitent psihică, fizică şi comportamentală. Deci reveniţi la gânduri, pentru a le lăsa să plece, aşa cum vă spuneam, deoarece din gândurile acelea vin ca dintr-un izvor emoţiile şi tensiunea sufletească.
P.P.S. De obicei diavolul ne luptă prin gânduri. De aceea, Părinţii insistă să cercetăm cu atenţie gândurile înainte de a le pune la inimă sau pur şi simplu înainte de a ne hotărî să le dăm cea mai mică atenţie. Când am păcătuit şi dorim să facem pocăinţă, una dintre piedici (ispită) este să zăbovim prea mult, obsesiv chiar, asupra gândurilor legate de păcatul nostru. Astfel ne umplem de resentimente şi atmosfera noastră sufletească devine irespirabilă. Nu răzbim aşa, ci doar ne îmbolnăvim. Iar rugăciune nu mai avem, cu adevărat.