Am nevoie de un sfat

[cristiboss56]

Firescul Tainelor Bisericii

Fiecare creştin, bazat pe con*ştiinţa lui, ar trebui să se spo*vedească ori de câte ori este ne*voie, şi să se împărtăşească cât mai des, chiar la fiecare Li*tur*ghie la care participă, pentru că sensul, împlinirea şi punc**tul culminant al Litur*ghiei stau în actul cuminecării. De aceea între Spovedanie şi Cu*minecare nu se poate stabili o re*gulă matematică, ci du*hov*ni*cul liber şi responsabil poate da dezlegare, în funcţie de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe împărtăşiri, mai ales când este vorba de săr*bă*tori ca*re urmează una după al*ta.
Nu trebuie ignorată nici po*si*bilitatea de a lega, adică de a nu da dezlegare la împărtăşire, a*tunci când este cazul, pentru că Spovedania nu înseamnă a dez*lega „pe bandă“. De aceea du*hov*nicul trebuie să fie tot tim*pul te*mător, dar nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a le*ga pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dez*lega la îm*păr*tă*şire, este foar*te mult ignorată de clericii de azi.
Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva cu nevrednicie nu trebuie să te li*niştească, ci trebuie să se con*ti*nue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat celor pe care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Dom*nul i-a chemat şi i-a aşteptat, şi care ar fi fost vrednici de a*ceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare şi mai cu*tremurătoare decât prima.
Oricum, responsabilitatea şi li*bertatea duhovnicului sunt va*lori fundamentale, inaliena*bi*le în viaţa duhovnicului, con*şti*ent şi râvnitor de misiunea lui, de mân*tuire a altora odată cu mân*tu*i*rea lui. Sfântul A*pos*tol Petru spu*nea, în acest sens: „Trăiţi ca oa*meni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept aco*pe*ră*mânt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu“ (1 Pe*tru 2, 16).
De asemenea, sfintele ca*noa*ne nu pot fi confundate cu re*guli juridice, formaliste, fi*ind**că ele nu impun sub nici o for*mă un dublu standard la îm*păr*tăşire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede ur*mă*toa*re*le: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dum*nezeul nostru, până la noua du*minică, întreaga săptămână să o pe*treacă credincioşii fără în*trerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece du*hov*ni*ceşti, bucurându-se întru Hris*tos, sărbătorind şi îndeletni*cin*du-se cu citirea dumneze*ieş*ti*lor Scripturi, şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hris*tos şi împreună înălţaţi“.
Această „îndestulare cu Sfin*tele Taine“ înseamnă, prac*tic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săp*tă*mâ*na Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate cele trei zile de Paşti. Mai mult, nici un ca*non nu cere laicului care pos*teş*te toate posturile din an şi toa*te miercurile şi vinerile de pes*te an, să postească şi sâm*bă*ta, înainte de împărtăşirea du**minicală. Cu alte cuvinte, sfin*tele canoane nu cer laicilor mai mult decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu nu*mai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane pre*văd că a nu te împărtăşi 40 de zi*le este epitimie (pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se împărtăşească regulat (can. 48 Ioan Aj.).
Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu pri*vire la raportul canonic din*t*re Spovedanie şi Împăr*tă*şi*re, ca*re - fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne pla*ce - ele coexistă în întreaga Or*to*do*xie. Partea tristă este da*tă de duritatea şi exclusivi*ta**tea confruntării celor două o*pi*nii, care nu seamănă cu un di*a*log, ci mai re*pede cu o ră*fu*ia*lă ce merge pâ*nă la atacul le*pă*dării sau tră*dă*rii adevăratei Ortodoxii.
Orice extremă este dăunătoare

Fiecare teolog susţinător al u*nei opinii vede în ceilalţi te*o*logi, susţinători ai opiniei con*tra**re, ceea ce este mai rău. De e*xemplu, opozanţii împărtăşirii de*se văd în susţinătorii acesteia denaturarea înţelegerii Sfin*telor Taine, care ajung să se confunde cu hrana cotidiană (Sfin*tele Taine nu sunt „borş cu mă*măligă“!?), sau deformarea î*n*ţelegerii Sfintei Spovedanii ca**re, prin împărtăşirea multi*plă după o Spovedanie, ar duce la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la Spovedania colectivă.
Prin toate aceste inovaţii şi de**naturări s-ar vedea chiar o scă**pare de sub control a Sfin*te**lor Taine, ba chiar s-ar a*junge la... demonizare. Atunci, ce să mai înţelegem, dacă cle*rul se îm*părtăşeşte la fiecare Li**tur*ghie? Extremismul acestor ata*curi se vede şi din can*o*nul 3 al Sfân*tului Timotei al *A*le**xan*driei, care reduce îm*păr*tăşirea ce*lui ispitit de du*huri necurate de la împăr*tă*şi*rea zilnică la îm*părtăşirea du*minicală! Iată ce spune a*cest canon: „Întreba*re: Dacă ci*neva credincios se în**dră*ceş*te, se cuvine a se îm*păr**tăşi cu Sfin*tele Taine, ori nu? Răs*puns: Dacă nu tră*dea*ză Tai*na, şi nici într-alt chip oa**re*ca*re nu o huleşte, să se îm*păr*tă*şeas*că, dar nu în fiecare zi, căci des*tul este numai dumi*ni*ca“.
Pe de cealaltă parte, teologii îm**p*ărtăşirii dese îi condamnă pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe u*nii ce nu îşi mai împlinesc mi*siu**nea lor, fiindcă rostul cleri*ci**lor este de a chema, iar nu a bla*ma, de a deschide, iar nu a în*chi*de. Tot aceşti teologi văd şi o ma*re ipocrizie a spune la Sfân*ta Liturghie „apropiaţi-vă“, ce*lor care anterior au fost legaţi să nu vină tocmai de cel ce chea*mă. Acest fapt apropie Sfân*ta Liturghie de spectacol şi Îm*părtăşania de cultul euha*ris*tic din Biserica Catolică.
Prin împărtăşirea rară, Bi*se**rica s-ar comporta ca o mamă maş*teră, care doar arată mân*ca***rea copiilor ei vitregi, fără a-i hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a năs*cut criza euharistică actuală, ca*re a dus şi la alte dezechilibre li**turgice, de exemplu punerea Ma*slului sau a cultului mor*ţi*lor deasupra Sfintei Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti“ dea*supra Împărtăşaniei.
După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de cea*laltă. În acelaşi timp, toţi se a*pără aducând, în favoarea lor, e*xemple de mari teologi sau mari duhovnici, care îm*păr*tă*şesc fie o opinie, fie cealaltă, cre*ându-se, mai ales pentru cei ne*iniţiaţi, mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este de fă**cut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este coe*xis***tenţa acestor atitudini, în în*trea*ga Biserică Ortodoxă, fapt ca*re nu poate fi deloc ignorat.
Poate că poziţia cea mai în*ţe*leaptă ar fi acceptarea şi tole*ra*rea reciprocă a celor două o*pi*nii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a drep*tei-socoteli. Aceasta este virtu*tea care trebuie cultivată, sus*ţi*nută şi apărată, încă din şco*li**le teologice, iar acolo unde ea sca*de sau dispare, se impune in*ter*ven*ţia celor responsabili, cu iu*bi**re şi înţelepciune, iar nu cu a*u*toritarism rece şi umilitor.
Nu trebuie uitată nici în*cli*na*ţia spre păcat a omului, de a*ce*ea oricine poate greşi, indife*rent de poziţia pe care o adoptă, e*xagerările, deformările şi or*go***liul pot apărea oricând, ori*un***de te-ai posta din punct de ve**dere teologic, oricare ar fi treap**ta ierarhică pe care te afli.
Taina existenţei şi mântuirii u*mane poate impune, spre e*xem**plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri*ma opinie, într-alt context, du*pă a doua opinie. Această du*a*li**tate poate fi posibilă chiar în in*teriorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea con*cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă*ră ca prin aceasta să se piar*dă „unitatea duhului întru le*gă**tura păcii“ (Efeseni 4, 3).
Fiecare răspunde de ceea ce fa*ce şi numai aşa se pot potoli pa*timile aversiunii faţă de ce*lă*lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi*e*care ierarh, fiecare preot sau te*olog să aibă libertatea şi res*pon**sabilitatea asumării lucră*rii mântuirii tuturor, într-o for*mă sau alta, care în cele din ur*mă vor da seama nu în faţa oa*me*ni*lor, ci în faţa lui Dum*ne*zeu.
În sprijinul acesta ne vine În*suşi Hristos, Cel Care ne-a che*mat şi ne-a trimis la misiu*ne şi, a**tunci când Îl ai Cap pe În**suşi Mân*tuitorul, nu poţi fa*ce ni*mic de capul tău. Iar ca în**ce*put al în*ţelepciunii spre dreap**ta-soco*tea*lă, ne pot fi cu*vin*tele, ce*le mai potrivite, ale Sfântului A*pos*tol Pavel, care zice: „Cel ce mă**nâncă să nu-l dis*preţuiască pe cel ce nu mă*nân*că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă*nân*că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).