Cele OPT EREZII ale "FERICITULUI" AUGUSTIN, ERETICUL

[Igor_Paslusnik]

Să revenim acum la al doilea înţeles eretic al lui filioque. Potrivit lui Augustin al Ipponiei, urmat de Toma de Aquino şi de către întreagă teologie apuseană, Sfântul Duh este definit că fiind dragostea comună dintre Tatăl şi Fiul. Această interpretare greşită apare chiar şi în doxologia latină, cu care ei îşi încheie unele rugăciuni: Prin Isus Cristos, Fiul Tău, cu care eşti preamărit în unitatea Sfântului Spirit, Sfântul Duh fiind, după ei, unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Această concepţie identifica într-o anumită măsură Ipostasul, Persoană Sfântului Duh cu Dragostea Dumnezeiască, dar Dragostea Dumnezeiască, potrivit Sfinţilor Părinţi şi Revelaţiei, este o energie necreată a firii dumnezeieşti comune celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Primul non-sens al acestei concepţii, potrivit lui Meletie Pigas, este cel de a confundă Persoană cu Energia. De fapt această învăţătură greşită reduce ipostasul Sfântului Duh la o Energie prin care tatăl şi Fiul se iubesc; ea desfiinţează deci Treimea, pentru că Persoană Sfântului Duh nu mai are atribut ipostatic propriu. Altfel spus, doctrina apuseană a lui filioque este o doctrina antitrinitară, sau cel puţin creează o falsă treime lipsită de deosebirea făcută de Sfinţii Părinţi între Ipostas şi Natură (Firea) comună a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Pe de altă parte, această doctrina face, de asemenea, din Sfântul Duh care devine legătură dintre celelalte două Persoane principiul Treimii, elementul sau unificator. Dar pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi în Credinţă Ortodoxă, Tatăl şi numai Tatăl este numit Cauza şi Principiul. Unitatea Treimii este întemeiată pe Monarhia (Unitatea Principiului) Tatălui. Această falsă învăţătură a gândirii apusene, contrar a ceea ce susţin anumiţi modernişti de astăzi, nu permite o interpretare în sens Ortodox. Cu siguranţă, ar fi posibil să spunem în sens Ortodox: Sfântul Duh este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul, dar trebuie adăugat: Fiul este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Sfântul Duh şi Tatăl este dragostea reciprocă dintre Fiul şi Sfântul Duh, iar această tocmai pentru că Dragostea este comună celor Trei Ipostasuri. Însă nu acesta este sensul doctrinei lui Augustin şi a lui Toma de Aquino, după cum o dezvoltă în lucrările lor. Trebuie să adăugăm că această falsă învăţătură a fost respinsă odată pentru totdeauna de către Biserica Ortodoxă în trecut. Astfel, marele Patriarh Ghenadie Scholarul spune că purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul că dragoste reciprocă este o grosolănie de nesuferit. Apoi adaugă: unde găsim în cărţile sfinte în chip limpede că Sfântul Duh este dragostea reciprocă a Tatălui şi a Fiului? În ce sfânt tezaur se ascunde această dogmă? Cum să fi scăpat ea celorlalţi Dascăli ai Bisericii, deşi au cercetat totul în amănunt? Această falsă dogmă ne-scripturală şi ne-patristică a fost osândită la Soborul de la Constantinopol din 1722, care a mărturisit în chip limpede că dragostea este comună celor Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi şi nu proprie numai Sfântului Duh. (Pillars, 441,442)

I. 11. b) A două erezia a lui Augustin: păcatului originar

Augustin spunea că păcatul original al lui Adam, este cauzatorul tuturor dorinţelor păcătoase. Prin păcatul originar, a trecut la toată omenirea posibilitatea procreeri prin unirea trupească. Augustin, în Enchiridionul lui mai spune că prin Adam suntem cu toţii condamnaţi, prin păcatul primar, prin care s-a corupt firea umană şi astfel, progeniturile sale, născute prin concupiscenţă carnală, au primit răsplată potrivită pentru neascultarea să. Aşadar, rasă umană a fost împovărată cu păcatul originar, de-a lungul veacurilor, cu toate osândele pentru toţi oamenii şi chinul fără de sfârşit pentru toţi oamenii împreună cu duhurile căzute. (Enchiridion, Augustin, capitolele 26-27, PL 40:245)
Augustin spune în altă scriere, aprofundând ideile păcatului originar şi arătând predestinaţia: Datorită unui singur om, toţi au trecut în condamnare, care se nasc din Adam, cu excepţia cazului în care sunt renăscuţi în Hristos, aşa cum a numit Dumnezeu pentru a ne regenera înainte de a muri cu trupul. Pentru că El a predestinat pe unii să aibă viaţă veşnică, că Dătătorul cel mai milostiv al harului; în timp ce la cei pe care el ia predestinat pentru moartea veşnică, El este recompensatorul cel mai îndreptăţit de a da pedeapsa. Ei sunt pedepsiţi nu doar din cauza păcatelor pe care le adaugă prin îngăduirea lor în propria lor voinţă, ci din cauza păcatului originar, chiar dacă, la fel că în cazul sugarilor, nu au adăugat nimic la care păcatul originar. Acesta este punctul meu de vedere clar cu privire la problema păcatului originar, astfel încât lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu pot să păstreze secretul lor, fără a ne afecta propria credinţă. (About soul and the origin of sin at Augustin of Hippon, book IV, chapter 16, British Library Online).
În continuare, Augustin scrie: Chiar dacă nu ar există la sufletul omenesc, nimic altceva decât păcatul original, ar fi suficient pentru condamnarea lor veşnică. (Ibidem, capitolul 20.)
În conformitate cu Augustin, fără o convertire în Dumnezeu, nu se scapă de dispoziţia mânioasă faţă de om, în care El a refuzat harul şi iertarea, după cădere, fiind nevoie de Hristos, pentru restaurare şi potolirea mâniei lui Dumnezeu. (Enchiridion, cap. 30) Omenirea a fost vinovată, depravata şi lipsit de graţie printr-o decizie divin punitivă. Hristos a venit pentru a anula mania dreapta a lui Dumnezeu şi pentru că harul şi bunăvoinţa să poată curge din nou. Augustin a susţinut că Dumnezeu, în mania şi răzbunarea lui, a decretat drept de moarte asupra lui Adam şi toţi cei care s-au culcat în această manie din cauza păcatului iniţial. (Ecnhiridion, cap. 33) Toată lumea poartă vină pe care o are de la naştere (Ibidem, cap. 28.) şi este moştenită pe bună dreptate; obiectul şi robia pe care şi diavolul le deţine, dar în formă spirituală, nu materială şi muritoare (Ibidem, cap. 49). Atât protestanţi şi româno-catolici cred că Hristos a murit pe Cruce pentru a alungă mania lui Dumnezeu departe de Sine şi de vină cu care e încărcată omenirea. Ei susţin că primul om, Adam, a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, şi vină pentru infracţiune sau, şi, prin urmare, mania lui Dumnezeu, a fost trecut pe la toate generaţiile care au urmat. Ispăşirea obligatorie, a fost solicitată atât pentru Adam cât şi păcatele personale. (Op. cit., Azkoul, pag. 27-28)
Aceste sentinţe, sunt complet străine de învăţătură creştină, căci Dumnezeu nu predestinează pe nimeni de mai înainte la moarte sau la viaţă, ci dă libertate absolută de alegere fiecăruia, între bine şi rău. Nu se manie pe nimeni, fiindcă este Iubire, ci omul îşi atrage consecinţele depărtării de El. Nu l-a alungat pe om din Rai, ci prin trupul muritor, i-a dat o şansă de restaurare.

[Igor_Paslusnik]

Sfântul Grigorie Palama spune: Trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu a creat moartea, care să ucidă nici trupul, sau nici sufletul, căci a dat porunca din Facerea 2, versetul 17, dar nu a spus că în ziua când mănâncă din fructul oprit, mori; nu, ci a zis vei muri, negreşit, adică vei pleca din Răi, şi apoi la Facere capitolul 3, versetul 19, spune că din pământul în care ai fost luat, te vei întoarce, adică întoarcerea în Răi, care se va petrece. Deci nicidecum că unii sunt predestinaţi la Răi, alţii la pieirea veşnică, căci Dumnezeu, tot ceea ce crează, este nemuritor, precum din nemurire vine, ia naştere, adică este creat. (O sută cincizeci de capete de învăătură, Capul 51 (adică capitolul 51), PG 150:1157A-1160A.)
Sfântul Apostol Pavel: De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el (Romani 5, 12) Deci nu moştenim vină lui Adam, nici păcatele lui, ci urmările păcatului lui. Iar Sfântul Ambrozie de Milano spune: Nelegiuirea noastră este un lucru, iar urmările nelegiurii noastre este al lucru, din Adam, care a fost muşcat de dintele şarpelui, o rana din cauza căruia toţi mergem şchiopătând, căci urmaşii lui Adam suntem cu toţii. (Omilii la Psalmi, Sfântul Ambrozie al Milanului, XLVII, 8, 9 PL 14:1214D.) Iar părintele Azkoul continuă idea Sfântului Ambrozie şi spune: Libertatea omului este restricţionată în Dumnezeu, de urmările păcatului lui Adam, care este cusută de materia naturii umane căzute dobândite, dar nu este abolită(Op. cit., Azkoul, pag. 83) Că ceea ce am moştenit din Adam, că şi consecinţă a păcatului sau, nu a fost nicio vină pentru păcat, Biserica noastră cea una creştină, Ortodoxă, învaţă că am moştenit substanţă păcatului lui Adam, anume moartea lui Adam, a firii umane în care suntem prin el. Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.(I Corinteni 15, 56) Moartea este cauza păcatului şi a patimilor, care sunt dinamică păcatului. Păcătoşenia umană, confirmă moartea. Deci, păcătuim pentru că murim şi prin urmare moartea este consecinţă păcatelor noastre. (Op. cit., Azkoul, pag. 218)
Sfântul Paulinus de Nola, explică: Corupţia firii umane de la început, veninul ancestral, descendent din Adam, ce a infectat toată rasă umană, rămâne şi în mine (Epistola 30, Sfântul Paulin de Nola, PL 1415AB.). Dar Dumnezeu redobândeşte întreagă lumea în Sine, prin Hristos.(II Corinteni 5, 19). Numai Dumnezeu Hristos, luând firea umană, a putut să înglobeze în sine firea umană căzută, şi a biruit moartea, adică orice despărţire de iubirea lui Dumnezeu.(Coloseni 2, 14) Deci, e minunat de simplu: Dumnezeu a devenit om, că să ridice creaţia din puterea vrăjmaşului şi să-i ofere imposibilitatea unei alte căderi, să nu mai fie robi păcatului şi morţii. Moartea e moştenirea fiecărui om ce vine în lume, dar prin Hristos, biruim răul şi moartea, înţelegând şi acceptând pe Dumnezeu Treime Iubire, primind har şi viaţă veşnică. Şi nu am primit doar harul singur, dar prin umanitatea lui Hristos, un liant de putere că să ne ridicăm, întreagă umanitate căzută, prin lepădarea omului cel vechi şi îmbrăcarea în omul cel nou, credincios.
Părintele Azkoul continuă cu o învăţătură de la Sfântul Chiril al Alexandriei, unde vorbeşte despre moartea moştenită şi păcatul firii umane, dar fără a moşteni vină. Din moment ce Adam a produs copiii în starea lui căzută, noi, urmaşii lui, suntem păcătoşi, că provenind de la o sursă coruptă. Blestemul morţii a fost transmis semintiei lui, după el, pentru că suntem născuţi din substanţă muritoare. Domnul nostru Iisus Hristos este noul început promis al omenirii, biruind moartea, şi anulând blestemul prin trupul Lui. Căderea şi moartea sunt consecinţele universale şi generale în fărădelegile lui Adam. În mod asemănător răscumpărarea universală şi generală a fost realizată în cele din urmă în Hristos. Toate sunt eliberate de către Hristos, de pedeapsa primordială, pedeapsa cu moartea. Din acest motiv, mult înţelepţitul Pavel afirmă că de aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Conform legii noi, atunci, moartea a domnit, dar odată cu apariţia lui Hristos, a venit neprihănirea de har, în care trupurile noastre au fost curăţat de păcat. Suprimarea de păcat şi de consecinţele sale nu este un act juridic sau fiat, dar regenerarea a umanităţii prin unirea reală şi organică a lui Dumnezeu şi creatură în Hristos, şi transmiterea de această viaţă nouă pentru toţi cei care devin fii ai lui Dumnezeu prin adopţie. Astfel, întruparea lui Hristos, Cuvântul a abolit nu numai păcatul lui Adam, care a lucrat moartea noastră, ci toate consecinţele acestuia. Deşi Adam a murit pentru că a păcătuit, păcătuim pentru că vom muri cu trupul. Păcatul nostru este manifestarea şi ratificarea naturii noastre muritoare. (Op. cit., Azkoul, p. 103) Nimic nu dezvăluie păcătoşenia noastră mai mult decât patimile trupurilor nostru. Sfântul Ioan Damaschinul spune că din timpul lui Adam până la Hristos, rasă umană a fost "supus pătimirii, în loc de despatimire, moarte în loc de nemurire.
Raţionamentul generat de această doctrina a păcatului originar augustinian, tinde să dispreţuiască foarte mult întruparea lui Hristos, Care a luat trup de la Preasfântă Fecioara, care şi ea s-a născut din sămânţa omenească. În rugăciunea Sfintei Macrina amintită de Sfântul Grigorie de Nyssa ea spune: Tu ai restaurat din nou ceea ce ai dat, transformarea cu napatimire şi har ceea ce este muritor şi ruşinos în noi. Ne-ai răscumpărat din blestem şi păcatul, după ce le-ai luat pe amândouă în numele nostru. Tu ai zdrobit capul şarpelui şi ai respins pe vrăjmaşul cel care a avut putere asupra noastră prin moarte. (Viaţă Sfintei Macrina, PG 46:984.) Sfântul Pavel ne explică faptul că Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, că să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.(II Corinteni 5, 21)
Ce-i asta? întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur această este că El a suferit că vedea un păcătos să fie condamnat, că un blestemat să moară. (Omilia 11, Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la II Corinteni, Editurile Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007) Apostolul Pavel, de asemenea, ne consolează, spunând că legea Duhului, care este viaţă în Hristos Iisus, eliberat de legea păcatului şi a morţii, Romani 8, 2. . După ce a fost eliberat de păcat, ne-au făcut robi ai dreptăţii, Romani 6, 18. Când am fost în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în mădularele noastre să aducem roade pentru moarte, Romani 7, 5. Şi iarăşi: omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, că să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului, Romani 6, 6.
La fel, Sfântul Apostol Iacov scrie: Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi poftă să. Apoi poftă, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte, Iacov 1, 14-15. Sfântul Pavel ne îndeamnă să luăm decizia de a nu lasă păcatul să domnească în trupurile noastre muritoare, astfel încât să nu-l ascultăm în dorinţele sale, Romani 6, 12. Este adevărat, însă, că el nu ascunde lupta, care este, în fiecare dintre noi, atunci când el însuşi mărturiseşte: Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele., Romani 7, 5, 23. El cere apoi: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 24-25. Apoi tot Pavel spune: Drept aceea nicio osânda nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Romani 8, 1-2.
Această promisiune este făcută pentru toţi cei care doresc să meargă în Duhul, şi nu numai la ereticii elitei predestinate a lui Augustin. Acest punct de vedere fatal de un om ales şi predestinat este răsturnată din nou de Sf. Ap. Petru, care afirmă: Dumnezeiască Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slavă Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, că prin ele să va faceţi părtaşi dumnezeiestii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume, II Petru 1, 3-4.
Astfel înarmaţi, noi credincioşii creştini (ortodocşi) suntem chemaţi să ne luptăm cu patimile. La Sfântul Botez, ne-am îmbrăcat cu Hristos şi noi suntem îngropaţi împreună cu El prin botezul în moartea Lui şi vom învia prin Învierea Lui. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, că şi viaţă lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că în slujitorii lui Dumnezeu, în care harul abundă, dorinţele păcătoase se ofilesc, pentru că ei se evaporă într-o natură superioară primului Adam, superioară deoarece este îndumnezeită. (Omilii duhovniceşti, XXVI, 2, PG 34:676B.)

[Igor_Paslusnik]

I. 11. c) A treia erezie a lui Augustin: redefinirea botezului

Augustin a învăţat că botezul a fost instituit pentru a spală păcatul originar, vină ce-am moştenit de la naştere. Probabil că o reacţie la relaţiile sale anterioare ilicite în afară căsătoriei, Augustin credea că actul sexual este amestecat cu răul, o altă erezie, în măsură în care este mijlocit prin vinovăţia lui Adam, este transmis de cei născuţi. El a învăţat că acesta a fost motivul pentru care copiii sunt astfel botezaţi. Augustin mai spune: Cei care cred în El sunt absolviţi de vină păcatelor lor, în spirit: atât de păcatul originar care l-au moştenit în fiecare generaţie, dar în special, pentru instituirea redobândirii prin El şi toate celelalte păcate contractate de comportamentul răutăţii. Tractate, Augustine, CXXIV. John Chapter XXI. 19-25.
Ortodoxia învaţă că suntem înarmaţi prin botezaţi şi prin faptul că am devenit membri ai Trupului lui Hristos, să biruim orice patimă şi orice păcat. Am fost îngropaţi împreună cu El prin botezul în moarte, astfel că, Hristos a înviat din morţi, prin slavă Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii, Români 6, 4. Într-adevăr, această viaţă nouă prin botez înseamnă, de asemenea că omul nostru cel vechi este biruit de omul cel nou şi toate păcatele noastre au fost spălate, dar niciun Sfânt Părinte, înainte şi după Augustin, nu atribuie botezului proprietatea de curăţare a păcatului originar, ce Adam ne-a dat. Sfinţii Părinţi nu vorbesc de o vinovăţie, care este combinat cu acest păcat originar pe care Sfântul Botez să-l spele, că la Augustin.
Într-un alt loc Augustin a învăţat diferit despre vinovăţie. În botez, după Augustin, consecinţele păcatului originar sunt eliminate, dar nu vină. Omul poate fi liber de păcatul originar, dar nu şi de vinovăţie, tiranică legătură pe care copiii o moştenesc de la părinţii lor, în ciuda harul de la botez. (On Marriage and Concupiscence, I, xxvi, 29 PL 44:430)
Aici este pentru Augustin chintesenţa. Păcatul original, că o natură căzută nu este de fapt principala să preocupare. Pentru el, relaţia dintre Dumnezeu şi om este, în esenţă un aspect juridic extern: judecată şi vinovăţie. Un anumit număr de oameni sunt predestinaţi la mântuire, indiferent de natură lor, indiferent de propria lor dispoziţie interioară şi motive. Natură lor, nu este destinată pentru a fi schimbată, ci doar statutul lor juridic. În dezvoltarea acestor erezii, va rezultă şi întreg sistemul juridico-tologico-scolastic de mai târziu, adoptat cu bucurie şi prioritate de Biserica Româno-Catolică, străin de mântuire.
Cum putem vedea, Augustin foloseşte cuvinte şi termeni complet necompatibili şi necomuni cu Sfinţii Părinţi. Păcatul original, vină lui Adam, predestinarea, sunt termeni care nu sunt folosite de către Sfinţii Părinţi, pentru că ei sunt creştini, anume ortodocşi. Aceste idei ale lui Augustin, este un lucru tipic unui om care nu are bine înrădăcinată credinţă, şi nu prezintă ideile sale cu cele ale celor mai mari în viaţă spirituală.
Augustin nu aveau posibilitatea de a culege roadele duhovniceşti a tainei ascultării, roade pe care ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, au împărtăşit, de exemplu cum ar fi Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie, şi alţii. Augustin, avea chiar să abandoneze Catehismul profesorului sau de retorică şi filosofie, Sfântul Ambrozie al Milanului. Când Sfântul Ambrozie a fost întrebat de ideile şi noutăţile străine de Părinţii Răsăritului, ale lui Augustin, Sfântul Ambrozie al Milanului a spus că Augustin, a tăiat idei din Catehismul lui Ambrozie şi nu era sârguincios la studiu. El a spus că Augustin a fost mai mult interesat doar în dezbaterea propriilor sale poziţii şi idei.

[GMihai]

Deci, Fericitul Augustin este elogiat de Parintii Sinoadelor Ecumenice, este in sinaxarele grecesti, rusesti, romanesti, dar pentru tine el este un eretic, si inca cu E mare.

Acuma, sigur, fiecare are dreptul la opinia proprie, DAR, odata ce alegi sa te pui in rasparul sinoadelor si al sinaxarelor, oare te mai poti numi ortodox ?

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de GMihai

Deci, Fericitul Augustin este elogiat de Parintii Sinoadelor Ecumenice, este in sinaxarele grecesti, rusesti, romanesti, dar pentru tine el este un eretic, si inca cu E mare.

Acuma, sigur, fiecare are dreptul la opinia proprie, DAR, odata ce alegi sa te pui in rasparul sinoadelor si al sinaxarelor, oare te mai poti numi ortodox ?

Serios?

Ai citit pe net? :)

Arată-mi elogiile despre care vorbeşti.

Până atunci, lasă-mă să termin.

Şi te anunţ că dacă te va prinde moartea în ereziile romano-catolice, nu te vei mântui.

Doamne ajută.

[Igor_Paslusnik]

I.11.d) A patra erezie a lui Augustin: predestinarea şi harul creat

Augustin a învăţat că Dumnezeu a predeterminat pe unii oameni la condamnare, a căror voinţă El nu le permite să se întoarcă spre El, şi pe alţii la mântuire a căror voinţe El le permite să se întoarcă la El. Pentru Augustin, alegerea este absolută şi gratuită şi voinţă arbitrară a lui Dumnezeu este impermeabilă la meritele prevăzute şi de acţiuni bune sau de căinţă. În ceea ce priveşte percepţia să de predestinare, spune Augustin, am vorbit astfel despre cei care sunt predestinaţi la Împărăţia lui Dumnezeu, al căror număr este atât de sigur, încât nimeni nu poate fi adăugat sau scăzut din această. Cei care fac parte din acest foarte sigur şi binecuvântat număr, sunt cei neprihăniţi şi judecaţi după deservirea lor. Pentru că ei se află în păcatul originar, pe care le-au moştenit de generaţii şi aşa pleacă de aici cu datoria moştenită. (On Rebuke and Grace, Augustine, XIII, PL 39:940 and 42:942.)
Deşi Augustin insistă că el este avocat al voinţei libere, ce fel de voinţă liberă apară el, atunci când omul, potrivit învăţăturilor lui, nu este în stare de a alege între bine şi rău pentru veşnicie? El spune că predestinarea la viaţă veşnică este în întregime dată de harul gratuit al lui Dumnezeu, şi întreabă: "care va fi atât de nebun şi de blasfemiator că să spună că Dumnezeu nu poate schimbă testamentele rele ale oamenilor, oricare, ori de câte ori şi oriunde El alege, şi le da direct ceea ce este bun? (Enchiridion, Nicene Fathers, 1st Ser., Vol. 3, Ch. 98, Augustine - Predestination to Eternal Life is Wholly of Gods Free Grace, Oakwood, WA., Logos Press.) Şi dacă ar trebui să aleagă binele, această se datorează harului copleşitor şi irezistibil. Augustin încearcă să interpreteze Scriptură atunci când defineşte cuvintele Sf. Ap. Pavel, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte. spunând că nu a fost voinţă omului, ci numai voia lui Dumnezeu, înseamnă tocmai că întregul proces este creditat la Dumnezeu, care pregăteşte voinţă şi ajută astfel pregătirea de dinainte la orice om. (Enchiridion, Augustine, 32, 248.)
În conformitate cu acest lucru afirmat de Augustin, nu se exercită cu adevărat voinţă liberă, făcând mântuirea numai lucrarea lui Dumnezeu. Nu avem nicio funcţie sau capacitate în decizie. Augustin da exemplul de gemenii lui Isaac şi Rebeca, zicând: "Astfel, ambii gemeni (Iacov şi Esau) s-au născut copii ai mâniei, nu din cauza oricărei lucrări de-a lor, ci pentru că au fost legaţi cu lanţurile de care erau condamnaţi prin păcatul originar, care a venit prin Adam. Dar a zis: voi avea milă de cine voi să am milă şi a iubit pe Iacov cu harului Sau nemeritat, şi a urat pe Esau, dându-l judecăţii Lui, bine meritată. (Enchiridion, Nicene Fathers, Cap. 98.) Augustin de Hiponia a scris: Dumnezeu a cunoscut mai dinainte pe credincioşi; dar El i-a ales că aceştia ar putea fi aşa, nu pentru că erau deja. El nu a prevăzut că noi înşine să fim sfinţi şi fără prihană, dar El a ales şi ne-a predestinat să putea fi aşa. (On the Predestination of the Saints, Augustine, XVII, 34, PL 44:985.) El şi-a menţinut teoriile până la moartea să, spre sfârşitul vieţii, reiterează că cei aleşi nu poate cădea, nu păstraţi nu prin propria lor putere, ci numai prin harul irezistibil al lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu este acordat lor şi ei nu vor cădea în ispita. Şi mai spune nici un sfânt nu eşuează să persevereze în sfinţenie până la sfârşit. (On the Gift of Perseverance, Augustine, PL 44:902.)
Teoria lui Augustin de predeterminare şi harul coercitiv, nu pot fi reconciliate cu adevăratul liber arbitru, fiindcă pentru Augustin, suveranitatea supremă şi de neînţeles a lui Dumnezeu nu conferă cu alegerile umane. Cei aleşi sunt impuşi de Dumnezeu cu un har irezistibil. Acesta este Dumnezeu, prin urmare, care face un om a persevera în bine, care-l face bine; dar cei care cad şi pier nu au fost niciodată în numărul predestinat.(On Rebuke and Grace, XII, PL 36:938.) Astfel, în conformitate cu Augustin, dacă vrei să fii un catolic, nu îndrăzni să crezi, să spui, sau să înveţi, că cei pe care Domnul i-a predestinat pentru botez pot fi smulşi de predestinare, sau să moară aceia, înainte de cele pentru care au fost realizaţi în ele, care Cel Atotputernic a predestinat lor.(Enchiridion, Nicene Fathers, Book 3, Augustine, addressed to Vincentius Victor, 1st Ser., Vol. V, Chapter 13, His Seventh Error, Logos Press.)
El a postulat că toţi creştinii au harul de ajuns, prin care libertatea este restabilită. Toţi creştinii primesc harul să coopereze cu Dumnezeu, şi a alege între bine şi rău. Cu toate acestea, doar membrii aleşi ai Bisericii trebuie să fie salvaţi în conformitate cu decretul etern şi ascuns a lui Dumnezeu. Astfel, Augustin a spus că tot harul este anticipat (anticipativ) şi de cooperare. Dar, harul de ajuns, harul de cooperare, sau chiar har anticipat este insuficient pentru a fi ales. Augustin a fost primul care a putut să împartă credincioşii în cei care au posedat comun harul suficient, iar cei care sunt predestinaţi să aibe glorie şi învredniciţi, mai binecuvântaţi cu harul eficace, care a fost impus asupra lor. El a continuat apoi să spună că harul de perseverenţă, care este şi harul eficace , irezistibil, este harul mântuirii Mai mult decât atât, nimeni nu s-ar fi salvat dacă Dumnezeu nu a adus ajutor la infirmitatea voinţei umane, astfel încât ar putea fi motivată neschimbat şi invincibil de harul divin. Chiar dacă voinţă celor aleşi poate fi slabă şi incapabilă de bine, Dumnezeu previne dezertarea lor. (On Rebuke and Grace, Augustine, PL 38:940.)

[Igor_Paslusnik]

Într-adevăr, pentru el, toţi oamenii sunt total depravaţi, cei aleşi şi nealesi. Episcopul de Hippo nu este de acord cu Sfântul Ciprian al Cartaginei, atunci când acesta din urmă a comparat Biserica cu Arca lui Noe, unde poate să vină oricine vrea să fie salvat. Augustin a susţinut că numai câţiva sunt mântuiţi prin credinţă, o credinţă pe care o posedă în virtutea predestinării lor la glorie. (On the Predestination of the Saints, Augustine, XVII, PL 34:985.)
Cei puţini care sunt salvaţi prin harul irezistibil impus asupra lor este o idee complet înafara Bibliei, a Sfinţilor Părinţi şi înafara tradiţiei primare şi ortodoxe. Dar despre cei nefericiţi, săraci şi neajutoraţi, care nu sunt incluşi pe listele elitelor şi ale celor aleşi? Augustin explică: Au fost făcute vase ale mâniei, şi s-au născut fără avantajul de a fi salvaţi. Dumnezeu ştie că binele nu se poate face în ei. Cu toate acestea, El nu conduce pe nici unul dintre ei la salutarea şi pocăinţă prin care un om în Hristos este împăcat cu Dumnezeu. (Contr Jul. Augustine, V, iv, 14 PL 44:792,793.) Astfel, care poate fi înţeles că dat Hristos? Potrivit lui Augustin "aceştia sunt cei care sunt predestinaţi şi numiţi în funcţii şi scopul, de pe care nu vor pieri. Şi, prin urmare, nici una dintre ele nu se încheie în această viaţă, atunci când şi-a schimbat de la bine la rău, pentru că el este atât de rânduit, şi în acest scop, dat lui Hristos, că să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Op. cît. On Rebuke and Grace.) Însă l-aş fi întrebat personal pe Augustin, cum explică el fericirile?
În ceea ce priveşte mântuirea, sfinţii noştri Părinţi nu vorbesc de constrângere, nici fatalism, dar a avansa întotdeauna că parte a voinţei umane, e în iconomia divină. Toţi ortodocşii sunt sinergici, ceea ce înseamnă Dumnezeu şi om lucrează împreună, chiar dacă toţi au fost chemaţi, dar nu toţi au ascultat. (Ibidem.) Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că numai apelul ceresc nu este suficientă pentru mântuire, nu fără scopul de chemaţi. Sfântul Macarie cel Mare adaugă că omul are libertatea de a se face un vas al diavolului sau un vas de alegeri bune şi de viaţă. (Omilii duhovniceşti, Sfântul Macarie cel Mare, XV, 40 PG 34:604B.)
Sfântul Ioan Damaschinul mai spune că noi ar trebui să înţelegem că în timp ce Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile, El nu le-a hotărât mai dinainte, pentru că noi alegem una din acele toate lucrări ce ne sunt posibile. Pentru că El ştie deja acele lucruri care sunt în puterea noastră, dar El nu le-a hotărât mai dinainte pe care să o alegem. Pentru El nu este voinţă că ar trebui să existe răutate, căci răutatea este nulă prin sine, este absenţa binelui, nici nu este a impune virtute, căci nu forţează pe om. Astfel predestinarea nu poate fi un act de porunca divină. Pe de altă parte, Dumnezeu prin pronia Să divină, sau altfel spus, purtarea de grijă, prin acele lucruri care nu sunt în puterea noastră, în conformitate cu preştiinţa Să de a ne mântui, care nu afectează puterea noastră liberă de voinţă şi decizie. În prim-planul de cunoaştere, Dumnezeu a judecat înainte toate lucrurile deja în conformitate cu bunătatea şi dreptatea Lui, spre a le mântui pe toate, dar nu peste voinţă de a acceptă mântuirea. (Op. cît. Dogmatică, Cartea 3, cap. 30, pag. 109-112.)
Este cunoscut mai nimic? Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slavă noastră, I Corinteni 2, 7) . Iar neamurile pământului, auzind, se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu şi câţi erau rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut, Fapte. Ap. 13, 48 nu se referă la predestinaţie, ci la cei care au ales să creadă, au fost rânduiţi spre viaţă veşnică în care au crezut. Dacă nu ar fi astfel, ar contrazice pe Mântuitorul nostru, Care voieşte că toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţă adevărului să vină. I Timotei 2, 4. E minunat de simplu; când există smerenie şi nu urmărirea vreunui scop personal, altul decât slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui şi mântuirea, toate se aşează. Sf. Ap. Pavel explică faptul că noi suntem lucrarea Lui, zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu a pregătit mai dinainte, că să umblăm în ele, Efeseni 2, 10, adică posibilitatea permanentă de alegere a faptelor bune pregătite de mai înainte spre a putea fi alese de oameni în permanentă şi nicidecum predestinaţie la Răi şi la iad. Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. Fapt. Apost. 17, 31. Când Sf. Ap. Iuda ne informează că: Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osânda, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos, Iuda 1, 4 spune clar că mai dinainte au fost rânduiţi spre această osânda, dar cum? Prin faptul că erau nelegiuiţi, căci au schimbat harul în desfrânare şi tăgăduiau pe Hristos Iisus Domn şi Stăpân, de aceea mai dinainte au fost rânduiţi spre această osânda. Mai dinainte de ce anume? Mai dinainte de plecarea din această viaţă, mai dinainte judecată, mai dinainte de Împărăţia Cerurilor, care mai dinainte de a o dobândi trebuie să o avem înăuntrul nostru, iar Biblia spune: această este viaţă veşnică, să te cunoască pe ţine singurul şi adevăratul Dumnezeu. Deci dacă ei tăgăduiau pe Hristos că Domn şi Stăpân, cum spune mai sus, nu vor avea viaţă veşnică, ci osânda, deci mai dinainte au fost rânduiţi spre osânda, cum bine spune, pentru alegerile lor de osânda, şi nicidecum pentru vreo predestinaţie, care e imposibil să existe, cum e imposibil să existe, soarta, destin, fatalitate, etc, de dinainte stabilite, că altfel, nu ar mai există nimic liber şi voit, creaţie, cădere, creştinism, nimic din iubire.
Mai mult decât atât, dacă nu ne-a fost acordată voinţă noastră liberă, ci predestinaţia, de ce a trebui să Sf. Ap. Pavel să spună: Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire, Romani 6, 19. Dacă predestinaţia este adevărată, Dumnezeu l-a creat pe Adam să fie predestinat la cădere? Atunci Dumnezeu nu ar mai fi iubire, ci surpător şi toată creaţia ar fi de teatru de păpuşi, legate şi manevrate cu aţă deasupra. Imposibil. Mai avem un exemplu de ispita a predestinării: În care aţi umblat - mai înainte -, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, Efeseni 2, 2. Mai înainte de ce? De a deveni credincioşi în Hristos Iisus. Ce s-a întâmplat mai înainte? Am umblat. Cum? Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, cum spune versetul, care ştim că este satana. Iată că nu se explică absolut niciunde predestinaţia, căci ea este o erezie a lui Augustin, din care aveau să se nască alte minciuni şi depărtări de Dumnezeu şi de mântuire. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii, Romani 8, 13.

[oaie_cugetatoare]

Dar despre Arsenie Boca ce parere ai ?

[Igor_Paslusnik]

I.11.e) A cincea erezie a lui Augustin: negarea liberului arbitru

Pelagienii au fost un grup de eretici, cu care Augustin a luptat, fiind împotriva lor. Ei au învăţat că mântuirea ar putea fi atinsă prin eforturi proprii, sau prin propria voinţă. Ei însă au subliniat şi exagerat voinţă umană, iar pe Dumnezeu, aproape că l-au exclus. Când Augustin a încercat să combată această erezie, el a mers la extremă opusă, învăţând că voia doar lui Dumnezeu a fost operativă, El este Cel Atotputernic, El chiar va forţă şi "converti" voinţă omului de a se conformă cu propriul Sau plan, pentru cei pe care i-a ales. Această, desigur, se încadrează în conformitate cu sale alte idei neortodoxe ale predestinării şi a harului irezistibil.
În ceea ce priveşte imposibilitatea scăpării de predestinarea lui Dumnezeu la Răi pentru unii şi pentru alţii condamnare la iad, Augustin a spus: "cred, de asemenea, că am discutat atât de mult pe subiectul acesta, încât nu este atât de mult la mine, că la Scripturile inspirate pe care le-am spus, în cele mai multe mărturii vii ale adevărului; şi în cazul în care acest record divin este privit cu atenţie, se arată că Dumnezeu Însuşi transformă voinţă omului de la rău la bine şi că, odată ce acesta este convertit şi El îi conduce la fapte bune şi viaţă veşnică; dar, de asemenea, că cei care urmează lumii, sunt atât la dispoziţia lui Dumnezeu, pe care El îi transformă, oriunde şi ori de câte ori va voii şi da bunătate pentru unii şi pentru alţii grămezi de pedeapsa, aşa cum El Însuşi este Judecător pe bună dreptate. El a definit astfel o zeitate capricioasă asemănătoare cu cele din miturile păgâne. (On Grace and Free Will, Augustine, cap. 41.)
Augustin a spus că aşadar, Dumnezeu converteşte voinţă oamenilor aleşi, de la rău la bine, fără liberul arbitru. Acest concept al sau de predare este complet străin de Ortodoxie, atunci că şi acum. Dumnezeu le-a revărsat asupra fiinţelor umane proprietatea unică de a avea bunăvoie, conştiinţa, bunăvoinţa, raţiune, care ne aseamănă cu El. Acest lucru, de asemenea, ne distinge de animale, care au nici una din cele de mai sus. Dacă Dumnezeu converteşte voinţă noastră, El se încalcă pe care chip al lui Dumnezeu, în care El ne-a făcut, pentru că se spune, Dumnezeu a creat pe om după chipul Sau. (Facerea 1, 26)
Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatică să, crede că frază, după chipul Sau, în mod clar se referă la latura naturii umane care constă din minte şi liberul arbitru. În respingerea noţiunilor lui Augustin, a spus el, "Este de înţeles că alegerea de acţiuni ne aparţine, în timp ce finalizarea prin care omul este bun are loc cu Dumnezeu doar în comuniune, lucru cu cele de o dispoziţie pentru binele sau, că om şi de o poziţie verticală prin conştiinţa, în conformitate cu preştiinţa Să de a mântui pe om. Mai mult decât atât, continuă el, să purtăm în minte, de asemenea, că virtutea este un dar de la Dumnezeu introdus în natură noastră umană, şi că El Însuşi este sursă şi cauza a tot binele, de la Dumnezeu, pentru toţi şi împreună lucrarea noastră prin voinţă noastră şi fără ajutor direct sau obligaţie directă. Dar stă în puterea noastră, fie să rămânem în virtute şi să urmăm pe Dumnezeu, Care ne cheamă în moduri diferite de virtute, sau să ne abatem de la căile de virtute şi să locuim în răutate, omul ce respinge pe Dumnezeu să urmeze pe diavolul, care cheamă, de asemenea că Dumnezeu, dar nu ne poate obligă, căci nu i-a dat Dumnezeu putere, fiindcă nici Dumnezeu nu obligă. Pentru răutatea nu este nimic altceva decât retragerea din bunătate, la fel că şi întunericul nu este altceva decât retragerea din lumina. (Op. cît., Dogmatică, p. 105-109.)
Prin urmare, în conformitate cu Sfinţii Părinţi, mântuirea este o chestiune de sinergie, de împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, dacă omul vrea (alege activ) binele, calea cea dreapta şi viaţă, atunci virtutea şi harul lui Dumnezeu sunt garantate că îl vor sprijini şi întări. Pentru a spune că Dumnezeu încalcă liberului arbitru al omului nu este numai înafara Tradiţiei Apostolice, a Sfinţilor Părinţi, dar şi înafara şi împotriva Cuvântului Scripturistic şi, prin urmare, înafara creştinismului şi Bisericii lui Hristos, sau altfel spus, înafara Ortodoxiei.

[Florin-Ionut]

Poate fi un suflet fericit în Iad? Dacă toți catolicii ajung acolo, nu pot fi fericiți, așa-i Igore?