Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Pe timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea, discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta sa creada in cele spirituale.
Dupa o buna bucata de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni, fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina. Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau.
Indata ce a predat actele pentru care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse:
- Imi place la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea si in urma cu cinci ani.
- Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani.
- Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci.
- Frate, asculta-ne ce spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi, du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui.
Tulburat, dându-si seama de minunea care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru. Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani.
A ajuns sus Ia manastire si a cerut sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor.
A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.

[cristiboss56]

Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui „nebun dupa Hristos”, din regiunea Voronejului (Rusia). Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca şi toţi; ştiţi, părinte, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti". Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele.
Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul - urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir câmpul, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poţi dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obişnuindu-ne să fim nepăsători faţă de cele mărunte, ne obişnuim să fim nepăsători în genere şi începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.
(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinţei, Editura Marineasa, 2005, p. 33)

[cristiboss56]

Vasilios Karoghianis, cardiolog, Atena
În rândurile de mai jos vă istorisim o altă dovadă cutremurătoare a credinței noastre vii și a prezenței intense a Sfinților în viața noastră.
Cardiologul Vasilios Karoghiannis ne mărturisește o experiență cutremurătoare și o mare minune a marelui Doctor sfânt al nostru, Sfântul Panteleimon.
Vă menționez cu exactitate una din multele minuni săvârșite în spațiul nostru medical, pe care mulți dintre colegii noștri le-au trăit în cariera lor medicală, fără ca totdeauna să le facă cunoscute public.
Era vara anului 2000 sau 2001 – nu-mi aduc aminte exact anul – și eram de gardă, ca medic cardiolog, la Spitalul Sotiria. Totdeauna luam orarul supranumit german, 3-6 dimineața. Cu toate serviciile de gardă erau istovitoare, chiar dacă era vară, după ora 5 dimineața nici un bolnav nu venea la urgență. Se lumina de ziua de 27 Iulie și de la ora șase începea concediul meu de vară. La ora 5:55 am început, supra-obosit, dar și bucuros că aveam să încep concediul, să-mi pregătesc lucrurile și să închid registrul de gardă și să plec.
Atunci a apărut un caz cu ambulanța. Era o femeie, așa cum mi-a spus șoferul ambulanței, femeie de serviciu de la Spitalul Ghenimata din vecinătate, care avea o durere în piept și care a cerut să fie mutată la spitalul nostru care era de gardă pentru a fi consultată de un cardiolog. A spus șoferului să o ducă direct la gardă. Îmi aduc aminte că șoferul m-a liniștit, spunându-mi:
– Doctore, nu te neliniști, nu are nimic. Are 45 ani și cred că are ceva neurovegetativ.
După ce a adus-o în birou, infirmiera m-a strigat:
– Doctore, repede! A suferit un atac de cord.
Am alergat și am început reanimarea, masajul etc. Am încercat destulă vreme, însă electrocardiograma bolnavei era o linie izoelectrică, adică o linie dreaptă, fără nici o funcționare a inimii, plămânilor și creierului femeii. Femeia era moartă și infirmierele se pregăteau s-o ducă la morgă.
Profund mâhnit de moartea femeii și gândindu-mă fulgerător la sărbătoarea Sfântului Panteleimon, care avea să se prăznuiască în acea zi, am apucat defibrilatorul și l-am rugat în taină pe Sfântul Panteleimon, spunându-i: „Sfinte Panteleimoane, ești medic, ajută-o de ziua ta pe această tânără femeie!”. Îndată am făcut, din punct de vedere medical fără sens, defibrilarea, în timp ce femeia era conectată la monitor fără nici un semn de viață. Și totuși, dintr-odată, a început să se arate pe monitor electrocardiograma și mai ales cu imaginea infarctului anterior.
Îndată ambulanța a luat-o și a dus-o la unitatea infarcturilor. Menționez că femeia, pe toată durata întâlnirii noastre, niciodată nu m-a văzut, deoarece fie era în întrerupere cardio-pulmonară, fie în comă.
După aceasta am plecat acasă extrem de obosit și cazul mi s-a șters din memorie pe toată perioada concediului de vară. M-am întors la 14 August la serviciu la orele 8:00 dimineața. Numai când le-am salutat pe infirmierele primei ture, dintr-odată mi-am adus aminte de acel caz. Am întrebat dacă bolnava acelei gărzi, al cărei nume nici astăzi nu-l cunosc, mai trăiește, mai este internată sau a ieșit din spital. Atunci ele mi-au spus:
– Astăzi pleacă. Se află în salonul cutare.
Fără să-mi pun bluza, am alergat la salonul pe care mi l-au indicat. Fără să spun ceva, am văzut o femeie care mânca micul dejun stând pe pat. De îndată ce m-a văzut, îndată s-a luminat la față și mi-a spus:
– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața!
– Nu eu, ci altcineva te-a salvat, i-am spus eu.
Atunci ea, cu lacrimi în ochi, mi-a arătat o icoană pe noptiera ei. Era icoana Sfântului Panteleimon.
Emoționat și tulburat de cele petrecute, am ieșit din salon fără să mai spun vreun cuvânt. Nici astăzi nu știu numele acelei femei.
Aceasta este încă o dovadă a prezenței vii a lui Dumnezeu și a Sfinților Săi în viața noastră.

[cristiboss56]

Dragostea a fost sentimentul prin care, în toiul persecuțiilor, creștinii și-au trăit taina vieții și a morții. Pentru celelalte religii politeiste, încă prezente în secolele al II-lea și al III-lea, era nebunie ceea ce făceau creștinii – renunțau la tot pentru „un Răstignit”. Ajungeau în fața călăilor cu zâmbetul pe buze și cu o lumină ce nu era din lumea aceasta. Au existat cazuri în care creștinii au ospătat și odihnit pe soldații trimiși să-i aresteze, mai apoi predându-se de bunăvoie. Despre o astfel de „nebunie” ne vorbește și sinaxarul zilei de 18 iunie.
În timpul domniei împăratului Vespasian, mai mulți generali au fost trimiși în provinciile orientale, pentru a pedepsi pe cei care cred în Iisus Hristos. Unul dintre aceștia a ajuns în Fenicia – actualul Liban, întrebând de soarta creștinilor. Ajungând în cetatea Tripol, generalul a aflat despre un bărbat vestit pentru înțelepciunea, dar și pentru bogăția sa – creștinul Leontie. De aceea, au fost trimiși mai mulți soldați, ca să îl aducă legat în fața generalului roman pe acest creștin. Pe când erau pe drum spre casa lui Leontie, soldații au fost întâmpinați de însuși sfântul: „Bucuraţi-vă întru Domnul, fraţilor. Pe cine aţi venit să căutaţi aici? Iar ei au răspuns: Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvârşit în fapte bune şi viteaz în oaste, cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta. La el suntem trimişi.
Iar fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: Văd că sunteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta. Deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, iar eu vă voi arăta pe Leontie, dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos. Ostașii au mers cu dânsul în casă. Iar Sfântul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Şi mâncând ei din cele puse înainte, au zis: O, bunule bărbat, suntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămâne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm. Iar dacă va veni judecătorul, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine, că ne-ai arătat atâta dragoste, şi el te va cinsti cu multă cinste pentru aceasta şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti. Sfântul a zis către dânşii: Eu sunt Leontie, pe care voi îl căutaţi! Eu sunt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sunt acela pe care v-a trimis să-l prindeţi!”
Arestat fiind și apoi martirizat, Sfântul Leontie ne-a lăsat pildă peste veacuri că dragostea este o trăsătură definitorie a creștinului. Dragostea trece de toate barierele culturale, sociale, economice și, de multe ori, inclusiv de barierele confesionale.

[cristiboss56]

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit de minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit să păzească cazarma. I-am spus că nu am auzit-o și i-am cerut să mi-o spună, ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie. Un soldat era staționat să păzească o baracă și la miezul nopții a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. Soldatul a strigat: „Stai!” dar din nou, a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară a strigat: „Stai! Cine-i acolo?” Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi, forțat să spună: „Stai sau trag!”
De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. Când a văzut acest lucru, s-a înfricoșat foarte tare.
Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”
Simțind remușcări, a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”
Sfântul i-a spus: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”
Soldatul a răspuns: „Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?”
„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat spre zonă), vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.
El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș și întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și ș-au schimbat viața. Asociația de brutari, care îl cinstesc pe profetul Ilie, ca și patron lor, a săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche, construind una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.
Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr, de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

[tabitha]

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar, Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Cristian Cealera

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

[cristiboss56]

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de tabitha

... cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani....

Colegii noştri forumişti care luptă pentru menţinerea neîntinată a adevărului, oare nu mult se vor bucura că au găsit, în sfârşit, pe bază de documente, urmele primului ecumenist?
Aflăm deci că mişcarea ecumenistă (posibil şi mişcarea americană New-Age) îşi are originile la Medgidia, iniţiatorul fiind un tătar. Acest cetăţean de origine incertă, mongolo-turco-turanică, trebuie văzut ca începătorul tuturor neregulilor care s-au abătut începînd cu Medgidia încoace, asupra noastră, a bieţilor creştini şi nu numai. După cum aflăm, a fost, evident, vorba despre bani!
Iartă-i, Doamne, păcatele acestui tătar!

P.S. Să ierte Domnul şi păcatele celui de-al doilea ecumenist (vedem cum un rău nu vine niciodată singur), ale lui Take Ionescu, Amin!