Pagini de istorie care nu se mai predau în școli!

În prealabil postat de Vitiate

Adevarul e ca istoria, deopotriva statala si ecleziastica, trebuie urgent demitizata...

Theo cand spui ,,demitizata" la ce te referi exact?

[Vitiate]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Theo cand spui ,,demitizata" la ce te referi exact?

Mai mult adevăr, mai puține minciuni narcisist-patriotarde sau ecleziastic-pioase, mai putina hagiografie, mai ales la figurat, mai puțin cult al personalității si argument al autorității, etc.
Chestii din același ordin de urgențe, cum ar zice Satele Shan. :)
Un exemplu: când vine vorba tocmai de nebuloasa noastră istorie antică pre-dacică, multi sunt în extaz amintind de Tărtăria si alte descoperiri de genul. Cum nu cred în cronologia biblică, mi-e greu să îmi imaginez că dacii derivă din Japhet, sau din altă ființă probabil imaginară. După cum nu cred nici în idioțenii coruțiste. Suntem un popor mai degrabă banal.
Sau chestia cu sfintii: iti dai seama că un istoric crestin, cât se vrea de obiectiv, când se mai trezește Biserica să mai găsească niste sanctificabili printre eroii laici, tot nu (mai) poate critica respectivele personaje chiar full-force, pentru că!...
Si mai sunt si altele...eventual ti le spun pe privat, ca ma baneaza astia daca scriu chiar tot ce gândesc, in modul real pe care îl simt.

Yep, mitizarea prin demitizare, vesnicul taram indepartat ( si iluzoriu din punctul meu de vedere) al ideii de adevar istoric curatat de orice presupus adaos (artificial sau cum vrei sa-l numim). Orice incercare de acest tip, din cele pe care le stiu eu ( mai ales in domeniu teologic) sfarseste intr-o alta sfera a miticului. Oricat de paradoxal ar parea totusi se intimpla. O reconstructie istorica, avand drept scop ,,demitizarea" nu este nici absoluta si nici macar obiectiva ( multi dintre cei care s-au implicat in asa ceva au recunoscut finalemente acest tragic adevar). Opereaza, de cele mai multe ori, pe baza unor criterii subiective, chiar arbitrare, pe care le afirma drept ideale si definitive. Adica ajung sa faca tocmai ceea ce condamna in alte situatii. La randul lor nici sursele istorice nu sunt nici complete, nici perfecte si nici obiective mereu. Fiecare le reconstruieste conform propriei viziuni, proiectand asupra lor propria lui intelegere. Astfel se ajunge la o alta realitate, la fel de ,,mitica" precum precedenta, asta pana cand un nou critic decide sa refaca castelul de carti conform propriei viziuni, eterna jucarie a savantilor din acest domeniu. In esenta motivul este oribil de banal :) = cercetarea istorico-critica nu poate oferi certitudini ( fiindca se limiteaza prin insasi criteriile ei ) ci doar probabilitati. Mai mult decat atat, intrucat opereaza pe mijloace certe si limitate ea nu se poate pronunta in nici o situatie care nu se fundamenteaza pe asa ceva. Totusi poate oferi ceva interesant? As spune cu siguranta ca poate dar intr-un mod limitat. La sfarsitul zilei, in acest domeniu, fiecare ramane cu propriile intrebari, multe incertitudini si un vis de o clipa care se va evapora odata cu prima intrebare in contradictoriu pusa de urmatorul cercetator.

Strict teologic vorbind nu am vazut in viata mea ( in toate studiile de acest tip pe care le-am lecturat) o reconstructie istorico-critica care sa ofere certitudini sau adevaruri de credinta. Pur si simplu asa ceva este dincolo de aria si criteriile de cercetare mentionate. Asadar imi este teama ca daca asta cauti te-ai gandit la metoda gresita, sau cel putin nepotrivita. Totusi daca insisti pe acest drum te privesc cu simpatia cu care il privesc si pe Don Quijote si idealismul lui, sufar alaturi de el deceptiile realitatii desi, inca de la inceput, stiam cum se va termina dar nu puteam sa-l opresc. Pentru ca, nu-i asa, fiecare om are drumul lui pana la raspunsul la intrebarea hristica ,, Cine spun oamenii ca sunt Eu? ".

Vaya con Dios amigo :)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

... te privesc cu simpatia cu care il privesc si pe Don Quijote...

Ăăăăă, scuzaţi! Don Quijote ăsta e cumva cel care l-a convins (într-un final imprevizibil) pe scutierul lui ultrasceptic (sau donquihosceptic) de ceea ce el însuşi nu mai credea deloc?
Sau poate m-a lăsat memoria, iar....

,,Daca cumva vei aplica varga dreptatii sa nu fie cu greutatea darului ci cu aceea a indurarii". Daca nu m-a lasat memoria cred ca este scris asa ceva in ,,Don Quijote" :)

[Ioan_Cezar]

.......:)
Mă tot gândesc cum de a devenit scutierul cavaler iar cavalerul scutier în lunga luptă de convingere (convertire?) reciprocă pe care au dus-o cei doi.
Ştii cumva (din discuţiile pe privat cu Cervantes) dacă Sancho, fostul pămpălău neisprăvit, şi-a găsit la rândul lui scutier şi, dacă da, cam cum a sfârşit?

P.S. Musai să recitesc epopeea! Mulţumesc pentru imbold, Pelerinule!

[tabitha]

Cum a lăsat Cuza Vodă Biserica în sapă de lemn

Din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează două mari lovituri date de stat Bisericii.După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi".

Iubit de ţărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea - evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp - au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres*tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza... voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea".

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate". Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară"

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară", după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă", apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse*seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei". Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea" prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare", toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte - pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului". Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.